Cei mai mulți vă vor spune că Tâmpa este un munte care aparține masivului Postăvaru din Carpații de Curbură, că are o înălțime de 960 de metri, că este format prin încrețirea scoarței terestre (alcătuită din formațiuni calcaroase) și că este o rezervație naturală.
Eu voi spune că cei ce spun asta sunt prea realiști și nu își folosesc imaginația. Pentru mine Tâmpa este o femelă de dinozaur care doarme, care veghează, ne veghează, aproape la fel cum Gulliver îi privea atent pe liliputani. E o femelă calmă, caldă, aproape maternă. Veche, dar nu bătrână, sigur cochetă, altfel de ce ar fi permis ca noi, oamenii, să-i facem cărarea pe mijloc.
Acum s-a bucurat de venirea excentricei toamne (hair stylist renumit și pictor talentat) și și-a colorat blana de arbori cu nuanțe puternice de galben bătut în roșu, de cărămiziu, de maro pasional cu inimă rubinie. E evident că îi stă bine, e evident că ne vrăjește și ne dă sentimentul luxuriant a unei pinacoteci, jumătate liniște, jumătate sunet subtil de violoncel. Nu poți să nu te lași impregnat, nu poți să nu îți întorci capul după ea, oriunde te-ai afla pe străzile burgului sau în preajma lui. Se vede bine și maiestoasă dinspre Bartolomeu, dinspre Săcele, dinspre Schei, de pe Drumul Poenii și îi vin atât de bine culorile!
Silueta ei domină orașul și el i se inserează docil pe la subțiori. Fie că o mângîi cu privirea dinspre Piața Sfatului, fie că te apropii mult și parcurgi fanta Răcădăului, fie că te duci spre cap, adică spre punctul Scheilor (ceea ce numim Șaua Tâmpei îi e de fapt gâtul) pe la margine de cetate, o plimbare, fie ea doar de o oră, este o excelentă și o adâncitoare cromoterapie. Nu ezitați, dedați-vă pașii vibrației ei tăcute, deșirați-vă mersul și încrâncenarea cotidiană în paranteza autumnală a Tâmpei, Brașovul vă va susține, cu vechimea istoriei sale, tihna!
