Neagu Udroiu s-a născut la 3 aprilie 1940, în satul Cartojani. Este cunoscut pentru activitatea sa în calitate de publicist, autor al unei opere impresionante, eseist și diplomat. Iată mai jos câteva opinii despre autor și scrisul său colecționate în volumul 80 / Neagu Udroiu.
Ion Cristoiu:
Marele ziarist Neagu Udroiu: Pe vremea când ajunși la putere, Tinerii, cum erau alintați Legionarii, se băteau cu pumnul în piept că le sunt lor înșile suficienți, Stelian Popescu, până nu demult susținător al Tinerilor, acum, desigur, nerecunoscători, avertiza în comentariul Tineri. Bătrâni. Elite din Universul, 20 octombrie 1940, că „nu de la lupta contra bătrânilor se poate aștepta progrese, ci de la descoperirea elitelor”. Care elite nu depind de vârstă. Pot fi găsite și printre tineri și printre bătrâni. La acest adevăr m-am gândit ori de câte ori am avut în față biografia lui Neagu Udroiu. Destinul de ziarist al lui Neagu Udroiu întrece, prin amploare și diversitate, zeci de destine ale celor care azi, sub acoperirea de Tineri, îl atacă. Semnificativ pentru acest destin rămâne faptul că Neagu Udroiu a fost reporter de teren. Numai cine n-a făcut teren în viața lui nu știe cu câte probleme se confruntă cel plecat din redacție, în lume, să scrie reportaje, să ia un interviu, să acopere un eveniment. După retragerea din presa activă, Neagu Udroiu a cunoscut o a doua tinerețe de om al condeiului. S-a apucat să-și scrie memoriile. Punând la lucru experiența de gazetar profesionist, a scris o istorie a presei românești. O istorie semnată nu de un teoretician de cotidiene, ci de un jurnalist care, prin destinul său, poate înțelege alți jurnaliștidinaintea sa. Așa cum ne îndeamnă Stelian Popescu trebuie să descoperim elitele acolo unde se află. 2019
Iustin Moraru:
Ceasornicar sub acoperire: Neagu Udroiu este un scriitor neobișnuit. Caută și găsește semnificații în lucruri mărunte la fel cum descoperă înțelesuri cuprinzătoare în întâmplări și evenimente de anvergură. Pentru el, toate sunt importante, de neînlocuit, în funcționarea lumii.
Are deprinderi oculte de ceasornicar hăruit! În viziunea lui, realitatea, cu multiplele, caleidoscopicele ei fațete, este o incitantă derulare de înfățișări și manifestări ale aceleași ființe atotcuprinzătoare. Este fascinat de fiecare piesă, oricât de mică, de neînsemnată ar părea. Și îi caută locul în funcționarea ansamblului. Mi-l imaginez foarte intrigat când întâlnește o componentă rebelă căreia nu-i găsește locul, rostul în viața întregului.
Da, are o minte de adevărat ceasornicar, structurată pe așa ceva. Tot ce atinge capătă o vibrație specifică marelui cântec al lumii în desfășurare. Vocea discretă, dar puternică, a lui Neagu Udroiu transmite o undă spre revelație, intră în rezonanță cu bătaia de aripă a clipei în care, fiecare dintre noi își respiră, în felul lui, propria realitate.
Sub lupa lui clarificatoare, cele mai mărunte fapte, lucruri sau întâmplări capătă semnificație, cele mai neașteptate sau insolite momene trăite sau observate ca martor atent, lucid și exigent capătă culoare și înțeles.
A publicat peste patruzeci de volume. Reportaje din țară, pagini de jurnal, reportaje din larga lume, pe unde a călătorit, eseuri și o monumentală istorie, în trei volume, a presei românești prin personalități.
A cutreierat țara, ca reporter, a străbătut, ca nimeni altul, lumea aducând experiențe de tot felul, impresii și învățăminte, înțelesuri și imagini pe care ni le oferă cu talent și generozitate prin cărțile lui.
