Ideea mi-a venit după lungi și prelungi insistențe pe la ușa autorităților pentru găsirea unei modalități oficiale pentru a-i comemora pe cei căzuți în tranșee. Nu știm exact câți sunt la număr, câtă vreme nu reușesc să descoper adevărul cu privire la două împrejurări. Nicăieri n-am găsit, în evidența victimelor de pe front, numele celor de la noi din sat căzuți la Plevna și în redute. Așa cum n-am dat nicăieri de cei căzuți tot pe teritoriu bulgăresc în cursul războiului balcanic. Nu în al doilea evident cînd se spune că nu am tras nici un cartuș. Dar în primul ne-am amestecat în vârtej, în plus s-a ținut de noi molima în vogă. Eram prea aproape de zumzetul obuzelor pentru a crede că ai noștri ar fi rămas aacasă, fiind trimiși să înfrunte moartea doar Peneș Curcanul și alți dorobanți și căciulari, români de viță veche, purtînd opinci, purtînd ițari și cușma pe-o ureche. Până se lămuresc lucrurile, ne măcinăm în tăcere amarul.
Știm însă, la detaliu, numele celor căzuți la datorie în lungul drum al războiului către pace în durata celor două conflagrații mondiale. În mai toate așezările românești, pe socluri impozante, vulturi înaripați ne cer să ne descoperim cu gîndul la cei dispăruți. Unii ne sunt părinți, alții bunici dinspre mamă ori tată, alții rude apropiate ori, poate, simpli consăteni. Există asemenea construcții memoriale în satele din apropiere. De ce la noi nu, n-am știre. Oricum, până la ora când aștern pe hârtie aceste rânduri nu am avut succes să conving de imperativul intrării în rândul lumii.
Așa s-a născut această idee, a unei acțiuni prin compensație. Cel puțin deocamdată, noi nepoții și strănepoții avem putința de a ne ruga cu gândul la cei căzuți sub gloanțe aducînd un fir de mușcată din glastra din fereastră de la care și ei priveau cândva la vremea de afară. Nu am avut norocul de a sta pe genunchii lor obosiți și a-i trage de mustăți în vreme ce ei ne desfătau cu basme cu pajuri și cu smei. Cei mai mulți, poate chiar toți, au închis ochii fără a se fi spovedit. Nimeni nu le poate indica locul de veci. Dar au rămas ai noștri, oriunde s-ar afla. Lacrima noastră de recunoștință îi însoțește în tăcere existența lor eroică.
Am fost pus în legătură cu o asociație de meșteșugari în lemn din Bârsana-Maramureș. Comanda a fost perectată prin corepondență iar opțiunea pentru varianta de pus în lucru a navigat de acolo și înapoi prin e-mail. Piesa, adevărată operă de artă, a fost expediată bisericii. Preotul paroh a organizat și coordonat întreaga operație de fixare în stânga clopotniței. Un număr de credincioși au participat cu însuflețire la acest travaliu deloc simplu. A rezultat ce se vede.
Un meșter pietrar din localitatea Săbăreni, lângă Chiajna, pe numele său Mihai Marian, a acceptat rugămitea consăteanului nostru Constantin Marin să inscripționeze pe două plăci de bazalt numele celor aproape două sute de săteni din Cartojani căzuți la datorie. De spus că în cadrul ceremoniei religioase de sfințire a troiței, oficiată de prorul paroh Ionel Andrei și preotul Marian Antone, a fost prima dată când au fost citite, în auzul asistenței numeroase fiecare din numele celor căzuți la datorie în tranșeele celor două confruntări mondiale.
Neagu Udroiu
