Interviu cu Moș Crăciun

 

Cum ați ajuns Moș Crăciun? De cât timp sunteți, să spunem, profesionist?
Totul a pornit, ca în atâtea momente din ultimul timp, de la activitatea mea scriitoricească și actoricească. Unii au aflat că primele mele trei cărți au fost de basme în versuri (scrisesem 365 de basme de câte 10 strofe fiecare, împărțite în trei cărți de vreo 300 de pagini fiecare). Alții, citindu-mi CV-ul, au știut că pe baza acestui material am realizat scenariul unui spectacol pentru copii, intitulat “Povești fără sfârșit”, cu care am bătut, timp de două luni, toate marile comunități românești din Canada, jucând pentru copii 15 spectacole, de la Vancouver la Montreal. Eram, cum s-ar spune, de acasă: știam povești, scrise de mine, nu copiate din cărți, le interpretam actoricește (datorită darului suplimentar cu care am fost înzestrat, cel de iubitor al scenei). Pe copii nu-i mai păcălești cu apariții lipsite de consistență și nici cu arhicunoscuta ședere a moșului pe un scaun de unde cheamă copiii ca să-i spună ei poezii și cântece. E prea banal și lipsit de dinamică. În această situație nu e ceva surprinzător că anul trecut m-a contactat o agenție de evenimente oferindu-mi „slujba” de Moș Crăciun pe perioada sărbătorilor de iarnă. Sunt la al doilea an de apariție în tot felul de locații în care se află copii, atunci când părinții sau educatoarele sau directorii de firmă reclamă prezența moșului încărcat de daruri.

Cum trebuie să fie un Moș Crăciun? Ce trebuie să ai și să fii ca să faci un Moș Crăciun bun?
Moș Crăciun trebuie să aibă, în primul rând, datele fizice, dar acesta este numai un prim nivel al discuției. Corespundeam din punct de vedere fizic, cu barba mea albă, cam mică la început, dar am avut timp să o las să crească până la dimensiuni corespunzătoare. Numai burta nu corespundea cu aceea generoasă, văzută prin fotografii sau filme. Nici n-am depus vreo stăruință suplimentară să mă îngraș, mâncând peste măsură cu câteva luni înainte. Nu-mi plac bărbații cu burta revărsată peste brăcinar. O postură, din păcate, tot mai des întâlnită pe la noi. Eu am rămas cu aceeași greutate de la 20 de ani și intru în panică dacă se întâmplă să iau vreo 2 kilograme în plus, față de greutatea mea obișnuită. Am avut o explicație pentru aceia care s-ar fi putut să gândească cum că Moș Crăciun a intrat la apă. De fapt două explicații: mai întâi că Moș Crăciun nu mai este o reclamă vie la mâncarea din fast-food-uri, ci, din contră, promovează mâncarea sănătoasă și echilibrată; apoi, într-un moment propice, văzându-mă cum mă cocoșez sub greutatea sacilor cu daruri, nu uitam să mă adresez părinților făcându-i să observe că nu te mai poți îngrășa ducând atâtea greutăți în spinare. Apoi e nefiresc să vezi un om tânăr chinuindu-se să adopte gestica și lentoarea unui bătrân având și o barbă de vată. O adevărată oroare, o mistificare din start. Acesta, cum spuneam, este numai un prim nivel al discuției. De-abia acum începe, după mine, greul și diferențierea dintre un moș și altul. Este vorba și aici, ca și în alte domenii artistice, de talent. Acesta nu se învață în școli. Talentul îl ai sau nu-l ai. Un moș care nu a citit la viața lui și se exprimă cu dificultate este un balast, are fraze banale, deseori face greșeli, este șablonard, plictisitor și chiar devine dominat de copiii din ziua de azi, învățați cu tablete și activitatea pe calculator. Opinez că moșul ideal este un bun scriitor și un bun actor. Trebuie să știe să facă și el spectacol, nu numai să-i îndemne pe copii să-i spună poezii. Ideal este ca poveștile pe care le spune să nu fie preluate din cărți, cunoscute în prealabil de copii, și să fie interpretate, nu bălmăjite într-o retorică de clasă primară. Moșul are nevoie de cunoștințe generale de etică, de pedagogie și psihologie a copilului, pentru a face față problemelor neașteptate puse de copii, deseori extrem de inventivi. Aici m-a ajutat formația mea inițială de profesor de limba și literatura română.