Peste tot pe unde a ajuns să sfințească locurile cu prpria privire scrutătoare, să sporească armonia și lumina locurilor prin simpla sa prezență discretă de înțelept sub acoperire ca ziarist, simplu turist sau diplomat, a verificat funcționarea monotonă și implacabilă a ceasornicului lumii. Peste tot pe unde a fost a găsit piesele vii, regenerate și șlefuite de fiecare generație pentru revărsarea omenirii în eternitate. Prin cărțile lui, Neagu Udroiu depune mărturie că ordinea lumii este în ordine!
Nicolae Dan Fruntelată:
Un haiduc din Cartojani: Îmi vine iar să-l parafrazez pe idolul meu din Sudamerica, Gabo Marquez: „Prietenia în vreme de holeră”. Așa s-arputea chema steaua sub care scriu astăzi despre un vechi prieten al meu, gazetar, scriitor, om al Sudului în care mă recunosc cu toată ființa mea.
Neagu Udroiu, cel născut în Cartojanii de Vlașca la început de aprilie, împlinește curând niște ani rotunzi. Drumul lui în viață este un drum de scriitor american. Am fost o dată cu el în Cartojani. În casa de pe un deal, cu o curte mică umbrită de câțiva pomi de câmpie, un covor de iarbă subțire, casa de unde a plecat în lume copilul care a trecut prin școala din sat, apoi prin cea din Bolintin, a urmat după aceea p școală profesională, a ucenicit la „Vulcan” în București și a terminat la Politehnica din capitală o facultate grea, de Metalurgie.
S-a întors ca inginer la „Vulcan”, între meșterii lui și apoi a trecut spre o meserie care i-a captat toată pasiunea, toată voința, tot talentul de scriitor și de făcător de presă. I-am zis „haiduc” în titlul acestor însemnări, pentru că el a avut și are spiritul unui luptător permanent, atent la tot ce se întâmplă în jur, la orice se poate vindeca, îndrepta ori zidi prin taina cuvântului scris. Da, poate că are și spirit de aventură, dar de aventură a spiritului pe care a pus-o în slujba operei sale scrise.
Despre o carte a sa, Grădina cu statui, care este, de fapt, transcrierea emisiunilor pe care le-a realizat la o televiziune culturală în ultimii ani ai veacului trecut și la începutul acestuia nou, scriam: „Să pleci din Cartojani, să-i întâlnești în Aula Academiei Române pe Octav Onicescu, pe Șerban Cioculescu, pe Răzvan Theodorescu, să fii de față când mari scriitori români, un Eugen Barbu, un Nichita Stănescu, un Marin Sorescu, un D.R. Popescu s-au întâlnit cu cititorii, să ajungi în Statele Unite ale Americii, la redacțiile unor mastodonți de presă, să asculți oceanul în Honolulu, lângă umbra unui pierdut mare poet român, Ștefan Baciu, să vezi lacurile fulgerate de aurora boreală ale Finlandei, apoi să ai puterea să povestești totul, iată de ce cărțile lui Neagu Udroiu acoperă definiția unei reale aventuri a spiritului”.
Șerban Cionoff:
G. Călinescu povestește undeva (citez din memorie) despre o despre o cuconiţă mondenă, care auzind numele unei citadele culturale italiene, Milano mi se pare, evocă astfel intensa-i trăire spirituală: „am mâncat acolo o îngheţată grozavă!” Acum, lumea a evoluat şi, cu siguranţă, cuconiţa lui Călinescu ar fi practicat „turismul de shopping”, fiindcă e super- trandy...
Mai există, din fericire!, şi turişti… atipici şi, cu siguranţă, Neagu Udroiu face parte dintre aceştia. Gazetar şi diplomat redutabil, el şi –a decantat cele mai semnificative experienţe spirituale într-o impresionantă bibliografie. Impresionantă nu numai prin numărul cărţilor tipărite, cât, mai ales, prin sagacitatea observaţiilor şi prin ineditul demonstraţiilor. Aşa încât nici nu este de mirare dacă Neagu Udroiu a recidivat, recent, cu un tom masiv - „La Nord şi la Sud de Ecuator. Călător pe 5 continente”-, apărut în colecţia „OPERA OMNIA publicistică şi eseu contemporan” a Editurii TIPOMOLDOVA (2013).
