„Tezaurul cultural al Braşovului este imens”

 

Şansele noastre, pe lângă ale lor, nu sunt de neglijat. Important este să nu fim complexaţi. Dacă ne gândim la Iaşi, puzderia de monumente istorice, trecutul literar glorios pulsează şi azi într-o viaţă literară şi universitară cu prestigiu şi strălucire. Clujul de asemenea, capătă aureolă de capitală a Transilvaniei, nu doar prin gloria lui universitară. Majoritatea intelectualilor ardeleni au fost instruiţi la Cluj şi au rămas în sufletul lor clujeni. Acesta este un capital de simpatie şi prestigiu care nu se poate clădi în trei semestre. E vorba de secole. Facultatea noastră de litere (născută foarte târziu, pruncul avea deja mustăţi la nas) nu poate să recupereze, cât ai bate din palme, tot ce s-a pierdut într-o jumătate de veac, când pe fruntea Braşovului apăsa coroana grea de fontă a oraşului „muncitoresc” (înţeles ca oraş de şcoală profesională) şi numele lui Stalin. Avem însă şi noi atu-urile noastre. Trebuie să le recunoaştem şi să ni le asumăm, să facem cu ele saltul de la posibilitate la realitate.

 

Există în Brașov o viață culturală și socială de un asemenea nivel, care să ne permită să sperăm la un astfel de titlu? 

Am avut un Cerb de Aur şi l-am mâncat fript. Este de-a dreptul ruşinos războiul dintre Municipalitate şi Televiziune. Neînţelegerile cu Televiziunea Română sunt la nivelul mentalităţilor canibale. Ca să distrugi un asemenea monument viu de cultură, cu un prestigiu mondial, la care s-a lucrat  zeci de ani, îţi trebuie o viziune de mâţă domestică şi o minte de şoarece prost. Când va mai putea Braşovul, şi cu ce eforturi, să îi adune aici pe cei mai mari cântăreţi pop ai lumii? Când mai putem noi să refacem prestigiul acelei instituţii de artă pop care aduna la Braşov floarea muzicii de gen din toată Europa?! Toţi (organizatorii) au vrut câştiguri băneşti imediate: azi, acum, aici, pe loc! Jalnică miopie! Faptul că astăzi, la radio şi la televiziune, despre toţi marii interpreţi pop, auzindu-i, putem spune: s-a lansat la Braşov! L-am văzut! E puţin? Mai vrei şi o găleată de bani? Asta se va vedea în încasări directe, dar mai ales în teşchereaua comerţului animat şi a taxelor spornice. Dar pentru asta trebuie minte de  gospodar şi suflet de om curat. Oare nu vă spune nimic faptul că în inimile a milioane de oameni din întreaga ţară festivalul încă pulsează? Că el există? Că n-a putut fi distrus? I-a luat cumva locul o altă formă de artă, care să poată la fel de bine să atingă strălucirea aurului din coarnele cerbului braşovean?Şi nu trebuie neglijate nici celelalte forme şi genuri, cu manifestări cumulative de fapte clăditoare de cultură ca Festivalul Dramaturgiei (astăzi obscur şi fără miză), Festivalul Muzicii de cameră, glorios în vremuri triste şi posomorât în vremuri de „urcare vertiginoasă a pib-ului”. Avem (dar, atenţie! s-ar putea să nu o mai avem) o trupă excelentă de operă. Am zis trupă, nu operă, că Opera înseamnă o instituţie al cărei prestigiu începe de la faţada clădirii, care nu poate fi altfel decât ea însăşi o operă de artă arhitecturală, la nivelul cel mai înalt al timpul pe care îl exprimă. Clădirea în care se chinuie în prezent, minunata noastră trupă de operă, este foarte demnă pentru un cămin cultural. Ea aşa a şi fost proiectată, ca sediu al Căminului Cultural de cartier „1 Mai”, unde în 1952-1953 ne trimitea Conservatorul Astra să recităm versuri de Maiacovki şi de Mihu Dragomir. (Şi ne duceam). Ce muzee de artă are Braşovul şi ce muzee are Clujul, Iaşul, Timişoara (că de Sibiu nici nu mai vorbim)? În această întrecere (excelentă iniţiativă a UE) noi am pierdut de mult startul, pentru că startul a fost dat cu zeci de ani în urmă însă „noi” n-am ştiut. (Când zic noi, mă refer la guvernanţi centrali şi locali, care nici unii, nici alţii, n-au  iubit cu adevărat Braşovul, poate şi pentru că n-au ştiut cum). A trecut pe lângă noi o propunere care era o mină de aur: câţiva actori de prestigiu mondial s-au arătat interesaţi să facă la Braşov (loc iubit de cineaşti, pentru că… ştiu ei de ce) un masterclass. La care ar fi urmat să predea somităţi de la Hollywood şi de la marile case de film europene, cursuri pentru doritori din lumea întreagă. Fie că n-au înţeles ce avantaje materiale sigure şi de perspectivă poate atrage după sine o asemenea şcoală, fie că erau ocupaţi cu alte treburi, proiectul s-a ofilit. În anii imediat următori evenimentelor din decembrie 1989, Societatea Patronilor de Edituri din România desfăşura la Braşov un Salon de carte (nu un târg) cu miză mare, un premiu consistent şi prestigios pentru cel mai bun roman. Timp de o săptămână, cei mai de seamă scriitori şi critici ai României erau aici, deliberau, se confruntau şi era o manifestare de altitudine. Cum se face că astăzi, dacă Filiala Uniunii Scriitorilor sau vreo fundaţie privată izbuteşte să invite câţiva scriitori tineri (care vin pe spesele lor) este o adevărată minune (mică, desigur) în timp ce la Suceava, în Maramureş, la Ploieşti, la Craiova, evenimente literare de vârf fac faima locului? Cum se face că pe vremea comunismului cel mai agresiv (şi chiar primul deceniu postrevoluţionar) Braşovul avea o revistă literară de rang naţional, iar acum nu are decât reviste-jucărie, în timp ce alte centre de cultură îşi permit să sponsorizeze nu una ci trei-patru reviste adevărate (Iaşi, Târgovişte, Cluj, Piteşti etc.)? Aceste reviste fac atmosferă, ridică oameni, educă spirite înalte şi pot, în cazuri fericite, să fie fanioane venite din locurile de baştină spre ţara întreagă... Dacă am discuta până mâine despre atuuri, tot nu am isprăvi inventarierea lor.

