De asta se ocupa de fiecare dată Nectarie și mama sa, Dăscălița. De cum se apropia ora anunțată, el, blondul școlar, încadrat de două colege în fermecătoare costume populare, lua poziție în fața intrării cu tava pe care lucea cozonacul ori jimbla de casă. Făceau parte din peisaj. Adică nu lipseau niciodată.
Musafirii, cu ale lor. Vorbeau în fața sălii aglomerate, recitau, cântau, după caz. Ne-au rămas la îndemână fotografii cu ei. Dar și zicerile lor. Spicuiri cu economie, în cele ce urmează.
NICOLAE DAN FRUNTELATĂ:
Sunt copil de învățători, născut în Oltenia, aproape de Vânju Mare. A mă găsi într-o sală de clasă mă face să revin la acele clipe când deprindeam scrisul, cititul și socotitul. Vă fericesc pentru cum arată această școală, știută până acum doar din descrierile puse la îndemână de colegul și prietenul meu Neagu. Vă felicit pentru felul cum ați înțeles să marcăm împreună Ziua Culturii Naționale. Întreaga mea considerație pentru oamenii de la catedră care au găsit potrivit să nu lipsească „Luceafărul”, spus cu emoție de voi chiar azi, la data de naștere a poetului.
ALEXANDRU MIRONOV
Ca profesor de fizică, m-am simțit totdeauna atras către informația tehnico-științifică. Aceasta m-a și determinat să ajung la un moment dat să lucrez în redacția revistei „Știință și tehnică”.
Iată-mă acum în fața voastră, a zeci de copii din Cartojani, pe care mi-ar conveni să cred că îi voi ține de vorbă cu folos. Cunosc meritele acestei școli în a vă îndruma pașii spre învățătură. Personal, mi-aș dori ceva mai mult:apelând la ceea ce știți,să vă conving să deprindeți câte ceva din ceea ce nu știți. Nu știți încă. Să faceți din computerul de pe pupitrul unde stați în ora de școală un prieten pe viață. Să fiți în stare să vă devină partener întoate:să învățați mai multă carte, să răscoliți biblioteci aflate pe te miri unde, să alergați prin lume, să cunoașteți peisaje de vis, să vizitați mari muzee de pe Planetă.
Prin urmare, haideți împreună în laboratul de alături, unde ne așteaptă el, calculatorul. Vom exersa în timpul ce-l avem la îndemână în speranța că vom identifica chei pentru ecuațiile zilei de mâine. Dischetele aduse cu mine ne vor îndruma pe cărări neștiute. Încă…
CORNELIA PAVLOVICI
Poate unde mi se spune că înfățișarea mea a păstrat unele trăsături ale copilului de altădată mă simt atât de bine în fața celor de vârsta voastră. De altfel, când am dat examen de admitere la Institutul de Teatru, cineva din Comisie, actor cunoscut, a exclamat după ce ieșisem din sală:
- Eu știu domnilor,poate ar fi cazul s-o mai lăsăm să se mai coacă! Îl contrariase aerul juvenil cu care venisem din Dorohoiul meu natal.
Oricum,am intrat, m-am pregătit, am terminat. Jucam la Teatrul de Comedie când m-a văzut pe scenă directorul de atunci al Teatrului „Ion Creangă”. A hotărât să mă transfere acolo. Rolurile aduse pe scena din Piața Amzei păreau a fi gândite special pentru mine.
Ani de zile mi-am interpretat personajele cu ambiția de a fi cât mai pe interesul celor din sală, de regulă de aceeași vârstă cu voi și chiar mai mici. La un moment dat m-am hotărât, adult fiind, să revin în bancă. După încheierea anilor de masterat am adâncit înțelesul lucrurilor pe măsură ce dai viață unor personaje, caută să te convingi că spectatorul se sicronizează cu spusele dar mai ales cu înțelesurile potrivite, de care tu ești răspunzătoare. Abia atunci poți considera că ai dus treaba până la cap. Cu acest rost trebuie să faci tot ce ține de tine, ca cele două drepte paralele, să zic așa, interpretarea și receptarea să se apropie până la a se suprapune una peste cealaltă.
Între experiențele mele deosebite figurează un turneu al Teatrului în Japonia. Am fost obligați la mari eforturi pentru a ne situa cât mai în sufletul spectatorului. A fost ceva fascinant!
Revenind la noi cei de față. Avem în proiect o seamă de planuri de mers în țară. M-ați convins, fără să știți, ca școala aceasta să fie inclusă în itinerariul nostru artistic.