„Am dorit - mărturiseşte el în „Cuvântul de început”al cărţii - aşezarea în pagină a secvenţelor selectate de autor de-a lungul anilor- trăiri profesionale, activitate publicistică şi diplomatică. Stau, aşadar, alături în pagini de jurnal alcătuit în drumurile mele prin spaţiul european, în ţări din Africa şi din America, din Levant, din Asia centrală şi de sud-est, din Siberia, din Extremul Orient.”
Au ieşit, dacă am numărat eu bine, peste 270 de fişe, aproape 1.500 de pagini de text, cărora li se adaugă un bogat material iconografic în care memoria clipei a reţinut imagini ale unor edificii emblematice pentru viaţa culturală sau politică a ţărilor cutreierate, dimpreună cu portrete ale unor personalităţi marcante ale lumii contemporane, cu care gazetarul şi diplomatul Neagu Udroiu s-a întâlnit.
Meticulos, asemenea unui colecţionar pur sânge, Neagu Udroiu rânduieşte sumarul cărţii după numele localităţii, în ordine alfabetică, începând cu Abu Dhabi, campionul bogăţiei între toate ţările arabe şi sfârşind cu Zürich, unde, fireşte, vizitează şi colecţia Dada găzduită în Muzeul de artă, prilej cu care îi evocă şi pe conaţionalii noştri: Marcel Iancu şi Tristan Tzara, doi dintre fondatorii renumitului cabaret „Voltaire”. Fapt semnificativ, între cei doi poli - avuţia statelor şi bogăţia lor spirituală - Neagu Udroiu glisează cu iscusinţă căutând să fixeze într-o imagine-simbol identitatea fiecărui oraş vizitat.
De aceea, atunci când ajunge într-un loc anume, Neagu Udroiu „ştie ce anume să caute”. De pildă, la Casablanca merge, fără greş, la barul rămas în legendă prin memorabila scenă a revederii celor două personaje ale filmului în intepretarea de neuitat pe care le-au dat-o Humphrey Bogart şi Ingrid Bergmann. Numai că vizitatorul simte „pericolul ce se poate naşte din prea multă dragoste”- dragoste de Casablanca cea din memorabila peliculă - şi merge mai departe de intuiţia clipei. Neagu Udroiu cercetează, aplicat şi atent, resorturile modernizării acestor locuri încărcate de pitoresc şi de istorie, de fapt a Marocului însuşi, aşa cum a fost ea gândită şi pusă în act de către regele Mohamaad al Vl-lea şi de către urmaşul său, Hassan.
Pasionat de istoria, scrisă sau nescrisă, a tărâmurilor prin care se preumblă, Neagu Udroiu nu se lasă, însă, prea uşor sedus de pitoresc sau de senzaţional. Dimpotrivă, ceea ce îl atrage şi îl incită este vocaţia umanizatoare a creaţiei materiale sau spirituale. Ajuns la Ţarskoie Selo, admiră Salonul de chilimbar, dar nu uită să evoce împrejurarea că la temelia sa a stat gestul lui Frederik I al Prusiei, cel care i-a oferit ţarului Petru I panourile de chihlimbar. Mai mult, deşi gazetar împătimit, Neagu Udroiu nu dă curs legendelor din viaţa tumultuoasă a aristocraţiei pe care memoria Palatului imperial le poartă din generaţie în generaţie, ci se preocupă de armonia formelor arhitecturale în care descifrează nevoia de echilibru şi de constanţă, de siguranţă a vieţii sufleteşti, tot mai străină, din păcate, spiritului vremilor noastre.
Lecţiile istoriei sunt, fără doar şi poate, o nesecată sursă de reflecţie pentru gazetar şi pentru diplomat, finalitatea demersurilor sale ţinând tot de nevoia intimă de linişte a fiinţei noastre fragile. La Versailles îl va interesa sensul creaţiei arhitecturale, înfăptuită de Ludovic al XIV-lea cu concursul „locotenenţii săi pentru frumos”: La Vean şi Jules Hardonin-Mansart, secondaţi de „marele maestru al grădinilor”, Le Notre, sub acelaşi semn al armoniei, al echilibrului, al liniştii sufleteşti, dar mai cu seamă al perenităţii: „Te simţi - cum ai putea altfel - bine la Versailles. Ar fi păcat, umblând de acolo până acolo printre statui şi fântâni, pe alei umbroase şi tăcute, pe sub arbori de vârsta Ludovicilor, de la al XIII-lea încoace, ar fi păcat, zic, plăcându-ţi toate astea să nu găseşti răgazul de a te gândi la talentul şi mintea acelui Le Notre, care acum trei veacuri şi mai bine ştia ce ne va încânta pe noi azi”.
