„La Brașov totul se bazează pe spiritul de gașcă”

Tot ce fac – fac cu plăcere, aşa că mă simt bine şi în relația cu poezia, şi cu proza, traducerile, evenimentele culturale şi tot ce ţine de cultură. La fiecare în parte e un alt fel de bine, fireşte, dar îmi place să scriu şi să traduc şi mă bucur că realizez revista „Tiuk!” de 14 ani.

Eu am venit în România la doctorat şi am rămas aici dintr-un motiv biografic, nu (neapărat) cultural. Am venit format din punct de vedere cultural, deja debutasem în volum, nu am ţinut legătura cu basarabenii din România, am preferat să fiu lup singuratic, nu să fac parte din haită.

Există destule cazuri fericite de basarabeni care s-au afirmat în România, şi-n literatură, şi-n muzică, şi-n pictură, teatru, film… Dar fiecare caz are istoria lui, la mine a fost simplu, doar scriu în română. Dar sînt şi români care s-au mutat la Chişinău şi le place acolo, s-au afirmat în domeniile lor şi nu au de gînd să se întoarcă în România; doar în vizită.

Prima întâlnire a CenaKLUbului Tiuk! a avut loc la apariţia primului rockman din trilogia „Tovarăşi de cameră”, „Student la Chişinău”. La CenaKLUb Tiuk! nr. 50 vom lansa a doua şi a treia parte a trilogiei, apărute zilele astea la editura bucureșteană Casa de pariuri literare, romane pe care le-am lansat deja la CDPL Fest-ul de la Club A, Bucureşti. CenaKLUb Tiuk! nr. 50 va avea loc la Librăria Humanitas Unirii Iași, pe 8 august, ora 18, apoi „Tovarăşii…” se întorc la Chişinău, unde pe 9 august vor povesti cu cenacliştii de la Republica (Biblioteca Naţională, ora 18.30), iar pe 10 august (de la ora 16) voi fi la Biblioteca Hasdeu, înainte să ajung, în sfârşit, acasă. Da, repet cumva traseul, alături de cam aceiași oameni – şi pentru că mi-s prieteni şi ţin mult la ei, dar şi pentru că e vorba de aceeaşi trilogie şi m-am gândit că aşa e şi mai frumos, şi mai plăcut, şi mai fain şi pentru cititori, şi Liviu Antonesei, şi Constantin Cheianu fiind două personalităţi deosebit de carismatice şi inteligente, care pot să povestească zile întregi fără să plictisească nici măcar un pic, iar Cenaclul Republica şi Librăriile Humanitas sunt gazde perfecte pentru evenimentele culturale. E adevărat că rockmanele mele-s 18+, dar de data asta mă voi strădui să citesc niște fragmente cu mai puține cuvinte din alea...

Cărţile mele au fost primite foarte bine şi în România, şi în R. Moldova – şi de criticii literari, şi de cititori, ar fi nedrept să mă plîng. E adevărat că se poate observa un fenomen destul de ciudat: scriitorii basarabeni care locuiesc în România sunt consideraţi basarabeni (sau – și mai bizar – ruși) în România, iar în R. Moldova – români, aşa că nici unii, nici ceilalţi nu-i prea iau în calcul când e vorba de premii sau din astea. Dar pe mine mă distrează fazele astea, nu mă enervează.

CenaKLUb Tiuk! e cenaclul-club al revistei „Tiuk!” (www.tiuk.reea.net), nu e cenaclul unui bar sau al unei librării etc., fac CenaKLUb Tiuk! unde am eu chef. Cele mai multe întâlniri au fost la Rockstadt, clubul rock din Braşov, pentru că-s prieten cu patronul clubului şi pentru că Tiuk! e rock, cum ai spus şi tu, şi-mi place foarte mult atmosfera de acolo, unde am avut şi un perete Tiuk!, şi un public foarte interesant, şi invitaţi de excepţie. Dar am făcut întâlniri şi-n alte cluburi din Braşov, cum ar fi Colaj Cafe, Cafeteca sau Tipografia, am ieşit şi din oraş (Artmania – Sibiu, FânFest – Roşia Montană, Sala Oglinzilor şi Club A – Bucureşti...), şi din ţară (Amsterdam). S-ar putea ca lansarea acestor două părţi ale trilogiei să aibă loc tot la Rockstadt, doar că-n noul sediu, pentru că după Rockstadt Extreme Fest clubul Rockstadt se va muta în altă parte, pentru cea mai mare sală de concerte rock din România. Uite, atunci chiar c-o să se încheie cercul-trilogia...

Nu, Tiuk! nu poate fi îmblînzit, mai degrabă îşi va înceta activitatea.