Ideea conținută în prima parte a întrebării nu-i rea. O școală de Moși ar însemna cursuri de scurtă durată, dar intensive la care ar avea acces cei care corespund fizic și au nivel de pregătire școlară suficient de înalt pentru a recepta noțiuni de scriere creativă, de interpretare, de psihologie și pedagogie, de prezență scenică, de gestică și chiar oratorie. Discipline multe, dar necesare care conturează, în opinia mea, profilul unui moș credibil, unul care nu are misiunea de a prelungi un mit inexistent, ci de a contura, împreună cu copiii, un moment de magie autentică și de bucurie sublimă a întâlnirii cu mesagerul depărtărilor inaccesibile, cu cel ce reprezintă bunătatea, dărnicia, blândețea pe care vor începe să le învețe cu ocazia acestor prime întâlniri și care le vor fi de folos întreaga viață. Aș merge până acolo încât aș spune că Moș Crăciun îi învață pe oameni să fie mai umani, mai apropiați de semenii lor, de nevoile acestora.

În ce privește poezia, eu am folosit-o nemijlocit la întâlnirile mele cu copiii și bine am făcut. Am simțit aceasta după felul în care am fost receptat, după aura de poveste autentică în care am reușit să îmbrac întreaga întâlnire. Dar poezie este ceea ce trebuie să încerci să creezi prin întreaga ta prezență. Sunt necesare armonia, emoția, dăruirea cu care trebuie să fie încărcată apariția Moșului,  pentru ca aceste noțiuni de o finețe absolută și de un farmec apropiat de magie să devină veșmântul vizual și auditiv al unei întâlniri ce nu se va uita.

 

Întâlnirile cu copiii sunt toate de un neprevăzut încântător. Nu seamănă nici una cu cealaltă, pentru că fiecare copil este o personalitate în devenire, unică și furnizoare de surprize. Cea mai mare emoție o am când deschid ușa clasei și aud cum izbucnesc sunete, prelungiri de vocale, bătăi din palme, iar figurile micuților exprimă o mirare sublimă. Unii vor din start să se apropie de tine, alții așteaptă mai întâi să se convingă că ce văd e real și nu o făcătură, cum se mai întâmplă în cazul organizărilor pripite și arbitrare. Cel mai mult mă bucură când gesturile de apropiere, de îmbrățișare, de dăruire deplină, se produc la sfârșit, semn că prezența Moșului a fost rodnică și a creat o afectivitate reciprocă încărcată de mesaje ce se vor prelungi în timp. Nedisimulate semne de bucurie, apoi ghidușii, alintări de tot felul, înregistrezi la fiecare apariție într-un nou colectiv. În așa măsură de unice sunt aceste întâlniri, încât nici nu mai pot detașa hazliul cu orice preț. Sunt nenumărate gesturi care produc zâmbet. De la felul în care te trage de barbă un prichindel care vrea să știe dacă ești adevărat sau nu, la darurile pe care le primești uneori, însemnând un desen făcut cu dragoste, un omuleț dintr-un ciorap sau o felicitare în care copilul de câțiva anișori s-a străduit să aștearnă pe hârtie primele lui cuvinte scrise cu migală. Atunci îmi ascund câte o lacrimă. Am întâlnit copii care ies din rând și, nepăsători la ceea ce se întâmplă, se apropie de tine și îți atrag atenția că ei vor o anumită jucărie și sunt supărați nevoie mare dacă darul primit nu corespunde așteptărilor. Atunci trebuie să ducă Moșul muncă de lămurire, să le spună că vor primi daruri și acasă, sub bradul împodobit, și că ele tot Moș Crăciun le va aduce. Unii încearcă să spună o poezie sau să cânte un cântec de iarnă, și o fac chiar fără să fie îndemnați, alții se lasă cu greu și când șoptesc ceva, o fac cu un glas care nu poate fi auzit decât de ei și nici măcar de urechile îmbătrânite ale personajului în haine roșii. Toți întrețin fără să vrea o atmosferă de autenticitate care sparge deseori tiparele rigide în care educatoarele vor să îmbrace programul dinainte pregătit. Copiii sunt imprevizibili și fermecători în inocența lor.

 

Una dintre poveștile pe care le-am spus-o copiilor este chiar povestea lui Moș Crăciun. Se făcea că și el a fost copil, iubea nespus sania și a călătorit cu ea atât de mult, de la Miazăzi la Miazănoapte, până când s-a trezit că avea o barbă lungă, albă, moale. Atunci a vrut să se întoarcă acasă, dar nu i-a mai găsit pe ai lui. A întâlnit însă copii cărora le-a lăsat câte un brăduț împodobit și o mulțime de jucării încărcate în sania lui fără de oprire. Îi îndemn pe cei mari să devină copii, din când în când,  să se întoarcă la vârsta de aur. Și aceasta nu adăugând, ci scăzând câte un an din bilanțul fiecărui anotimp al sărbătorilor. Se vor simți mereu în putere, trăind o viață fără de sfârșit. Părinții  să se bucure de cei mici, de darul pe care aceștia îl aduc  în viața lor împlinită prin menirea de părinte, iar prichindeii să se bucure de tot ce fac părinții pentru ei. Un zâmbet bun, înduioșat, de la Moș Crăciun și promisiunea că, negreșit, ne vom întâlni și în iarna viitoare. Cu pace în suflet și cu speranțe.