„Artistul trebuie să viseze, să îndrăznească și să acționeze”

 

Primele iubiri se uită cel mai greu. Opera Brașov îmi este adevărata pepinieră de formare, ținând cont că am fost refuzat în 1984 la examenul de admitere al Liceului de Coregrafie din Cluj, fișa medicală contemporană cu epoca de aur și împliniri mărețe îmi trăda rahitismul acut și lordoza de la coloana vertebrală. Mi-am urmărit visul pe alte căi: ani întregi de specializare la fosta secție de coregrafie din cadrul Liceului de Muzică de la Brașov, dând între timp și de cuvintele magice cu care am fost întâmpinat în sânul Teatrului Muzical din perioada anilor 1991 la prima mea apariție acolo - calificare la locul de muncă. În aria acestui edificiu cultural am dat de primii mei maeștri fie ei din teatrele fostei Uniuni Sovietice: Chișinău, Omsk, Novo Sibirsk, fie de ai noștri, și am învățat această meserie atât de bine încât am performat ulterior ca solist în alte șase teatre internaționale din cinci țări diferite: Serbia, Ungaria, Germania, Croația și Bosnia Herțegovina.
 

Nu sunt un adept al revenirii în trecut. M-am întors în Brașov accidental, împotriva voinței mele. În decursul anilor în care am lucrat pentru Teatrul Național Sarajevo mi-am concretizat vertiginos un statut solid, acaparând ample relații cordiale cu Ambasada României, bazele SFOR de menținere a păcii de la Butmir Sarajevo. De acolo cercurile mele de socializare s-au mărit, trecând la alte entități protocolare, ambasade și formațiuni mai mult sau mai puțin politice, lucru care în timp nu a mai convenit administrației teatrului. Toate aceste feerii mi s-au transformat în decursul lunilor într-un adevărat coșmar, silindu-mă să mă întorc în localitatea de baștină, într-un oraș pe care l-am considerat o parte lungă din propria viață ca pe unul ghinionist, marcat fiind de amprentele unui regim totalitarist, de sărăcie, inaniție, exploatare, bătăi și alte neajunsuri.

A trebuit, o dată cu reîntoarcerea mea din străinătate, să iau totul de la zero, cei 12 ani petrecuți peste hotare neavând o prea mare relevanță pentru viața autohtonă. Mi-au trebuit ani întregi de acomodare de la revenirea mea în țară, din 2007 mai bine zis. De-abia când m-am împrietenit cu orașul gazdă mi s-au deschis toate perspectivele, și mi s-au deschis atât de bine, încât am renunțat definitiv la formalitățile mele de emigrare în Australia, oprindu-mă pe la jumătatea procedurilor și uitând de sumele imense de bani pe care le-am trimis acolo.     

 

Cele mai ample nostalgii le am când mă uit la Teatrul Național Pecs din Ungaria, unde feedback-ul era deosebit de mare, oamenii erau dornici de socializare cu artistul, așteptându-ne mai mereu în fața cabinelor după finalizarea spectacolelor. M-am simțit un adevărat Dumnezeu în Germania, unde nu am gustat deloc din răceala poporului respectiv, din contră, un oarecare edil al unui oarecare partid, mi-a declarat că nu a mai avut niciodată un prieten mai bun. Am colaborat și în fostele țări iugoslave cu mari actori și regizori. Eram omul lor de bază, inserat fiind în marea majoritate a spectacolelor de dramă și dus pe la tot felul de turnee. Mi s-a dat mână liberă să îmi creez rolurile comice, stârnind în acest fel hohotele de râs ale unor săli alcătuite din sute de locuri, bineînțeles, cu respectarea geometriei și indicațiilor regizorale.
 

