„Cred că un editor este mai mult decât un naş de botez, este chiar moaşa care ajută la naşterea noului născut”

A fost un pas oarecum firesc, după ce între 1997-1999 lucrasem la Librăria Alflan-Humanitas, iar din decembrie 1999 începusem colaborarea cu Editura „Dealul Melcilor”, condusă de profesorul Ion Topolog Popescu, pe care îl ştiam de la Liceul Şaguna, unde, deşi nu mi-a fost profesor la clasă, a fost director în primii mei ani de liceu. Domeniul cărţii a fost unul în care m-am simţit foarte bine de când mă ştiu. Provin dintr-o familie unde cartea a fost întotdeauna preţuită, având o bibliotecă destul de mare, din care citeam în copilărie, în vacanţe, până la 2-3 dimineaţa (cu lanterna ascunsă sub pătură, căci uneori mai venea mama pe la ora 1-2 să-mi zică să mă culc, că e târziu. Dar era vară, vacanţă şi dimineaţa nu trebuia să mă scol devreme, să merg la şcoală).

 

În ceea ce priveşte latura financiară, ar fi multe de spus. Sunt edituri care câştigă şi chiar foarte bine din carte, altele care au închis porţile şi unele care supravieţuiesc cu mai mult sau mai puţin succes. Eu am pornit la drum, în 2001, împrumutând 200 de dolari cu care am preluat părţile sociale ale firmei pe care şi azi o conduc, am plătit taxele notariale şi cele de înregistrare la Registrul Comerţului. Deşi am urmat şi o facultate cu profil economic la vremea aceea, nu pot spune că am început cu vreo educaţie „antreprenorială” pe care să o pot folosi în ceea ce făceam, aşa că am făcut suficiente greşeli în timp. Poate aş fi putut să le evit, dacă ştiam atunci toate câte le-am învăţat apoi pe propria piele. Am avut şi ani mai buni, şi ani mai grei. Eu lucrez pe o nişă de piaţă, doar cu carte de autor, ceea ce are şi avantaje, şi dezavantaje. Nu am avut nici cu ce şi poate nici curajul să mă arunc cu capul înainte în producerea de carte pe cont propriu, cunoscând foarte bine slăbiciunile sistemului de difuzare.

Lucrasem la librărie şi ştiam cam tot ce era de ştiut în domeniu: mai ales timpul lung de recuperare a investiţiei financiare sau posibilitatea de a nu-l recupera deloc, aşa cum s-a întâmplat cu unele edituri care au rămas cu pierderi de milioane de euro după falimentul diferiţilor distribuitori mai mari sau mai mici. Dacă s-ar pune sau s-ar fi pus problema de a face parte din diferite grupuri de influenţă, nici nu poate fi vorba. Aşa că am mers pe politica paşilor mărunţi, cu autori, care îşi finanţau editarea propriilor cărţi, dar şi diferite instituţii, mai ales din domeniul cultural. Marele câştig, dacă tot mă întrebi de el, este aducerea la lumină a unei cărţi bune sau chiar foarte bune, care să îmbogăţească cultura română şi universală. Iar printre satisfacții aș putea enumera: să vezi bucuria cu care un scriitor îşi primeşte noua sa carte; emoţia şi stresul cu care se fac primii paşi de către un debutant. Simpla așteptare a apariției unei cărți a contribuit la prelungirea vieţii unor oameni, care îşi doreau să trăiască atât cât să o vadă apărută; recunoaşterea profesionalismului a ceea ce faci (deoarece în etapele premergătoare, mai ales la noii autori, aceştia au nevoie de sfaturi, sugestii sau trebuie să pui în acord doleanţele lor cu posibilităţile tehnice de realizare) şi bucuria de a vedea pe rafturile bibliotecilor sau librăriilor cărţile pe care le-ai editat. Deci, sunt suficiente câştiguri, în afara celui financiar, care pe această nişă este foarte mic.

 

Cred că un editor este mai mult decât un naş de botez, este chiar moaşa care ajută la naşterea noului născut sau medicul cu care se parcurg pas cu pas toate etapele premergătoare naşterii propriu-zise. Evident că orice lansare de carte are emoţiile sale, la acestea contribuind numeroşi factori: relaţia cu autorul, emoţiile lui, publicul prezent la eveniment, locul şi timpul în care se desfăşoară...lista e prea lungă. Am avut lansări de succes, cu public numeros, interesat, dar şi lansări la care a participat o mână de oameni – câţiva prieteni şi rude ale autorului. Ca în viaţă: experienţe diverse, pe toată scara, dar mai ales presărate cu bucurie şi amintiri frumoase.