 

Goticul. Cel mai tare punct este patrimoniul istoric arhitectural fără egal pe care Braşovul, inclusiv zona metropolitană (cine mai are o astfel de zonă metropolitană cu Râșnov, Bran, Prejmer, Hărman, Codlea, Feldioara, Săcele etc. ?) îl are. Şi să nu uităm: Punctul forte al Sibiului a fost Barocul. Noi avem Goticul. O vechime de cel puţin două secole în favoarea noastră, plus amploarea fenomenului gotic în toată Ţara Bârsei. Al doilea este Sfânta Natură. S-o mai descriu? Să te duc la Pietrele lui Solomon? În Postăvarul, în Piatra Craiului? Pe Tâmpa? Al treilea atu, este patrimoniul spiritual (poate că primul), Eminescu a iubit foarte mult Braşovul şi e semnificativ. El a scris că nu există un alt oraş mai patriot decât Braşovul. Braşovul a fost o placă turnantă între trei provincii româneşti şi între trei imperii, trei mari culturi. Cultura naţională este prezentă cu inestimabile premiere: Scrisoarea boierului Necşu, Scrierile Coresiene, Imnul Naţional, primul mare ziar Gazeta de Transilvania, Asociaţiunea Astra, întâlnirea de taină a căpeteniilor politice ale românilor din cele trei mari provincii înaintea Revoluţiei de la 1848, Prima operetă românească, Liceul Şaguna – un viespar de spirite mari ale culturii române: Titu Maiorescu, Iosif Blaga, Lucian Blaga, Ciprian Porumbescu, Gheorghe Dima, Dumitru Stăniloae, Octavian Goga, Sextiul Puşcariu şi mulţi, mulţi alţii. Al patrulea atu, ar putea fi tradiţia interculturală şi rolul istoric al Braşovului ca „loc de unde începe Occidentul” (după scrisa lui Tudor Arghezi) şi ca „punct central al spiritualităţii româneşti şi în acelaşi timp un mare creator şi depozitar al valorilor româneşti, săseşti şi în general vest-europene. A fost o vreme când capitala culturii româneşti era la Braşov, când Bucureşti, Iaşi, Cluj, Blaj, Timişoara fie că nu reprezentau mare lucru, fie că nu erau deloc”. Aceasta este aprecierea unui mare om, istoric. Eminentul savant Aurel Ioan Pop, foarte tânăr academician şi rector al Universităţii Babeş-Bolyai (semnificativ!) a exprimat cu strălucită acurateţe şi probitate ştiinţifică, o opinie, pe care, lasă-mă să o citez exact din fişele mele, ca să nu se şifoneze cu nimic frumuseţea textului: „Braşovul nu poate fi un centru regional, pentru că nu-l lasă nici geografia! Deşi a pierdut odată - în chip stupind! - ocazia de a fi capitală politică a României Întregite, cum s-ar fi cuvenit indiscutabil, Braşovul este o capitală a Românei, prin vocaţie, prin istorie, prin forţa destinului său. Trebuie să încetăm astăzi să mai gândim prin prisma ideii de capitală unică, întruchipată de Bucureşti. Altminteri, ne vom scufunda în provincialismul bucureştean, în marasmul unei lumii prea grăbite şi aglomerate, dornică de facile succese, de modă şi de prim-planuri retuşate! Braşovul produce valori care se afirmă peste tot…” aceste cuvinte le-aş transcrie pe pereţii şcolilor, pe căldări de aramă (cum fac chinezii) spre ajutorul ţinerii de minte şi pentru a ne desprinde dintr-un complex stupid şi păgubitor.