GEORGE MIHĂIȚĂ
Prezența unui actor în fața elevilor, de această dată fiind vorba de voi,școlarii din Cartojani, înseamnă un prilej minunat de a ne privi ochi în ochi, de a ne spune ce gândim unii despre alții, ce așteptăm unii de la alții. O deosebită plăcere și o plăcută obligație. Sunteți publicul nostru de teatru sau film de azi, dar sper, mai ales de mâine. Nimic nu poate înlocui asemenea ocazii de a asculta păreri sincere despre meseria ta, despre cum joci pe scena teatrului, pe micul și marele ecran. De aceea și sunt aici: pentru a vă asculta cu interes. Și de a vă ruga să-mi urmăriți eventualele sfaturi pe care mă simt îndemnat să vi le adresez. De un lucru să fim convinși și voi și eu: vom pleca de aici în câștig. Depinde de noi.
Am condus câțiva ani o publicație adresată celori tineri. Reacțiile cititorilor nu m-au făcut mai frumos (deși mi-aș fi dorit-o...) dar m-au ajutat să devin mai înțelept. Mai ambițios. Aș îndrăzni să spun, mai priceput.
DAN MUCENIC
Vin cu încântare în această școală, urmată cândva și de colegul nostru de gazetărie Neagu Udroiu. Mă înclin în fața amintirilor sale de atunci,pe care le intuiesc bogate, pline de sevă, stimulatoare pentru anii ce au urmat. Vă salut cu multă căldură, eu însumi școlar și dascăl la viața mea, elevi și profesori de azi.
Sunt în prezent directorul Bibliotecii „I.A.Basarabescu”, situată în orașul Giurgiu, dar cu gândurile risipite în întinderea întregului județ, acolo unde încercăm să descifrăm dragostea de lectură a tuturor vârstelor. Vă așteptăm, oricum, să cunoașteți zestrea noastră de carte, de reviste, să luați cunoștință cu inițiativele gândite să ne ducă tot mai aproape de dorințele și preferințele oricărui giurgiuvean oriunde s-ar afla.
Vorbim cu mândrie despre faptul că în rafturile bibliotecii stau orânduite peste 21 de mii de volume. Numărul de cititori trece anual de cinci mii. Ceea ce, recunoașteți, nu este puțin lucru. Vă semnalez demersul nostru declanșat cu puțin timp în urmă pentru promovarea autorilor „de Vlașca”. Mă refer la „Biblioteca giurgiuveană”, decisă să cuprindă între coperțile sale tot ce reprezintă valoare în scrisul autorilor legați prin naștere ori activitate de Vlașca de altădată, de județul Giurgiu de azi.
IVAN PATZAIKIN
Sunt născut într-o așezare din Delta Dunării. Ca ații de vârsta mea sau mai mari sau mai mici,de cum am făcut ochi mi-am lămurit destinul. Am hotărât să mă fac pescar! Visul din născare al tuturor veniți pe lume cu ochiul și gândul la pește. Abia așteptam să fac anii ceruți pentru a primi, cu acte în regulă, uneltele trebuincioase.
De înțeles că viața de pescar își are trăsături specifice. Te obligă să fii cumpătat, să fii puternic. De aici mi s-a tras și atragerea în sportul de performanță. O explicație mai vine și din faptul că numeroși premianți la întrecerile pe bază de barcă și vâslă erau de pe la noi. Aproape devenise o obsesie: cum se ridica un pic băiatul, se și năștea întrebarea:-Îl încercă și pe ăsta? Mai ales că și antrenorii erau și ei din zona noastră. Pe mine m-au convins ușor. Așa se face că și limbajul s-a adaptat. Ceea ce numeam între noi lotcă a devenit în vocabularul sportiv drept caiac. Vâsla de toate zilele a devenit pagaie.
De atunci, existența mea a început a fi măsurată de ritmul olimpiadelor și a campionatelor mondiale ori europene. Nu mă întrebați ce a contat mai mult în dobândirea victoriilor obținute de-lungul anilor. Poate datele moștenite prin naștere de la ai mei, deprinși a trăi cu apa agitată sub fereastră cât era anul de mare. Dar în mod sigur din acel moment pregătirea pentru orice concurs s-a cristalizat ca o religie. Nu mi-am îngăduit lejerități de niciun fel. Dovadă: numeroasele trofee din vitrina de acasă, așezată într-o încăpere unde ajungem numai noi, familia. Evit orice gest ce poate lăsa impresia că-mi doresc să fac din ele o etichetă comercială. Fac parte din sufletul meu și asta îmi e de ajuns.
ANCU DAMIAN
Specializat într-o disciplină pe care n-o găsești pe toate drumurile - paleografie - mi-a fost dat să ajung între zidurile arhivelor publice. Ani de zile am răspuns de organizarea și buna funcționare a acestei instituții la nivel județean.
