„Gaura dulce” era în perioada interbelică un local de seamă al Brașovului. Aici veselia și mâncărurile aparte strângeau până-n miez de noapte băștinași și străini. Azi, restaurantul își încearcă o nouă viață.
La trei minute de Piața Sfatului, după ce ai străbătut, venind dinspre strada Republicii, o jumătate din latura patrulaterului ei, se deschide la stânga, pe lângă clădirea restaurantului „Cerbul Carpatin”, o stradă mică și plăcută: Apollonia Hirscher. Undeva pe la mijlocul ei, tot la stânga, acolo unde clădirea „Cerbului Carpatin” se termină, la intrarea pe o străduță, pe aceeași mână stângă, poți vedea un restaurant cu un nume ciudat: „Gaura dulce”. O clădire mare, de secol XVII, cu un etaj, de un galben indecis călătorind spre maro, parcă ascunsă. Dacă nu ai vedea scris și restaurant, poate ai crede că s-au redeschis lupanarele, dar așa respiri ușurat, privești stema veche a Brașovului frumos pictată deasupra și te gândești că sigur numele are legătură cu felul pitit al locantei și cu faptul că aici trebuie să se fi mâncat cândva bine. Dacă dai de un localnic pișicher, mai capeți o informație care îți va lăți zâmbetul: pe vremuri circula prin oraş o glumă pe seama acestui local; când cineva întreba unde era „Gaura Dulce”, i se răspundea s-o caute în fundul Cerbului (braşovenii numeau odinioară locul „La fundul Cerbului” sau „La curul Cerbului”).
Amintirile lui Sextil Puşcariu
Ei bine, dincolo sau dincoace de glume sau de speculații deșucheate, un lucru se confirmă: în vremuri trecute (secolul XIX, perioada interbelică) birtul acesta era unul căutat pentru ceea ce se putea servi aici. Cărturarul braşovean Sextil Puşcariu scria în cartea sa „Braşovul de altădată”: „Specialitatea Braşovului erau flechii. Cei mai buni erau la Gaura Dulce. Cu cît flechii erau mai graşi şi mai mustoşi, cu atât erau mai buni. Pe când se frigeau pe cărbuni, pica de pe ei grăsimea pe jar, răspândind o aromă care-ţi excita apetitul. Carnea friptă era adusă pe un fund mare de lemn pe care chelneriţa o tăia cu un cuţit lung, cu o dibăcie extraordinară şi cu iuţeală mare ca să nu se răcească, în formă de tăiţei“. Peste aceste fâșii de carne aduse pe cârpător (așa se numea fundul mare de lemn) se presăra sare şi piper, apoi se stropeau din belşug cu vin cu borviz (apă minerală, în limba maghiară - n.a.). „De obicei, vinul – ne lămurește tot Sextil Puşcariu – se bea cu borviz de Borsec, de Vâlcele sau din alt izvor din Carpaţii estici. Jumătate şi jumătate. Dacă lăsai acest amestec mai multă vreme în pahar, se înnegrea. De aceea, el se servea în pahare mici, pe care le goleai dintr-odată. Vinul greu şi vechi din Ardeal era numai de desert”. O altă lămurire obligatorie: această specialitate a Braşovului – flechii – se obținea din cele mai frumoase bucăţi de carne din măcelărie care erau cumpărate dis de dimineaţa, de birtaş.
Celebra tuzlama regală și alte bunătățuri
Tot la „Gaura dulce” (și nu doar aici) mai puteai mânca și celebra tuzlama regală (bucăţi fragede de burtă în sos cu smântână şi usturoi), apoi crapfane (plăcintuțe gustoase, bine pipărate, cu jumări), sarmale, ştrudelul cu mere sau cu brânză de vacă, plăcintă cu mere și tot felul de mâncăruri de îți lasă gura apă și mintea se lăfăie oriental ca într-un paradis de duminică. Îți poți imagina lesne cum negustorii, băieții de prăvălie, cheflii și acei de pretutindeni pierde-vară, mereu flămânzi, făceau din acest loc un furnicar. Toată lumea mânca şi bea pe săturate, fără a-și goli prea tare pungile. „Lăutarii cântau în birturi cu vin bun şi în grădini cu copaci umbroşi. Ţiganii ştiau ce cântări îi plac fiecăruia dintre noi – nostalgia același Sextil Puşcariu.Conducătorul tarafului pleca capul pe vioară, se apropia de tine şi, fără să ceri, îţi cânta la ureche cântecul favorit”. Deseori chefurile se întindeau până spre mijlocul nopții, când deja își făceau apariția păsările de noapte. Aceste „animatoare” știau să schimbe felul și sensul foamei. Pe lângă diverse restaurante, cârciumi, birturi, funcţionau, de altfel, case de toleranţă, prostituţia fiind legală până la venirea comuniştilor (până la urmă, e vorba și de femei!!). Braşovul interbelic era un oraş vesel, cosmopolit, în care localnicii mergeau destul de des la o cârciumă sau la o terasă pentru a se distra. Centrul Vechi era plin de tot felul de localuri, de la cârciumioare până la restaurante exclusiviste, care aveau, fiecare, după rangul lor, clienţi fideli.
Înainte și după revoluție
În timpul comunismului, în copilăria mea, am auzit de „Gaura dulce”, dar nu am fost niciodată. Știu de la tata și de la alți oameni ai generației lui că se mergea și pe timpul lor și se bea bere cu alune sărate, că aveau mici buni și fripturi fragede, dar atât. Localul, deși popular, nu se impunea în mod special prin ceva în afara numelui și a glumelor legate de el. L-am întrebat și pe scriitorul Daniel Drăgan. Nu frecventa restaurantul, dar a fost de câteva ori. Își amintește că era un loc pentru noctambuli, cu un aer ușor frivol. Nu era o destinație a artiștilor.
După revoluţie, localul a recăpătat o vreme vechiul nume, după care proprietarii, exagerat de pudici, l-au rebotezat. Din toamna lui 2013 a revenit la vechea denumire și prin ea la capitalul său simbolic. Poate, după cum arată, în timp, restaurantul va reveni la gloria de altădată și, de ce nu, la întregul meniu de atunci (se servește și acum un fel de flenchi și o gamă variată de preparate tradiționale cu specific românesc)!
Fie ca noii proprietari să cultive această memorie istorică! Merită și vinde!