Destul de interesant. Am observat că unele cărţi de-ale mele se vând foarte bine. Cred că „Tovarăşi de cameră” e cel mai vândut roman al vreunui scriitor român din librăria noastră, dar și „Riduri” s-a dat foarte bine. De obicei nu le spun oamenilor că eu sunt autorul cărţii pe care ei o cumpără, dar uneori colegii le sugerează că dacă vor autograf, scriitorul e-n librărie, alteori mă recunosc ei şi nu le vine să creadă, au fost reacţii şi reacţii. O fată, recunoscându-mă, a zis că are „Riduri”, dar şi-o cumpără pentru autograf, apoi a luat şi „Tovarăşi de cameră”, cu unii vizitatori ai librăriei m-am împrietenit, unii trec pe la librărie doar să schimbăm cîteva vorbe sau să salute („Am trecut doar să vă salut”); e interesantă şi intensă munca la librărie. O femeie care-și luase „Riduri” și a dat de mine la casă s-a uitat lung și a exclamat: „Aiuresc sau văd bine, sânteți cine cred eu sau m-am tîmpit?” Păi, dacă mi-ai ridicat mingea la fileu: dacă vreţi cărţile mele cu autograf – mă găsiţi la frumoasa Librărie Humanitas din Piaţa Sfatului! Vă aştept cu drag, cinci zile pe săptămînă!

Da, sunt la Braşov doar datorită Carminei, altfel nu se ştie pe unde… scriam. Asta nu înseamnă că nu-mi place Braşovul, din contră, îmi place foarte mult – de cînd l-am vizitat prima oară (a fost dragoste la prima vedere)! Apropo, despre prima mea vizită în România (la Braşov!) scriu chiar în rockmanul „Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decît tine exact de două ori”. Iată un fragment: „În gara din Braşov nu era nici urmă de Mikealangelo. La început încercam să-l încurajez pe Adrian, tot mai deprimat, că poate că-i pe drum, c-a pierdut autobuzul, că nu-i nimic dacă aşteptăm şi noi un pic, ia ce munţi faini se văd, şi aerul e foarte curat, chiar dacă rece, şi chiar şi cerşetorii par mai manieraţi decît cei din Iaşi, uite cum cere ăsta bani de cafea: „Vă supăraţi dacă-mi oferiţi şi mie, un bătrîn sărman, un leu pentru o cafeluţă, şefu’?”. Dar la un moment dat începeam să mă îndoiesc de existenţa vreunei înţelegeri între cei doi foşti tovarăşi de cameră, încă nu-l cunoşteam prea bine pe Mikealangelo, nu eu fusesem coleg de facultate şi de grupă cu el.

- Băi Adrian, sigur aţi vorbit să ne aştepte?

- Da sigur, gigantule, m-a sunat şi ne-a invitat, apoi te-am căutat pe tine, ne-am înţeles cînd să ne ducem, m-a sunat iar, i-am spus data şi ora cînd vom ajunge, şi-a însemnat, că l-am pus să-şi noteze. A zis că avem unde sta, că locuieşte singur într-o vilă din Codlea.

- Atunci nu-ţi fă probleme, poate că a pierdut trenul din Codlea şi va veni mai tîrziu.

- Simt eu, băi gigantule, că pe poet îl doare în cur de prieteni, el are treburile lui, problemele lui, să vorbeşti cu el sau cu chioşcul ăla gol e cam acelaşi lucru, crede-mă, presimt eu că n-o să vină poetul…

- Lasă, băi Adrian, ce dacă întîrzie juma’ de oră… Nu are telefon?

- N-are.

- Ai adresa lui?

- Nu, că a zis că ne întîmpină el şi că oricum va trebui să mergem împreună la Codlea. Dar sînt prost-prost-prost, mi-am promis de o mie de ori că n-o să mai am încredere în poetul-dramaturg, m-am jurat, dar de fiecare dată după ce iau ţeapă uit şi totul se repetă, de parcă aş fi blestemat…