Acum, precum vedeți, mi-a albit de tot părul dar uita nici cum imensele satisfacții provocate de întâlnirea cotidiană cu documentul de arhivă, cu valoarea lui informativă și documentară, cu tezaurul de noutate înmagazinat între „galbenele file” precum zice poetul.
Vreau să înțelegeți sensul prezenței mele aici, în școala voastră, ca un îndemn de a vă apropia, cu diverse prilejuri, de încăperile arhivei județene, a altora destinate să adăpostească arhivele pe plan local. E vorba de arhiva comunei, a bisericii din apropiere, de arhiva școlii. Depinde de ce vă interesează. Măcar atrași de acele date și fapte care privesc familia fiecăruia dintre noi, rudele, alți apropiați. Este un mod de a cunoaște realități rămase prin forța împrejurărilor mult în urmă. Dându-le importanța cuvenită, devenim martorii unei istorii până atunci neștiute.
CRISTIAN GAȚU
Nici n-am intrat bine în curtea școlii din Cartojani și gazdele mele m-au invitat în tribuna amenajată pentru amatorii să privească la meciurile de handbal în șapte prevăzute aici. Mi s-a rezervat surpriza să asis eu însumi la un meci demonstrativ ocazionat de prezența mea. Școala are o echipă de fete plină de merite în întrecerile pe plan județean, ceea ce nu e de ici de colo. M-am simțit la largul meu. Le-am felicitat pe jucătoare că au ales handbalul pentru pasiunea și ambițiile lor de timp liber.
Le-am povestit cum am ajuns eu să joc în echipa națională de hanbal în sală, deși îmi jurasem să devin fotbalist cu acte în regulă. Tata, Petre Gațu, cronicar sportiv, mă încurajase mereu către așa ceva. În plus, constituția mea fizică nu mă recomanda deloc către un sport de echipă unde prestația individuală este decisivă. N-am crezut nici eu nici tata că voi izbuti mare scofală. Cum se vede, ne-am înșelat amândoi. Eu m-am trezit jucându-mi cartea în această disciplină de jucat, de regulă, în sală, sport născut prin... comprimarea celui urmărit pe terenul de fotbal, pe când era practicat de echipe cu același număr de jucători ca și la fotbal. „Schimbarea la față" a jocului și jucătorilor s-a produs instantaneu iar rezultatele de succes n-au întârziat. Mai întâi fetele apoi băieții au forțat nota pentru a pătrunde în elita mondială. M-am îndrăgostit de handbalul în șapte și de clubul Steaua unde am ajuns să ucenicesc. N-aveam de unde ști ce se va alege din ambițiile mele și din pretențiile antrenorilor cum că aș fi făcut pentru acest sport cu mingea. Răspunsul îl aveți: am făcut parte din echipa de bază a țării care a reușit să câștige campionatele mondiale din 1970 și 1974.
Le-am spus destule interlocutorilor mei din acea zi, dascăli și elevi. Și n-am uitat să strecor între povestirile încropite la fața locului și pe aceea referitoare la debutul meu ca jucător străin la o echipă franțuzească. În primul rând meci „de probă”, adversarii de moment au primit aproape 30 de goluri. Doar unul nu era înscris de subsemnatul.
VALERIU MATEI* - Membru de onoare al Academiei Române
bat în tâmple aripile somnului-
în mine își dorm veșnicia străbunii
și fruntea stă să alunece
ca o ramură retezată
de secera lunii.
VASILE TĂRÂȚEANU** - Membru de onoare al Academiei Române
Răstignită
Între Carpați și Mare
Neagră
Ești de îndurare
Maică.
Prea frumoasă glie
tot mai crezi
în omenie
și-n dreptatea
din vecie
care-ntârzie să vie
Maică sfântă-
Românie
*, ** Cei doi poeți,veniți de la Chișinău,respectiv,Cernăuți au recitat în fața audienței din poeziile proprii. Fragmentele de mai sus sunt doar pentru a ilustra acest lucru.
RĂZVAN THEODORESCU
Istoria este cea dintâi carte a neamului, ne atrăgea atenția un învățat român. Ca dascăl nu voi osteni niciodată să amintesc acest lucru de la catedră celor aflați în bancă, indiferent de vârstă.
Ar fi de neiertat să nu cunoaștem cât multe din viața românilor de pe întinsul țării. Alături de pagini glorioase, născute din bătălia pentru existență, avem de ținut minte numele acelora ce și-au făcut un țel din a apăra glia strămoșească, a apăra limba română, obiceiurile, credința în Dumnezeu.
Să răsfoim cu cel mai interes cărțile născute din dorința de a transmite tuturor generațiilor dragoste pentru locul unde ne-am născut. Și să nu uităm să-i învățăm pe cei de după noi să gândească și să simtă astfel.