Ar fi, însă, nedrept dacă am reduce meritele acestui demers livresc (în înţelesul cel mai bun al cuvântului) la caligrafia sentimentelor. Dimpotrivă, în mai fiecare dintre popasurile sale, Neagu Udroiu caută şi găseşte un sens moral superior, un mesaj care transcende clipei, efemerului. Din această perspectivă, capitolul consacrat popasului (au popasurilor) sale la Helsinki reprezintă unul dintre punctele de maxim interes ale cărţii. Pentru Neagu Udroiu, Helsinki reprezintă o experienţă de maximă intensitate, care cuprinde domenii de o largă varietate: de la diplomaţie la ştiinţa organizării statale, de la educaţia civică a membrilor comunităţii la arta negocierii tratatelor. Semnificativă pentru iscusinţa gazetarului (şi a diplomatului) de a suprinde anumite tâlcuri în spatele faptului comun îmi pare relatarea de la o sesiune a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa: „Bush este în primul rând, în dreapta, alături de Baker; la masa vecină Helmuth Kohl cu ai lui. Preşedintele Mitterand, undeva în mijlocul sălii. România - în rândul din spate. Vecini de bancă - Rusia cu domnul Elţân la comandă.”
Gazetar nedezminţit, Neagu Udroiu nu va lăsa să îi scape nicio ocazie fastă, iar privilegiul de a întâlni personalităţi marcante se traduce în câteva portrete sugestive. „Domnul Kissinger (Henry Kissinger n.n.) este unul pentru care orice gazetar al lumii şi-ar spânzura alte proiecte dacă şansa de a-l chestiona ar trece prin apele sale teritoriale”. Nu a ratat ocazia nici Neagu Udroiu, iar dialogul fugitiv este remarcabil în primul rând pentru capacitatea de a suprinde arta echivocului, atât de meşteşugit practicată de către eminentul diplomat şi universitar. De pildă, la întrebarea:” – Cum apreciaţi unificarea Germaniei, ţara în care v-aţi născut?” răspunsul este: „– Un eveniment, un eveniment important aşteptat de mult”, aşa după cum atunci când este întrebat: „– Ce vă aşteptaţi să se întâmple cu Europa, continentul de unde aţi venit pentru a vă stabili definitiv în America?” răspunsul nu este decât: „– S-au întâmplat atâtea lucruri care avantajează viitorul Europei. Democraţia a câştigat. Un câştig important…”
După cum era de aşteptat, o temă predilectă a cărţii este imaginea României „în afară” şi în mod deosebit întîlnirea, peste timp, cu mari purtători ai mesajului românesc în Europa şi în lume. Periplurile pariziene îi vor prilejui lui Neagu Udroiu emoţionante evocări ale lui George Enescu, Nicolae Titulescu, Elena Văcărescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu sau Constantin Brâncuşi, cu o menţiune specială pentru modul emoţionant în care este tratată tema „readucerii acasă” a osemintelor unor asemenea personalităţi emblematice ale neamului. Subiect dureros dată fiind, după cum bine se ştie, rezerva tăioasă dacă nu chiar ostilitatea unor urmaşi ai acestora. Tocmai de aceea, reţin sugestia lui Neagu Udroiu, nu lipsită de o inevitabilă doză de tristeţe: „I-ar putea reuni, pentru moment, sub formă de statui - un Pantheon Naţional al pribegiei. Aici, nici n-ar mai conta litera testamentului ori idiosincrazii de moment. A fost posibilă Rotonda din Cişmigiu la vreme de război. Să ne rămână inaccesibilă o la fel de ambiţioasă realizare cu faţa la glorii rămase în pământ străin?”