Să nu credeți că nu am dat și de greu în toată această peregrinare a mea de 12 ani pe acolo, că nu am prins un război întreg în 1999 în timpul bombardamentelor NATO din Serbia, unde am surprins explozii și victime în direct, că nu mi s-a confiscat pașaportul de poliția militară sârbească, târât fiind prin tot felul de tribunale pentru fapte care nu trebuiau spuse, încât numai mass-media internațională m-a mai putut salva de acolo; că am fost abandonat pe la granițe de anumite formațiuni teatrale care nu și-au putut exercita diplomația la fața locului cu grănicerii pentru obținerea vizelor de intrare, mă tânguiam că nu îmi ajungeau banii pentru biletele de călătorie, autostopuri, trafic de Coca-Cola ca să trec anumite frontiere și multe multe alte neajunsuri și aventuri care nu aveau tangențe cu activitatea mea teatrală, dar pe care am să le divulg în viitoarele mele romane.

Diferențele de receptare ale artistului pot fi amplu sesizate la nivel regional, să nu mai vorbim de cel internațional.

  

„Cartierul proletarilor” – un capitol al acestui roman fiind răsplătit cu mențiune la Concursul Național de Literatură din 2012, ținut sub egida USR, unde, din peste 350 de concurenți, am obținut locul cinci, convingând șapte filologi din juriu, scopul meu primordial fiind acela de al lansa în 2016 cu cel mai mare tam-tam posibil. 
 

Ramurile artistice colaborează cel mai adesea printr-o strânsă simbioză. Cuvântul face legătura dintre pământean și divinitate. În urmă cu doi ani am avut o prestație la lansarea unui volum de poezii, ținând un spectacol de euritmie, la care a participat un poet, un actor, eu și soția mea ca și cuplu de balerini și un pianist. Vedeți ce lucruri frumoase se pot concretiza prin contopirea acestor ramuri, bineînțeles... atâta timp cât nu se vor înființa facultățile de scriitori, ducându-se în acest fel și liberele exprimări pe calea sâmbetei.

 

În primul rând artistul trebuie să înceteze să mai dea vina pe sistem, să înțeleagă că din fericire nu mai are pe cine ridica în slăvi și că nu mai poate să susțină prin propagandă un regim apus, ieșind cumva din protectoratul acelor vremuri. Trebuie să viseze, să îndrăznească și să acționeze, numai prin felul acesta poate evada din sosul coroziv al propriei sale neputințe, să își conștientizeze postura de șperaclu al societății, privilegiul său de a fi primit și integrat în toate treptele și clasele sociale. Trebuie să ne gândim că atunci când dăm vina pe un sistem acesta este alcătuit din oameni și, fiind înfiripați din aceeași chintesență ca și noi, dacă dăm vina pe acești oameni dăm până la urmă vina pe noi înșine, ne disipăm o bună parte din energie în neant. Trebuie doar să identificăm și să reparăm lipsurile care ne-au marcat cu anii. Dacă stagnăm și ne mulțumim să stăm la cheremul unui dirijorat care nu ne satisface, este numai și numai propria noastră răspundere.
 

Acest artist, catalogat mai nou ca funcționar public, epurat cumva din nomenclatoarele meseriilor, are atât rolul perpetuu de a transmite mai departe mesajul antecesorilor, cât și cel de preluare a evenimentelor din cotidian și de transpunerea lor pe scenă. Lăsând sarcasmele la o parte, artistul este pe drept cuvânt cel mai important mesager al națiunii, transmițând în timp și în spațiu valențele acesteia. Primele tentative timide de împăcare ale unor state, care s-au măcelărit de-a dreptul între ele: Monte Negro și Croația, au fost făcute printr-o piesă de teatru, la care au fost prezente toate formațiunile guvernamentale ale ambelor state. Am prestat și eu atunci pe scenă, ca element de îmbunătățire a relațiilor diplomatice dintre dânșii...
 

Ce așteaptă oamenii de la artistul Adrian Scriminț? Hm, vădită provocare, nu îmi auziți râsetul. Dacă dorești să primești ceva, de care să te bucuri cândva în viață: recunoștință morală, materială, doza solicitată de prosperitate, prietenie etc., trebuie să începi mai întâi prin a oferi semenilor o anumită valoare, aducându-ți astfel contribuția la bunul demers al lumii, manifestându-ți în acest fel esența. Totul este o hipnoză și o reciprocitate în această viață...

