Cicerone Bosuioc are 39 de ani și este freelancer. Pe cartea lui de vizită scrie formator/trainer/project manager – education and personal reconstruction for young people. Este mereu zâmbitor, amabil și pedant, aparent timid. A schimbat multe ocupații și multe orașe, multe experiențe. În nici patru ani a devenit un personaj destul de vizibil în orașul de sub Tâmpa. A început cu o Seară de Carte, iar acum conduce un ONG. Am încercat să îi prind povestea în acest interviu.
Cicerone, după întâlnirea de ieri, nu mi-am putut stăpâni o uimire: de unde atâta neastâmpăr? Până la vârsta de 39 de ani ai schimbat orașe, ocupații, prietenii etc., cum alții nu fac într-o viață; ce explicații mai sunt pe lângă acel „am schimbat locul ca să schimb norocul”?
Nu am avut această „filosofie” de viață (conștientă) decât după vârsta de 30 de ani și nu am gândit-o în felul acesta al schimbării, unde să las totul în urmă. În ideea mea de acțiune am avut doar viziunea aventurii și a provocării, altfel îmi place să trăiesc cât mai liniștit. Și nici acum nu cred că pot spune că am schimbat ceva în viața mea ci mai mult că am adăugat: experiențe minunate, oameni minunați și locuri minunate. Acum, la cum ai pus problema, devin un pic nostalgic după prieteni vechi și după locurile de unde am plecat, care desigur sunt zidite in inima și ființa mea. Nu am schimbat locul doar pentru noroc, însă umorul nostru românesc mă ajută să trec părțile mai dificile ale acestor schimbări într-o notă de umor, altfel îmi asum orice acțiune a mea și nu o pun pe seama norocului, mai ales atunci când schimbi locul și totul în jurul tău devine o realfabetizare, socială, personală, etc.
Ai avut, după cum spuneam, tot felul de ocupații/profesii: institutor muzică, bucătar-ospătar, coordonator program de joacă pentru copii, merchandiser, development instructor, trainer, formator etc....ei bine, privind retrospectiv, există un numitor comun al acestor direcții sau ele sunt simple căutări spre ați găsi calea?! Apoi, poți spune că ți-ai găsit-o?
Da există un numitor comun constant al tuturor acestor direcții: EU. Mereu am crezut că știu ce îmi trebuie, chiar dacă nu întotdeauna a fost așa, și de aceea unele dintre lucrurile pe care le-am făcut par fără o legătură între ele. Când am decis să mă fac ospătar, eram destul de tânăr, am abandonat liceul gândindu-mă că ospătăria este o meserie foarte ușoară și aduce destui bani cât să nu îți bați capul cu prea multe școli și prea multă carte, însă imediat ce am terminat specializarea de bucătar-ospătar am realizat că am trecut mult prea ușor peste povețele mamei mele (am cea mai extrordinară mamă din lume!) și m-am reapucat de liceu. Am și muncit un an ca ospătar, însă nu mi-a plăcut, nu mă regăseam în ceea ce făceam chiar dacă banii veneau în felul lor. Apoi, încurajat de mama mea, care nu mi-a criticat niciodată deciziile și mă susținea când ratam un obiectiv firesc în viață, am experimentat destule lucruri și așa am ajuns să fiu atent la mine, cel care sunt astăzi. Doar că acest suiș-coborâș nu ține întotdeauna de tine și când nu am putut face întotdeauna ce voiam în viață, făceam doar ce se putea, însă rareori am stat fără să fac nimic și să aștept un moment prielnic. Iar, ca un fel de concluzie, am fost mereu atras de lucrul cu oamenii și mult timp am crezut ca doar trebuie să lucrez cu ei, dar de câțiva ani, am înțeles că trebuie (și asta pentru că pot) să fac ceva pentru ei. În ciuda acestei formulări arogante, cum poate fi interpretată, să știi că fiecare dintre noi putem face ceva pentru cei din jurul nostru.
Pare că ai o viață în care provizoriul, virtualul, nerutina, adaptarea rapidă, fuga de plictiseală, de autoritate sunt puncte care creionează o strategie de viață. Mă interesează, în primul rând, cât este opțiune aici și cât soluție/soluții pentru a echilibra, a optimiza un destin? În al doilea rând, are freelancer-ul o structură psihologică similară cu a aventurierului, a hoinarului?