Este, aceasta, doar una dintre provocările pe care le lansează Neagu Udroiu în cartea „La Nord şi la Sud de Ecuator. Călător pe 5 continente”. Carte substanţială şi densă, un incitant dialog cu lumea şi cu un Sinele, al său - al autorului dar şi al nostru - al cititorilor, mereu însetat de mereu alte noi, nebănuite, orizonturi…
Lucian Avramescu:
Cu ceva vreme în urmă, Neagu Udroiu, pe care-l știu de-o jumătate și ceva de viață, adică de o veșnicie și nițel, m-a anunțat că-mi lasă la București o carte. Mă aflam, ca în mare parte din acești ani, la Sângeru. Părea complicat să mi-o trimită prin poștă și n-am priceput de ce. M-am lămurit când, ajuns la București, am luat în mâini cartea globe-trotterului din Cartojani. Dumnezeule! E o carte cât un bloc. N-ar fi încăput pe geamul niciunui ghișeu poștal. O ții în brațe ca pe un geamantan, gata să cazi în nas dacă ești mai pirpiriu. Nu sunt. M-am așezat gospodărește lângă oferta de lectură a amicului meu Neagu. Ce a pitit aici? Titlul tomului demn de Guiness Book e „La Nord și la Sud de Ecuator”, iar sub poza-medalion a autorului, înnegrită capilar, în timp ce el, ca și mine, s-a decolorat și se prezintă azi ca Moș Crăciun, scrie “Opera omnia, publicistică și eseu contemporan”. Călătoria pe cinci continente a lui Neagu Udroiu, un condeier cu capacitatea formidabilă de a reține tot ce întâlnește pe gogoloiul planetei pe care l-a frământat cu pasul în lung și-n curmeziș, începe cu orașele lumii, rânduite - nici n-avea cum să organizeze altcum această amețitoare și neîntreruptă călătorie - în ordine alfabetică. Începe cu Abu Dhabi, Addis Abeba, Alupca, Amsterdam, Ankara, Antalya, Anvers, Aspendos, Asuan, Atena, Athos, la B sunt 25 de orașe și tot așa până la Zagorsk, Zagreb și Zurich, exilate în coadă de un alfabet nemilos. Citesc, pe sărite, file din acest dicționar sufletesc, scris cu talent literar și harul de a te vârî, aproape cu sila, într-o lume pe care de multe ori n-o știi, dar autorul te face s-o vrei, ca pe o femeie frumoasă, ori stranie sau exotică, pe care n-ai întâlnit-o și regreți că n-ai avut șansa cuceritorului de pe copertă. Încerc să-l verific, despicând bijuteria care a sacrificat un buștean secular pentru a se întrupa, căutând locuri pe care le-am văzut și eu, le-am pipăit cu pasul străzile și le-am jufuit cu ochii muzeele. E acolo și a văzut mai mult decât mine. Scriitorul din el îl pune la muncă pe documentarist, iar cultura, nu doar geografică, îi stă alături, servitoare cuminte și devotată. Caut locuri în care am fost amândoi, în aceeași călătorie, în aceleași zile și pe aceleași străzi. Un concert cu Bob Dylan, între două pante cu eucalipți, în sudul Mediteranei, la Ierusalim, eveniment așteptat de localnici. Știe desfășurarea concertului, inclusiv o pană de curent, bănuită a fi aranjată, care a pus capăt spectacolului. Uitasem, dar acum mi-e totul limpede, de parcă s-a petrecut ieri. Știe ce se afla în cele 42 de farfurioare așezate pe masă de un primar palestinian din “teritorii” la care ne-a dus ziaristul Avinoam Bar Josef, prieten comun, născut în România, azi președinte al Institutului Mondial Evreiesc. Am găsit în pozarul care selectează câte ceva din tumultuoasa viață a ziaristului și diplomatului Neagu Udroiu, așezat în finalul cărții, și câteva poze în care încap și eu – una flancându-l pe Itzak Shamir, premier al Israelului, cu care am realizat amândoi un interviu. Pozele îl înfățișează pe ambasadorul Neagu Udroiu cu personalități de vârf și tot cu personalități de vârf politice, artistice, jurnalistice, din lumea sportului, mai des decât pe ambasador, pe jurnalist. Neagu Udroiu n-a ieșit degeaba din glodul satului său de câmpie și lăsat liber pe globul pământesc. Umblând prin lume, ciubotele lui au adunat praful de aur al semnificațiilor, iar unde noi n-am ajuns, ne plătește el biletul de călătorie și ne duce acolo.
