…O, nu…sub nicio formă nu sunt un iubitor al iernii, ba aș zice precum țăranul din vechime „șapte ierni aș da pe-o vară”, dacă nu ar fi vorba de zilele noastre care oricum sunt măsurate. Și în cazul meu iarna este o „hoață albă” (așa o numea un monah hâtru pe care l-am cunoscut la mânăstirea Turnu de pe firul Oltului, într-o desfășurare geroasă, prin anii 2000). În cazul meu iarna îmi fură hălăduiala, căldura, mângâierea soarelui și statul la aer; apoi intru într-un soi de blocare, într-o hibernare stranie, în care nu mai am avânt și nu mai știu să visez. E limpede că sunt un om al soarelui, un fel de frate cu floarea soarelui, așa cum e ea în zilele de vară plină, pe câmpurile cu liniște. Cu toate astea am față de iarnă un fel de respect, nu pentru puterea zăpezilor ei, ci pentru felul în care face tablouri cu magie. Apoi, nu poți să nu nostalgiezi după amintirile copilăriei când nu te mai săturai de orele petrecute la zăpadă, când după o partidă de săniuș cu bulgăreală sau după o miuță te aruncai pe spate și priveai cerul care se îmbogățea cu stele. Pe de altă parte, sunt plăcute și jinduim chiar și după acele clișee cu iubita strânsă între brațe la gura sobei sau a șemineului. Dar ceea ce încununează iarna și o face iertată de tot frigul și de toate neajunsurile este Crăciunul, minunatul timp al colindelor, acestă veritabilă vară în iarnă, acest splendid mix de pregustare a raiului cu fantastice troiene. Da, cu toate astea nu mă declar un iubitor al iernii, poate și pentru că nu fac sporturi de iarnă, adică nu am (acum la maturitate) și o relație fizică cu ea. Îi sunt doar un spectator.
Un observator are adesea mai multe de spus decât cel încrâncenat în acțiune. Așa că, de pe margine, nu am putut să nu observ că iarna asta, care e pe final, care stă să treacă, să se treacă (imediat vine Dragobete – cap de primăvară) a fost mult mai săracă, mult mai zgârcită cu neaua, decât predecesoarele ei. Iar o iarnă fără haina ei albă, dacă nu e indecentă (ni se prezintă goală și slabă), devine cumva formală, adică e doar o perioadă pentru nimic, pentru frig, pentru depresie. Nu mai este o expresie a recluziunii, o metaforă blândă a morții. Unii ar putea spune că părerea mea nu e decât o nostalgiere și o idealizare a trecutului, proprie mai ales visătorilor și artiștilor. Vor da drept dovadă acel minunat vers al lui Villon, poetul coțcar și vagabond: „Mais où sont les neiges d'antan?”.
Aici vreau să facem o paranteză. Versul acesta apare ca un refren în poemul „Ballade des dames du temps jadis”. Acest titlu a fost tradus fie ca „Balada doamnelor din vremea de odinioară” (trad. Romulus Vulpescu), fie ca „Balada doamnelor de altădată” (trad. Dan Botta), fie simplu, „Cântecul doamnelor de altădată”. Eu prefer varianta lui Dan Botta pentru că este mai compactă, mai muzicală și mai fluidă. În ce privește traducerea versului și aici au apărut felurite traduceri: "Dar unde sunt zăpezile de altădată?" (trad. Neculai Chirică) sau "Dar unde sunt zăpezile de odinioară?" sau (și sunt definitiv pentru această traducere deosebit de poetică) "Dar unde-i neaua de mai an?" (trad. Romulus Vulpescu). Cu privire la acest dumnezeiesc vers trebuie spus că e foarte posibil ca această variantă să fi fost preluată de Romulus Vulpescu de la Mircea Vulcănescu, liderul generației interbelice. Ștefan J. Fay în "Sokrateion. Mărturii despre Mircea Vulcănescu" (Editura Humanitas, 1990) indică această traducere ca aparținându-i magistrului său. E foarte posibil să fie așa dacă ținem cond că Vulcănescu s-a stins ca un sfânt la Aiud, în 1952, iar traducerea lui Vulpescu apare în volumul „François Villon, Opurile magistrului, adică Diata Mare și Lasata, Adaosul, Jergul și Baladele” în 1958. Oricum ar fi versul este, repet, tradus divin!
Să revenim. O fi poate și ceva melancolie ce ține de modelul general uman, o fi și un plus datorat artiștilor care simt enorm și văd monstrous, dar e și ceva adevăr în ce spun. Iernile sunt an de an mai sărăce, mai scurte, mai calde, mai fără de haină, mai nepoetice. Mai ezitante. Se vorbește despre zilele de pe urmă, despre schimbarea polilor, despre poluare, despre încălzirea globală, despre efectul de seră, despre toate astea la un loc luând forma unei țesături științifice sau a unui avertisment apocaliptic. Oricum ar fi sper să nu rămânem fără ierni și sper că sfârșitul, cum zice Noul Testament, va veni ca un fur, adică brusc. Până una alta curăția iernilor copilăriei nu se șterge niciodată și o purtăm mereu cu noi și o mai trezim în câte o seară cu colinde sau când avem șansa vreunei promenade atunci când iarna se despletește opulentă.
Chiar de la o astfel de plimbare a pornit articolul meu, când într-o seară de gerar 2016, sub asediul fulgilor, am avut bucuria reîntâlnirii unei zile de iarnă ca în basmul copilăriei. Am făcut poze ca intrat în transă și mi-a săltat sufletul ca la un miracol. Am plecat de deasupra magazinului Star și am făcut semicercul acela care descrie ceea ce brașovenii recunosc ca fiind Aleea de Sub Tâmpa. În poze se văd Turnul Dogarilor, zidurile fortificațiilor cu celelate turnuri, apoi în depărtare Cetățuia, Biserica Negră, Turnul de la Casa Sfatului, Sinagoga, patinoarul, Bastionul Țesătorilor, Liceul sportiv și punctul final, Poarta Schei și Poarta Ecaterina. Un amestec perfect de aer medieval și hlamidă de crăiasă! Vă ofer aceste fotografii din dorința de a împărtași câteva momente de grație; pentru ca brașovenii să nu uite iernile nemuritoare ale inocenței noastre (și să se îngrijească ca ele să mai fie!) și pentru ca străinii să cunoască Brașovul atunci când el se descoperă în ce are unic (și sigur irepetabil)!
Plimbare plăcută!