În timp am devenit un om care învață din greșelile lui, dar mai apoi am învățat să nu mă mai grăbesc și să învăț dacă se poate fără să mai greșesc, acesta este echilibrul meu acum. În sensul în care, fără grabă, las situația sau oamenii din jurul meu să se grăbească și atunci când nu te mai grăbești poți să vezi esențialul, atât în proiecte cât și în relațiile cu oamenii. Poți să îți vezi propriile reacții și să acționezi astfel încât să nu le lași să afecteze nicio parte implicată, cu atât mai mult pe mine. Altfel, îmi place să prind rădăcini în propriul destin și nu neapărat într-un loc anume! Deci, nu există o formulă magică a echilibrului, ci exist eu să echilibrez mereu viața mea.
În aceeași ordine de idei, deși acest tip uman pare unul cu o mare libertate, nu e vorba și aici de o constantă, de un alt fel de conformism, de o statornicie a nestatorniciei?
Nu există nicio libertate, în Univers chiar, pentru care să nu plătești un preț pentru acea liberate, cu atât mai mult pentru liberatea personală, iar de aici ajung la constanta care mă obligă să fiu liber atât timp cât pot să-mi plătesc propria-mi libertate. Astfel, prețul meu pentru nonconformism și nestatornicie este chiar statornicia. Dar și aici dacă ești atent la condițiile vieții poți să îți alegi tu anumiți termeni și așa am ajuns să fiu nestatornic din punct de vedere al locului, al oamenilor, să rămân statornic în ceea ce fac (și anume să fac ceva pentru cei din jurul meu).
Ai devenit freelancer pentru că ai încercat multe lucruri sau încerci multe lucruri pentru că ești freelancer? Ce avantaje sunt când optezi pentru o astfel de formulă?
Mereu am observat că oamenii pot face schimbări majore în viața lor sau pot să aducă elemente noi în viața lor...și mult timp am crezut că poți să faci asta de un număr limitat de ori, însă nu este așa, poți să faci ce vrei atât timp cât nu risipești, când ceea ce ai deja, transformi, inovezi, dar nu abandonezi și nici nu arunci. Această formulă mă face sa fiu un freelancer, iar avantajul este că poți fi mereu cel vechi cu puteri noi.
Ai venit în 2011, în Brașov, la un Revelion și ai avut un declic și ai rămas aici. Vorbește-ne puțin despre această întâlnire, despre hotarărea de a te instala aici (te așteptau Craiova, Timișoara, Clujul etc.) și despre motivele care au determinat alegerea aceasta.
Imediat după experiența, plăcută, cu străinătatea (Danemarca), am vrut să fac și eu schimbarea majoră a vieții mele și mă refer la momentul când am decis conștient că voi face în viață lucrurile care îmi plac, chiar și în domeniul profesional, chiar dacă asta mă obligă să mai fac ceva studii, dacă este necesar. Imediat după această decizie, am vrut să îmi găsesc și spațiul unde să mă regăsesc, nu am considerat că este necesar să te întorci în locul unde te-ai născut sau în locul în care ai crescut ca să te realizezi, așa că am avut o serie de experiențe cu câteva orașe din țară, iar Brașovul nu era pe lista mea. Am încercat vestul care m-a dezamăgit, am încercat Craiova, lângă familie, dar nu m-am regăsit și se pare că a fost timpul să caut în afara tiparelor mele, deși eu credeam că nu caut. Am venit la Brașov, la un Revelion și am fost cucerit de atmosferă, de oameni care sunt așa cum ar trebui să fie în toate orașele din România. Cum? Fiecare dintre noi știe cum, așa că nu voi spune eu, pentru a nu fi acuzat de subiectivitate.
Craiova, Timișoara, Cluj, iată doar trei dintre contracandidatele Brașovului la titlul de capitală culturală europeană. Crezi că avem șanse să le batem? Crezi că avem șanse să câștigăm? Ce puncte forte am avea?
Avem toate șansele la orice ne dorim noi, însă o șansă nu se obține doar prin „acțiuni” declarative. Iar ca parte negativă care m-a izbit în Brașov, este lipsa acută de implicare a autorităților responsabile de susținerea acestei lupte pentru acest titlu. Punctul forte este societatea civilă, care este vie și activă, dar nu este de ajuns pentru asta. Nu prin puncte forte vom avea reușite, ci prin folosirea acelor puncte forte într-o strategie bine gândită.