 
Sunteți unul dintr-o fondatorii cunoscutului cabaret „Rising Sun”. Ce v-a determinat să creați acest cabaret?

În vara anului 2009 am avut înaltul privilegiu de a fi amplu lăudat de directorul principal al întreprinderii Ikea, din Piacenza - Italia, care s-a deplasat personal din birou ca să mă cunoască, fiind pe deplin flatat ca întreprinderea dumnealui să aibă pentru prima dată în istorie onoarea ca mobila să îi fie șofată, încărcată și descărcată de către un balerin. Făceam sute de kilometri de șoferie pe zi, mai greu era cu urcatul mobilei până la etajul patru, și credeți-mă, acest lemn masiv este mai greu decât o balerină. Chiar mă întreba: „Și ați venit la noi ca să vă sinucideți?”

Am avut zilele acestea o plăcută discuție cu un președinte al unei impozante organizații. Printre altele, făcând o paranteză, omul mi-a spus: „Ce vă pasă dumneavoastră artiștilor, trăiți într-o lume a voastră, predominați de muzica clasică, de aplauze, de izul distracțiilor...”. Ei bine, nu-i chiar așa.

Mă simt obligat moral să mai spun și lucrurilor pe nume:

De ani de zile nu s-a mai reglementat vreo anumită grilă de salarizare a artistului, uitat de toți și de toate, iese total din sfera nemulțumiților mediatizați care cer în continuu majorări salariale (medici, profesori, polițiști, militari, transporturi etc). Unii s-au specializat și pe alte îndeletniciri: florării, șaormerii, zidărie, șoferie și cărat de rulmenți, administrație motelieră, zugrăvit, instalații sanitare, telefonie, pescărie, paznici, aranjatul rafturilor marilor mall-uri, săpatul gropilor în cimitir, fitness în cel mai fericit caz. Alții s-au și retras din această breaslă. Dar vorba domnului Cristian Mihăilescu, cândva fostul meu manager: „Este foarte ușor să te retragi când nu beneficiezi de nimic, greu este să continui să scoți ceva din nimicul respectiv, un repertoriu, un act artistic”. Ca să concluzionez, dacă trăim într-o lume a jovialității și a energiei pozitive, asta nu înseamnă că nu suntem conștienți de propriile noastre neajunsuri și de nedreptățile din jur, că suntem predominați de absenteismul cotidian.
 

Toate au pus capac în 2010, când am rămas de două ori fără curent electric, din cauza întârzierii achitării facturilor, gustând din plin senzația obscurității evului mediu. Din cauza diminuărilor salariale ajunseserăm să câștigăm un salariu de 450 de lei pe lună. O mână de oameni inimoși s-au adunat atunci, ne-am discutat păsul, ne-am cântărit potențialul și ne-am făcut o analiză a propriilor noastre puncte tari și slabe, dând drumul unei trupe de cabaret, câștigând în timp apreciere, punând indirect monopol pe ceea ce înseamnă această îndeletnicire, ajungând să nu mai avem nicio concurență și să acaparăm credibilitate transilvăneană. Atât de mult m-am plimbat prin țară cu această trupă, de nu am făcut-o în toți cei 12 ani de carieră internațională, am și muncit, de multe ori prestând și la orele patru ale dimineții. Ani de zile am fost PR - ul acestei trupe, însărcinat fiind cu propaganda scrisă, o trupă care nu mai are nevoie acum de nicio promovare. Am primit în momentul de față o altă provocare, aceea de a face propaganda scrisă unei orchestre de cafe concert: „Orchestra Castelanii”  alătuită din 18 membri, artiști ai Filarmonicii și Operei Brașov, contopiți cu toții la un loc. Am să văd cât de sus am să ridic această orchestră, înființată în 1981, care a prestat mai mult pentru grupurile de turiști veniți din străinătate, cu mii de spectacole la activ, în cadrul Restaurantului Cetate. Clădirea a fost retrocedată, și ne străduim acum să ne promovăm pe unde apucăm. Mă bucur că de atunci mă preocup numai de lucruri din propriul meu domeniu. Dacă sunt boicotat din răsputeri într-o parte, înfloresc în altele, acesta fiindu-mi în cele din urmă felul meu de a fi. 