Ion Andreiță:
De fapt, cartea lui Neagu Udroiu se numeşte „Cartojani - istorii vechi şi noi”, două volume (apărută în 2016, sub egida Bibliotecii Judeţene Giurgiu, ediţie îngrijită de scriitorul Dan Mucenic, directorul aşezământului). Eu am citit, însă, fără să vreau, Cartojanii - articulat - venindu-mi în minte un alt nume: Cordovanii lui Ion Lăncrănjan, romanul acelui neam de oameni ai pământului, ai iubirii, luptei şi dreptăţii. S-au alăturat şi „Moromeţii”, romanul lui Marin Preda. Şi intuiţia, aveam să constat, nu m-a înşelat. Pentru că, deşi cartea lui Udroiu se vrea o monografie a acestei comune de Vlaşca (satul său natal!) ceva între istorie şi reportaj, ea se dovedeşte a fi un roman în toată regula: romanul unor oameni şi al unor pământuri – scris într-o viziune modernă, în care locul ficţiunii este luat de insolitul şi profunzimea întâmplărilor reale, stilul pendulând între eseu şi decupajul cinematografic.
Sigur, nu-i lipseşte nimic din coordonatele prezentării unei aşezări, dar are mult mai mult decât atât. Respectând rigoarea documentară, trebuie spus că numele locului apare pentru prima oară într-un hrisov domnesc dat de Radu Paisie, la data de 7 iulie 7044 (1536) în cetatea de scaun a Târgoviştei: „Din mila lui Dumnezeu, Io Radu Voivod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei… dă domnia mea această poruncă… jupânului Radomil Vornicul şi fiului său Drăghici scriitor şi cu fiii lor… ca să le fie ocină în Pietrosul şi Mereni şi în Cârtojani şi în Bârzeşti”… Cam pe când se petrecea evenimentul acesta? Ne spune Udroiu: „Existăm din perioada luptelor lui Petru Rareş cu Soliman Magnificul. Din vremea războaielor dintre Carol al V-lea şi Francisc I. Din zilele când spaniolul Diego Amagro descoperea Anzii Centrali. Din timpul când conchistadorii spanioli conduşi de Francesco Pizarro cucereau imperiul incaş. Adică din 1536. Cu 28 de ani înainte de naşterea lui Paracelsus. Cu 31 de ani înainte de naşterea lui Monteverdi”. Şi iată cum mărunta aşezare de pe Dâmbovnic urcă în panteonul planetar. Este o formulă pe care scriitorul Neagu Udroiu (cunoscut şi ca un virtuos globetrotter al evenimentelor social-politice de pe mapamond) o va folosi cu succes ori de câte ori are prilejul. Însăşi data naşterii sale o circumscrie în universal: „Ce se întâmpla în lume? (pe atunci). În Polonia bubuiau tunurile, la Bucureşti se vădeau tot mai insistente pretenţiile lui Hitler de a-i fi aproape. (…) Între Berlin şi Moscova funcţiona Pactul Ribbentrop-Molotov” - ş. a. m. d. Bun cunoscător al istoriei şi politicii lumii, autorul foloseşte cu măiestrie această canava pe care înscrie cu succes datele esenţiale din istoria şi politica satului său, din viaţa curentă a comunităţii.