În nici 4 ani ai devenit un personaj destul de vizibil în urbea noastră (și ca promotor cultural și în calitate de coordonator de ONG). Te rog, povestește-ne puțin despre ce faci în ambele calități. Spune-ne și despre „Iubim Brașovul”.
Sincer, eu nu sunt conștient de această latură pe care mi-o expui acum. Sunt un om care atunci când face ceva, face doar în domeniul în care știe că nu va încurca, astfel că am intrat pe această nișă care îmi era cea mai familiară. Cultura și proiectele sociale. Cum de puțin timp sunt brașovean, nu puteam emite pretenții la alt loc decât la acela de a promova toate bogățiile culturale ale Brașovului și a le scoate cât mai în lumină folosind chiar societatea brașoveană în acest demers al promovării; de aceea, cu modestie, pot să spun că meritul total nu-mi aparține. Am găsit oameni deschiși la idei și, surprinzător, tineri cu care (împreună) am putut face toate aceste lucruri și proiecte pe care le derulez cu Inițiativa Tinerilor pentru Modernizarea României în Brașov, ca și filială. „Iubim Brașovul” este un grup de acțiune cu o forță extraordinară care face același lucru, promovează valorile Brașovului. Astfel că am strâns rândurile într-un soi de unitate care să aducă un plus ideii de implicare și responsabilitate civilă. Grupul „Iubim Brașovul”, fondat de prietenul și colegul meu Eugen Ștefan Târnovan, este o platformă locală vie unde se pot implementa proiecte extraordinare și curând vom demonstra acest lucru, rămânenți alături de noi și nu vă vom dezamăgi.
Anul acesta ai fost coleg de training cu ex-Principele Nicolae. Cum a fost experiența? Ce fel de om este? Cum comentezi (și ca monarhist/regalist) retragerea titlului său de către Regele Mihai?
Experiența cursului a fost extraordinară, mai ales că trainingul era ținut de partenerii noștri de suflet The Duke of Edinburgh’s International Award România, pe are îi recomandă profesionalismul în tot ceea ce fac. Ex-Principele Nicolae este exact ceea ce este, nepotul Majestății Sale Regele Mihai al României. Un carater nobil, caracter demostrat prin acțiunile și proiectele lui și un model activ în ceea ce inseamnă Implicare. Ex-principele Nicole este un român care a înțeles că acțiunile lui pot să folosească și să ajute și nu a pregetat să se implice. Cât despre cum comentez eu această decizie a Casei Regale a României, nu am niciun comentariu de făcut. Majestatea Sa Regele Mihai și întreaga Casă Regală a suferit mai mult decât oricare dintre noi cei care l-am îndrăgit pe Nicolae și să vin eu sau oricare dintre noi să ne dăm cu părerea pe acest subiect ar fi total nepotrivit. Însă pot să îmi exprim recunoștința față de întreaga activitate a ex-Principelui (care rămâne model pentru mulți dintre noi) și sper ca Nicolae să nu ne uite și să știe că suntem alături de el.
Deși ești bârlădean prin naștere (și ai și trăit acolo niște ani), spui că identitatea în care te regăsești este cea de oltean (chiar dacă nu îți place Craiova!), iar acum ești de patru ani brașovean... te rog comentează puțin pe marginea acestui subiect. În plus, mă interesează (pentru că acum este în vogă o dezbatere despre psihologia românului) cum vezi tu, în virtutea experiențelor tale, această chestiune și diferențele regionale.
Fără să introduc cuvântul naționalist ca și punct de reper, pot să afirm că m-am simțit român de fiecare dată, indiferent de locul de naștere sau de locul unde am crescut, studiat, muncit, trăit și m-am simțit legitim să mă așez în orice colț al acesti țări. Indiferent de oraș, mereu am știut că sunt român. Cred ca acesta este răspunsul meu la această întrebare a ta!
Cicerone, întrebarea de final: cât crezi că vei rămâne brașovean?
Voi rămâne Brașovean atâta timp cât voi avea ceva de dat, apoi voi deveni locuitor al Brașovului!