DOINA LAVRIC
Sunt convinsă, dragi elevi prezenți la întâlnirea noastră de azi, că niciunul dintre voi nu visează să devină interpret la instrumentul ce îl vedeți în mâinile mele. Nu știu dacă muzicanții din sat sau din satele vecine au în formațiile existente un cobzar. Nu este singurul instrument cu un regim atât de rezervat. Uitați-vă la alcătuirea unei orchestre simfonice. Multe din instrumentele tradițional prezente acolo nu știm nici cum se numesc. Deși suntem, cei mai mulți dintre noi îndemnați să ne aducem aminte de rapsodul legendar - Barbu Lăutaru. Versurile și cântecul lui ți se lipesc de suflet. „Eu sunt Barbu Lăutaru / Starostele și cobzaru / ce-am cântat pe la domnii / Și la mândre cununii..."
Ei, bine, da! Eu iubesc acest instrument ale cărui sunete, culese prin degetele mele de pe corzile și prin rezonanța cutiei fermecate care o reprezintă. Am un repertoriu al meu, am un public al meu și perseverez în a dovedi oricui vibrația specială a clipelor provocate de alintările notelor eliberate de mine.
De veți dori să mă înțelegeți mai bine, vă invit, până la o următoare reîntâlnire față în față, să ne revedem pe Youtube!
JUSTIN MORARU
Mă văd pe mine, stimați elevi, la vârsta voastră de azi. Eram, ca și voi, sentimental și încrezător în timpurile ce vor veni. Eram, pe deasupra, preocupat să țin minte scenele din jurul meu, care îmi aduceau în suflet persoane dragi, întâmplări accesibile, îmi opream atenția asupra momente care mă emoționau. V-aș întreba pe voi acum: cu ce sunteți pregătiți să porniți în viață, ce sunteți pregătiți să duceți cu voi, chiar până ce veți ajunge la vârsta mea?
Sunt, nu știți asta, coborâtor din Ținutul Bistriței și Năsăudului. Acolo de unde au țâșnit pe cerul literaturii române Coșbuc și Rebreanu. V-aș aminti o legendă care îi privește pe cei doi coloși ai culturii noastre. Se zice că, pe peronul gării unde Tânărul Liviu își conducea fiul care pleca „în lume” ii adresează cuvenitele urări de drum bun - pleca la București - ține să adauge: -Și să te întorci cât Coșbuc de mare! Grija tatălui față de viitorul băiatului încă necunoscut ca potențial scriitoricesc viza în presimțirile sale maximum posibil. Ceea ce, putem recunoaște, s-a adeverit.
Folosesc această trimitere pentru a vă semnala cât de important este ca la orice plecare la drum să ai o țintă de urmărit, la sfatul părinților, a domnului învățător, a preotului care te-a îmbiat în cristelniță la ora botezului. Este important să fim atenți la tot ce ni se spune cu cea mai bună intenție. În viață, sfaturile pornite din inimă se cuvine să ne urmărească pașii .
Adulții de mâine au nevoie de maturitatea copilului din noi.
UCA MARINESCU
Sunt profesoară de educație fizică și am frecventat în această calitate ani de zile cancelaria liceului „.l.L.CARAGIALE” din Capitală. Pot explica și astfel condiția mea fizică, ieșită din comun, capacitatea de a urca pe munți, de a coborâ în văi neprietenoase, de a escalada opreliști nebănuite. Sigur că mă consider, înainte de orice, o ființă norocoasă. Am ajuns la Polul Nord ca și la Polul Sud. Am călcat cu piciorul pe linia numită Ecuator. M-am cățărat pe pante muntoase abrupte de pe toate continenetele. Am dovezi: aceste mici lucrușoare de pe această masă sunt aduse de prin diferitele adrese de pe diferite continente la care am ajuns.
Fac o mărturisire și un îndemn: Dacă vrei, poți! Nu o zic eu prima dată. Dar am adoptat-o ca o deviză a existenței. V-o încredințez fiecăruia dintre voi cu sfatul de a nu o uita niciodată!
VOICU ENĂCHESCU, DIRIJOR
Mâine este ziua de Sfântul Gheorghe.În această dupăamiază ,eu și colegii din formația „Preludiu” am fost invitați să susținem un program de melodii corale și sacre.A fost o încântare să interpretăm programul în incinta bisericii,clădire monument istoric,având chiar hramul zilei din calendarul ortodox de mâine,23 aprilie.Sunt fiu de preot și mă veți înțelege cu câtă desfătare am condus formația noastră aparținătoare de Ansamblul „Tinerimea Română”,în fața catapeteasmei.în fața unui public de toate vârstele,ce a umplut până la refuz incinta sfântului lăcaș.Sunt gata să declar că au coborât să ne asculte stoluri de îngeri,grupați în jurul Pantocratorului.O zi de neuitat!.
