Pe canicula asta (un mucalit zicea „pe Caligula astra”), pe vipia acestor zile (nu degeaba îi zicem lunii iulie cuptor!) cel mai potrivit este să te dai fie răcorii apei, fie umbrei pădurii. Dat fiind faptul că acolo unde sunt ștranduri și piscine de obicei este aglomerare stricătoare de chef, poate este mai bună cea de-a doua posibilitate. Așa ar fi mai elegant și astfel ai parte și de reculegere, și de tihnă. Când zic umbră de pădure (tocmai în virtutea acestor exigențe), nu am în minte micingurile și grătarele incinse la streașină de frunze; aceaste lăfăieli pantagruelice, un fel de orgii sublimate în fumuri și mirosuri de nesuportat. Așa că rămâne varianta cuminte a unei drumeții. Și fac o propunere simplă și nu foarte obositoare: haideți pe Drumul Vechi al Poienii.
Sunt și aici mai multe posibile alegeri: fie porniți de la Pietrele lui Solomon (și atunci urcați lent aproximativ o oră și jumătate până în Poiana Brașov, sunt 7,5 km.), fie mergeți cu mașina de Poiană (nr. 20) până în stațiune și apoi coborâți dinspre stație pe lângă Favorit și hotelul Ruia înapoi spre Pietre, fie optați pentru varianta mai scurtă (și atunci luați autobuzul 20 și vă dați jos cu o stație înainte de punctul terminus, la stația Poiana Mică, acolo unde se află și vechiul hotel-restaurant Căprioara) și porniți agale prin intimitatea pădurii spre același punct de unde începe importantul cartier românesc al Șcheilor: Pietrele lui Solomon.
Oricum ar fi, veți vedea și veți simți imediat toate avantajele unei astfel de opțiuni. Întâi, aerul curat, liber și răcoros al drumului, apoi frumusețea lui (copacii fac aproape pe tot parcursul ca un fel de boltă peste drum; involuntar am simțit Drumul Vechi ca pe un fel de variantă vegetală a acelor trotuare cu arcade pe care le întâlnești des la Bologna), apoi tihna și sentimentul unei mari intimități (de parcă ai parcurge un intestin al pădurii sau o cărare pe care și-a făcut-o pădurea pe-o parte) și apoi jocul de lumini și umbre pe care îl fac razele soarelui trecute prin sita verde a frunzelor.
Chiar dacă pe drum întâlnești destulă lume (de toate vârstele), liniștea nu este alterată și oamenii calcă precum în biserică. Vezi pensionari scoși afară de câte un cățeluș zglobiu, bicicliști care se muncesc să urce sau se bucură de viteza pantei, dame sportive care fac jogging, familii tinere cu copii… toți se bucură decent și atent de minunata umbră și de vindecătoarea liniște! Ce mai impresionează este că oamenii (străini între ei) simt o anume complicitate și se salută binevoitori. Își dau adică salutul muntelui (montaniarzii știu de ce!). Prioritate la salut au cei ce coboară, ca unii déjà inițiați față de novicii care se pregătesc să se afunde în umbră!
În fine… în apropiere de Pietrele lui Solomon (în varianta coborâre) se aude întâi muzica unei ape, iar apoi primele zumzete din cheful și deșănțarea grataragiilor. La Pietre drumul se încheie și începe frumosul cartier al Șcheilor.
Să nu uit. Drumul e de făcut cu aceleași daruri și iarna. În copilărie când zăpada se așternea ca un covor gros era o bucurie de neimaginat să te dai cu sania pe acest drum. Îți trebuia curaj și iscusință, dar senzația era unică.
Puțină istorie
Către Poiana cu vastele ei pajiști nelocuite au existat de-a lungul timpului cărări și drumeaguri, dar primul drum (și pentru agrement) apare în anul 1879 la solicitarea primăriei, sub influența arhitectului și urbanistului brașovean Peter Bartesch (școlit la Viena). Acest drum a dus la apariția și dezvoltarea turismului în Poiana Brașov și pe Muntele Postăvarul și a favorizat apariția, în anii 1920, a primelor hoteluri și a unor mici vile private. În 1933 acest drum este modernizat, astfel că pe el se puteau deplasa fără probleme și trăsuri. La începutul anilor 1930 se achiziționează o autoșenilă cu șase locuri, destinată transportului personalului stației meteo din Poiană, care a început să fie folosită (pentru un venit suplimentar la buget) și pentru curse de călători. În 1935 apare o a doua autoșenilă, mult mai mare (de 16 persoane) și cu o caroserie decapotabilă. În 1936 începe să fie folosit un autocamion militar adaptat care este și primul vehicul de transport public pe pneuri. Apariția traficului auto și a interesului turistic crește, se intensifică și promite progres, doar că cel de-al Doilea Război Mondial rărește totul până la colaps, mai ales în perioada 1945-1948. După război, se hotărăște ca în Poiana Stalin a orașului Stalin (ăsta e numele Brașovului din 1950) să se organizeze cea de-a IX-a ediție a Jocurilor Mondiale Universitare de Iarnă (29 ianuarie - 4 februarie 1951). În pregătirea evenimentului stațiunea este dotată cu multe obiective realizate în timp record. Pentru ele crește și numărul de mașini destinate transportului pe ruta Prund-Pietrele lui Solomon-Poiana Stalin.
La începutul anilor `60 Drumul Vechi este complet depășit: traficul crescuse cu 60%, fără să luăm în calcul pietonii. Astfel se impune necesitatea construirii unui alt drum care se și înfăptuiește (nu fără greutate) între anii 1963 și 1965. Proiectat în patru etape, primul tronson este gata în 1964. În 1966 sunt finalizați toți cei 12,4 km, chiar dacă se află pe porțiuni importante la stadiul de macadam. Ușor-ușor lucrurile se pun la punct, detaliile se șlefuiesc și Livada Poștei-Warthe-Poiana Brașov devine un succes; învinge fără drept de apel vechiul drum. De la câteva sute de persoane care urcau și coborau zilnic pe Drumul Vechi se ajunge, în anii 1970, la 25.000. („Drumul Livada Poștei-Warthe-Poiana Brașov – 50 ani de existență: 1964-2014”, Gruia Hilohi, Brașov, Libris Editorial, 2014)
Așa se pensionează Drumul Vechi și rămîne să deservească, până azi, iubitorii de netimp și de liniște răcoroasă! Un drum bătrân, frumos și calm ca un bunic!