 

Daniel Drăgan, „Zodia interogaţiei”, editura „Arania”, 2009, paginile 137-147.

 

În discuțiile avute cu dumneavoastră în 2009 (pentru cartea noastră „Adevărul are coaja tare”) erați, contrar mie, optimist în ceea ce privește destinul cultural al acestui oraș, de aceea vă întreb:  acești șase ani care au trecut, au confirmat acel optimism? Vă păstrați aceeași perspectivă pentru viitorul apropiat și pentru cel îndepărtat? 

Optimismul meu n-a dispărut, în ciuda decepţiilor pe care a trebuit să le încasez şi eu asemeni tuturor braşovenilor. Numai că nu cred că braşovenii, chiar toţi, ştiu ce am pierdut prin amânarea construcţiei aeroportului şi a autostrăzii Comarnic-Braşov. Braşovul este deja un  oraş izolat. Faptul că pierzi o zi sau o noapte ca să ajungi la Otopeni, o fi nimica toată pentru cine merge odată pe an în plimbare. Dar pentru oamenii de afaceri este inacceptabil. Faptul că pierzi o jumătate de zi ca să străpungi Carpaţii, că transportul feroviar şi rutier spre toate direcţiile este primitiv, supra-aglomerat, lent, deci ineficient, este păgubitor pentru toţi producătorii de bunuri în secolul 21. Nu e vorba doar de „investitori”, e vorba de toţi producătorii, inclusiv de legumicultori, e vorba de oamenii de ştiinţă, de cultură, universitari, care n-au timp de pierdut prin gări şi autogări, cu geamantanul în mână, pradă unor taximetrişti care terorizează şi jefuiesc la drumul mare (nu lipsiţi de o anumită protecţie, precum este de presupus). Într-un organism viu, circulaţia este esenţială. Organismul nostru este viu încă, dar se sufocă. Înţeleg interesele transportatorilor din Bucureşti, Târgu Mureş şi Sibiu, spaima lor de concurenţă. Dar oare nu concurenţa este mama progresului în capitalism? De ce nu lăsăm piaţa să se manifeste liber? Cineva va trebui cândva să răspundă pentru piedicile şi şicanele care azi i se fac Braşovului, iar braşovenii să-i trimită repede la plimbare pe „aleşii” ineficienţi. Cultura nu poate să se dezvolte într-un mediu ros de ostilităţi. Ea are nevoie de oameni nestresaţi, nestriviţi de griji, pe care alţii (bravo lor!) nu le au. Vreau să ne imaginăm cultura ca o plantă căreia trebuie să-i punem apă la rădăcină, trebuie să-i dăm lumină solară şi aer de respirat. Şi dacă vom reuşi asta, vom putea spera să intrăm în rândul oraşelor recunoscute ca mari centre de cultură. Europeană!!! Tezaurul cultural al Braşovului este imens, dar, într-o societate sufocată, riscă să rămână ca acele comori subpământene, care nu produc decât flacăra iluziilor, în nopţile de vrajă şi mister.