 

De la sobrietate la jovialitate nu-i decât un pas, mai ales că provenim cu toții din sfera acestei instituții sacre, a Operei Brașov, alcătuită din temelii de adevărate valori și talente, care a predominat, predomină și va predomina ca și stihurile lui Ciprian Porumbescu, în timp și în spațiu. Vă reamintesc că premiera operetei Crai Nou a fost pusă în scenă pentru prima dată la Brașov. Conceptul cabaretului nostru este rupt din cel al operetei, și am avut din plin posibilitatea de a avea de unde a ne inspira.

Adevăratele socializări și noi contacte se fac în aria mondenă, când scoți capul în afara unei noțiuni pătrățoase a exclusivității. Ceea ce urmărim noi, ca obiectiv prioritar, este să aducem teatrul pretutindeni, conștienți fiind de faptul că arta nu are granițe și trebuie să fie văzută cu predilecție pretutindeni. Citez din spusele somității Dumitru Fărcaș, acest profesor universitar cu care ne-am întâlnit în diferite ipostaze, și care se așeza mereu în primele locuri ca să ne observe prestația artistică mai bine: „Atâta decență, cumințenie, sublim, teatralitate în tot ceea ce faceți, încât rar mi-a fost dat să văd ochilor. Continuați cu îndeletnicirea voastră nobilă, căci, cu un buget alocat de 0,03 la sută culturii, această mașinărie nu poate trăi dacă nu vă străduiți pe alte căi să o duceți mai departe” (tind să cred că maestrul Fărcaș este un statistician mai bun decât mine).

 

Din moment ce o comunitate întreagă aspiră către un ideal signifiant, înseamnă că mecanismul social în care trăim, marcat atâta timp de vremurile apăsătoare ale unei tranziții și vădite carențe economice, se află pe calea vindecării. Chiar dacă metamorfozările văzute cu ochii localnicilor nu se derulează într-un ritm vertiginos, totuși există, ținând cont că acest oraș este considerat din sondaje ca fiind unul dintre cele mai frumoase ale țării, o adevărată perlă, predominat de turism, industrie, comerț și alte fluctuații care duc la buna lui dezvoltare. Să nu uităm că s-au creat și premizele unei olimpiade internaționale, se va inaugura un aeroport, se conturează o autostradă, viața cultural mondenă se află într-o perpetuă dinamică, societatea înflorește. Acestea ar fi argumentele...
 

Slăbiciunile trebuie din timp identificate, și ar fi la tot pasul. Aș începe cu suplimentarea resurselor umane, sunt unele compartimente ale anumitor instituții culturale în care artiștii sunt pe cale de dispariție. Investiția în cultură este costisitoare, și vine ultima. Dacă, în calitatea noastră de gazdă, ne mândrim doar cu produsele aduse din mediul extern, nu am făcut nimic. Trebuie în primul rând să prevaleze valențele noastre autohtone, care slavă Domnului au de unde să fie culese, de-abia apoi să ne contopim cu fluența derulării evenimentului prin resursele aduse din afară. Se pot face lucruri mărețe, cu condiția ca toate organizațiile, ONG-urile și forurile să fie unite, să colaboreze, aici nu mai există loc de concurență. Trebuie să se țină cont de suportul și participarea întregii comunități!  
 

Dezvălui oportunitatea și înaltul privilegiu de a fi fost cooptat de două organizații ca să îmi aduc și eu aportul în dezvoltarea acestui proiect ambițios. În septembrie urmează să mă întâlnesc la masa tratativelor cu una dintre ele. Până atunci, mă ocup cu organizarea propriului meu festival: Junior Music Fest de la Brașov, un festival pe care l-am creat sub egida motoului: Brașov 2021 Capitală Culturală a Culturii, și să aduc o parte relevantă a industriei naționale muzicale la noi în oraș; și da,  cred că Brașovul are șanse să treacă primul linia de sosire în această cursă. Vă mulțumesc, cu toată considerația...