Un firesc obiect de cercetare îl constituie obârşia familiei sale, a numelui (pe care autorul îl bănuieşte a veni din Gorj). Sunt, astfel, descoperiţi o droaie de Udroi prin arhive: de la împroprietăriţii lui Cuza Vodă, la cei din Războiul de Independenţă şi din primul război mondial; un Tudor Udroiu este primarul Cartojanilor la 1883; ceva mai devreme, la 1868, moare Voicu Udroi, „notar ortodox şi agricultor”. Cel mai proaspăt Udroiu în memoria autorului este însuşi tatăl său: „Tata a fost concentrat. A rămas mama cu patru copii de gât să lucreze pământul, să ne dea de mâncare şi să ţină întreaga gospodărie pe picioare… Ordinul Generalului l-a prins cu unitatea la Isaccea: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”. Îşi amintea că, în puterea nopţii, au început să tragă tunurile. (…) Rănit în Crimeea, la Cherci, taică-meu n-a mai apucat nici Cotul Domnului, nici Stalingrad. De aici a venit, cât a fost, norocul nostru”.
Anii de şcoală, autorul-erou epic şi-i aminteşte cu duioşie… lirică. Dascălii şi locul lor important în formarea învăţăceilor: „Din anii mei de şcoală primară detaşez două nume, pe mâna lor am încăput prin voia sorţii şi mă întorc la ei ca în faţa uşilor împărăteşti ce traforează catapeteasma înflorată a oricărei biserici. (…) Unul este domnul Vasile Olteanu, abia ieşit atunci dintre pupitrele şcolii de învăţători. De la el ştiu scrisul şi cititul. Ne-a luat din clasa a doua doamna Ciobănescu. Au plecat dintre noi şi unul, şi altul”… Şi ce dascăli! Apostoli! Care „îşi încărcau elevii în căruţe şi îi duceau la Călugăreni, în zilele de comemorare a luptelor!”
„Pe uliţa copilăriei” constituie un capitol în care oamenii, obiceiurile şi îndeletnicirile lor se înfrăţesc cu peisajul, cu anotimpurile: „Pământul înseamnă hrană. O hrană ce trebuie dobândită, pregătită, legumită, ordonată în cămări, astfel încât consumul se dovedeşte o neînsemnată parte a ciclului. Masa noastră se încadra în această logică simplificatoare. (…) Copil fiind, am ţinut toate posturile, şi mari, şi mici… Venea din felul de a fi al părinţilor, din educaţia lor, din conştiinţa că noi nu putem fi altfel decât sunt ei înşişi şi, prin urmare, va trebui să deprindem tot ceea ce ei au preluat de la alţii”.
La Cartojani, câmpia are o demnitate aparte, presimţirea ei desfăşoară o fastuoasă orchestraţie de miresme şi culori: „Când dealurile coborâte din munţi ostenesc a merge mai departe, este semn că am intrat în câmpie. Când pământul începe a privi cu ochi egal cumpănirea stelelor pe bolta cerească, este semn că am intrat în câmpie. Când pădurile încep a mirosi a stejar şi a ghindă, este semn că am intrat în câmpie. Când apele devin atente la fuga iepurilor prin trifoiul proaspăt, este semn că am intrat în câmpie. Când oamenii se lasă descoperiţi în bătaia soarelui, călcând aspru şi vertical, este şi asta semn că am intrat în câmpie”. În această câmpie, autorul-erou trăieşte frenetic cel mai miraculos anotimp: „Primăvara mi s-a arătat mereu ca un ghem de simţuri puse pe harţă. Scăpam de teroarea frigului şi de apăsarea statului în casă, ieşeam la soare, ieşeam la iarbă, mergeam la pădure, sălciile şi pomii se aprindeau. (…) Aprilie şi mai, iată lunile adevăratei primăveri în satul meu de câmpie, unde, după mugurul sălciei şi pomul înflorit, venea salcâmul să albească pentru o vreme, ca un sigiliu, obrazul curţilor, peste care pluteau pe gratis parfum şi polen de neuitat”.