 

Scriitorii, ca şi cărţile lor, sunt extrem de diverşi. Unii vin şi îţi spun: „Sunt la prima carte, nu am experienţă, am nevoie să îmi spuneţi dacă merită publicat ce am scris sau nu, că nu vreau să mă fac de râs”; alţii, în schimb, vin cu toată cartea (inclusiv cu macheta coperţii) şi spun că nu vor să le pui nici măcar o virgulă, că îşi asumă integral conţinutul şi nu acceptă nici măcar o singură intervenţie pe text. Sunt unii cu simţul măsurii şi al judecăţii la ei, dar şi alţii care au diferite probleme de atitudine şi comportament. În cei 15 ani în care am publicat câteva sute de cărţi şi zeci de autori, am cunoscut o diversitate de caractere. Cu unii autori am legat prietenii trainice, bazate pe preţuire, stimă şi respect reciproc, cu alţii relaţia a rămas strict la nivel profesional. Depinde şi de afinităţile pe care le au oamenii între ei, valorile şi timpul pe care îl pot petrece împreună pentru a se cunoaşte şi la nivel personal. Oricum, în fiecare carte regăseşti, într-o oarecare măsură, şi o parte din ceea ce este, a trăit, simţit şi gândit autorul ei. Nu degeaba a spus Flaubert: „Madam Bovary c’est moi”.

 

Aşa cum îţi spuneam, având de a face cu personalităţi atât de diferite, o cunoaştere a psihologiei (mai ales a părţii aplicative) este foarte utilă, mai ales în situaţiile mai dificile care pot să apară. Ca în orice relaţie interumană, lucrurile nu merg nici aici doar lin şi frumos, mai sunt şi probleme, diferite situaţii mai complicate, în care lucrurile nu merg chiar aşa cum le-ai dori tu sau autorul, aşa că trebuie să ştii cum să le gestionezi în mod optim, astfel încât la final „să dea cu plus”, cum se zice.

 

În general, o editură rezistă greu în România, mai ales dacă este mică (dar şi cele mari au problemele lor). Cred că pentru mine prudenţa a fost elementul care m-a ajutat să trec cu bine peste hopurile şi hârtoapele vremurilor noastre. Nevoia economică de care vorbeşti, cred că se referă la asigurarea cel puţin a unui minim financiar care să permită continuarea desfăşurării activităţii (taxe la stat, comisioane, bănci, rate, telefoane, contabilitate, leasingul la maşină, benzina etc.), iar partea de afacere (adică „profit muuult”) la mine nu a fost niciodată. E adevărat că am încercat să am preţuri mici, care să fie accesibile buzunarului autorilor publicaţi (ştiind că nu sunt multimiliardari, căci aceştia nu au asemenea preocupări literare, exceptând situaţia în care se află la zdup şi se trezeşte brusc în ei impulsul creator), dar uneori oamenii au reprezentări diferite ale conceptului de „mic”, mai ales când e vorba de bani, deoarece se raportează, în primul rând, la propriul buget. În ceea ce priveşte calitatea actului literar, marea majoritate a autorilor pe care i-am publicat scriu bine sau chiar foarte bine.

Există, evident, diferenţe semnificative (şi care e bine să sunt), datorate unor factori multipli. Vârsta este un factor: una e o carte scrisă de copii de 10-12 ani, alta de pensionari cu o experienţă de viaţă şi literară vastă în spate. Genul este un al doilea factor: de obicei femeile sunt mai sentimentale, iar bărbaţii mai ancoraţi în realitatea cotidiană.  Mediul de provenienţă are și el un impact serios: venind din mediul rural este mult mai uşor, autentic şi credibil să descrii lumea din care ai venit, decât să te apuci, ca orăşean la a treia generaţie, să scrii despre lumea satului etc. S-a întâmplat, însă, să spun unor autori că textele lor îmi depăşesc limitele de acceptare, datorită stilului sau/şi conţinutului abordat. O editură are, dincolo de aspectul comercial/economic, şi o funcţie socială. În principiu, nu sunt de acord ca să se publice orice şi oricum. Totuşi, din motive umane (o situaţie particulară de viaţă a autorului), uneori nu refuz o lucrare, dar strict din acest motiv.