Şi Mikealangelo n-a mai venit. Ne-am plimbat prin oraş, am luat un troleibuz şi am coborât în centru, la Livada Poştei, apoi am trecut pe la Litere, pe unde Mikealangelo, pe care îl cunoştea toată lumea, nu apăruse. Apoi am urcat pe strada Republicii – nu-mi venea să cred, eram vrăjit de frumuseţea oraşului, parcă aş fi căzut într-o poveste. Fiecare bloc era altfel, avea altă personalitate, altă înfrumuseţare, printre ele se vedeau, din orice poziţie, munţii, iar pavajul îmi ameţea şi mai mult imaginaţia. Nici nu-mi închipuisem că Braşovul e atît de fermecător. Adrian bombănea ceva despre Mikealangelo, pe mine nu mă interesa ce-o să facem diseară, eram gata să mă întorc la noapte înapoi, dar deocamdată mă bucuram de frumuseţea oraşului, de mirajul munţilor care te chemau de după toate clădirile, şi ele super faine. Pe Republicii fiecare casă e operă de artă, fiecare are altă arhitectură, alte ornamente, altă poveste, altă istorie. Strada pavată mi se părea ceva de basm, iar faptul că pe acolo nu mergeau maşini mă încînta şi mai tare. Aşa ceva n-am mai întîlnit nicăieri, în URSS nu există asemenea discriminări – că şoferii au dreptul şi pietonii nu, că pietonii au dreptul şi şoferii – nu. Apoi am ieşit în Piaţa Sfatului, după biserica aia din centrul pieţei, cu cel mai vechi clopot din oraş, unde acum e Muzeul de Istorie, după care se vedeau turnurile, turnul alb se numeşte Turnul Negru, iar turnul negru se numeşte Turnul Alb. Uşor de ţinut mine, nu? Muntele se numeşte Tîmpa, iar rîuleţul de după ziduri – Spurcata… Şi Biserica Neagră – cea mai mare biserică de la răsărit de Viena, şi Strada Sforii – cea mai îngustă stradă din Europa de Est... Cel mai-cea mai, ce mai! (…) Eu nu beam bere, dar am gustat, şi berea era, într-adevăr, altfel, dar mi se acrise – mi se scîrbise de discordanţa dintre acest oraş vechi şi locuitorii lui noi. Oamenii nu-mi păreau din acelaşi film, nu păreau a fi locuitorii acestui oraş de poveste, oamenii nu păreau cu nimic mai civilizaţi decît chişinăuienii sau oamenii de la noi din sat, nu aveau nimic în plus, nimic special, doar că vorbeau fără accent moldovenesc, adică aveau un uşor accent ardelenesc, dar nu prea mare. Apoi mi-a părut foarte ciudat că mulţi dintre ei au un accent moldovenesc-moldovenesc, apoi m-am convins că unii vorbeau mai moldoveneşte decît la noi în sat. Am aflat că Braşovul e un oraş muncitoresc, care s-a numit şi Stalin, şi-n care au adus foarte mulţi moldoveni – din Moldova voastră, nu a noastră –, că aveau nevoie de muncitori în uzinele abia deschise, apoi mai era şi planul lui Ceauşescu de moldovenizare a ţării. Aşa au devenit moldovenii (ai voştri) „sîrma uăi” – veneau foarte mulţi şi, fiindcă nu încăpeau în trenuri, urcau şi pe trenuri, şi cînd se apropia vreun cablu, primii strigau „sîrma uăi”, apoi strigau ceilalţi, ceilalţi, ceilalţi. „Sîrma uăi” şi aşa le-a şi rămas porecla. Iar Braşov a devenit Iaşov”.

 

Când am venit la Braşov am crezut că am nimerit într-un oraş în care nu se întâmplă nimic. Chiar și programele TV & radio pe care le ascultam la București erau înlocuite cu unele locale sau cu reclamă, emisiunele lui Andrei Gheorghe și Răzvan Exarhu, pe care le ascultam, erau sacrificate de reclamele de la posturile locale și chiar și meciurile din Liga Campionilor puteau fi văzute doar după ce o vedetuță subtâmpitorească își termina parodia de emisiune. După Chişinău şi Bucureşti, unde problema e să alegi la ce eveniment cultural să te duci, Braşovul era paralizat. Cu timpul, însă, au început să se întâmple lucruri interesante şi sub Tâmpa. Avem un teatru foarte bun, cu actori faini, regizori interesanţi, piese de excepţie, majoritatea – mai bune decât cele din festivalurile naționale de teatru. Avem Festivalul de Dramaturgie Contemporană, avem scriitori foarte buni, din toate generaţiile, care publică şi lansează cărţi, au lecturi şi întâlniri cu cititorii. Avem şi Operă, şi Filarmonică, şi teatru pentru copii – Arlechino, teatru de stat, şi un teatru particular, Teatrul Strada. Se mai întâmplă chestii şi la muzee, şi la librării, şi la biblioteci, şi la centrele culturale, se mai organizează şi concerte, cele mai multe la Rockstadt, dar şi-n Piaţa Sfatului. Revista „Zile și Nopți”, la care am lucrat șapte ani, face un festival de jazz, unul de teatru și unul de film.
 

Dar cel mai ciudat e că la Braşov totul se bazează pe spiritul de gaşcă. Cei de la Seara de Carte nu se (prea) duc la alte evenimente (în afară de Cicerone, care e peste tot), exact ca şi cei de la Facultatea de Litere (am în vedere studenţii, că profesorii sunt mai activi, chiar dacă-s mult mai ocupaţi). Scriitorii (dar și cântăreții și actorii) au pretenţii ca lumea să vină la evenimentele lor, dar ei nu se duc la lansările, concertele, spectacolele sau lecturile altora – măcar de-ar scrie sau ar face ceva fain în acel timp, dar chiar nu ştiu ce fac, ştiu doar că nu prea vin la evenimente, nici măcar la întâlnirile cu scriitorii străini foarte mari, cum e Pascal Bruckner, de exemplu. Nici cînd a venit Matei Vişniec n-au ieşit din bârlog, deşi nu se ştie dacă vor mai avea ocazia să-l vadă vreodată la Braşov. Iarna trecută, când s-a blocat şi CFR-ul, pe furtună, am avut invitați trei scriitori bucureşteni foarte buni, care au ajuns la Braşov cu o maşină, apoi s-au întors acasă după cenaclu. Păi la întâlnirea aia au fost doar vreo doi scriitori brașoveni, restul locurilor fiind ocupate de rockerii de la Rockstadt, cântăreţi şi tinerii care vin mereu la cenaclu, scriitorii mi-au scris că nu pot veni, că-i prea frig în oraș…