Ca şi în „Moromeţii”, şi la Cartojani există o fierărie a lui Iocan, unde se învârteşte politică nouă, a colectivizării. Uneori, discuţiile au loc după obiceiul ieşitului la poartă, în răspântii: „La Troiţă, la Badea lui Ion Dragne, pe Vergea, în poartă la Moş Paraschiv, la Giulu de devale… în poarta lui Ion de Pământ, gard în gard cu el stă Vacă”… Alteori, oamenii îşi dezleagă limbile la MAT, lângă un ţoi de secărică. Şi, adesea, „lângă toarta cazanului” de făcut ţuică, unde domn Gogu şi domn Nicu, învăţători cu trecere la oameni, povestesc despre nenorocirile petrecute de ei în timpul războiului, la Ţiganca, la Odessa, la Stalingrad. Din acelaşi perimetru al războiului se detaşează povestea adevărată a unei femei: Oica, aşteptându-l pe Sică, bărbatul ei, mort pe front. Oica nu crede în vestea morţii; are semnele ei că omul ei trăieşte – şi toată această zguduitoare dramă se încheie cu moartea femeii, la capătul unei vieţi trăite între închipuire şi realitate.
Un capitol special - roman în roman - intitulat „Oaie şi ai săi”, este consacrat arestărilor din „obsedantul deceniu”, care prin suferinţele aduse ţăranilor (şi nu numai lor) egalează veacul. Motivul: o brazdă de pământ în plus, o simpatie pentru foştii ţărănişti ori liberali, o vorbă întoarsă pe dos, răstălmăcită de un turnător mai mult sau mai puţin benevol. Lumea devine o lume pe dos, în care oamenii înoată derutaţi, fără repere, într-o nesiguranţă generală. Micul roman cuprinde două faţete, sugestiv ilustrate de autor. Prima priveşte rapoartele pe care le aduc din teren (spaţiul comunei) securiştii-grade inferioare - culese de la delatori de teapa lui Oaie, Mireasa, Bătrânul - în punctul nodal, în care sunt centralizate de către securistul-grad superior, care apoi dă semnalul cine, când şi cum să fie arestaţi. Cealaltă faţetă conţine mărturisirea târzie şi izbăvitoare a unuia dintre eroii ce-au suferit cumplita dramei.
Într-un anume fel, cartea aceasta, „Cartojani”, este o continuă întoarcere acasă. Uneori, autorul trăieşte şi el sentimentul moromeţian al imposibilei întoarceri – dar încăpăţânarea învinge simţirea, pentru a se împlini porunca. Pasul este făcut cu sfială, cu teamă, cu nostalgie: „Poarta se dă în lături greu, scârţâind din balamalele vechi şi muşcate de rugină, şi iată trifoiul semănat pentru a mai stinge din tristeţea curţii părăsite. (…) Afară, lângă gărduleţul ce desparte şi azi grădiniţa din faţa casei de restul curţii, sau găsit, amar de ani, vatra, pirostriile şi ţestul. Pe vreme frumoasă, acolo, de pe scăunel, mama urmărea focul şi pregătirea mâncărurilor. Mă caută un cuţit în inimă şi abia acum simt plânsul podidindu-mă. (…) Mi-era teamă de această clipă, a revenirii acasă, într-o curte din care te privesc, printre ulucile gardului tot mai rărit de intemperii şi de răutăţile oamenilor, doar buruienile înalte, pomii trişti de singurătatea lor, obiecte de utilitate imediată spânzurând pe vreun stâlp ori rătăcite prin iarbă, geamurile de la casă dublate de perdele uitate acolo, în căutarea indiferentă a luminii de afară şi a pânzei de păianjen căzută din grindă, uşa de la pătul nemişcată cine ştie de când, streaşina coşcovită a coşarului fără altă destinaţie decât aceea de a face umbră pământului. De acest moment mi-era spaimă, de ziua în care, revenind acasă, de dincolo de gard şi de poarta încuiată mă vor primi cu neînţelegere ierburile, otava, nucul înalt din mijlocul curţii, săltat peste acoperişul casei, liniştea crengilor umbroase legănate doar de adierea palelor de vânt, zidurile de cărămidă triste şi reci, ferestre care n-au mai fost deschise de mult”…
…În acest crochiu, ca într-un creuzet, se află tristeţea şi destinul satului Cartojani, nemeritatul destin al însuşi satului românesc contemporan. Pentru salvarea lui din suferinţă şi uitare, în care l-au abandonat semeni fără niciun Dumnezeu, trebuie făcut ceva. De fiecare în parte, de noi toţi laolaltă. Pentru că, aşa cum spune autorul, „nu văd pedeapsă cerească mai mare ca aceea de a putea întoarce capul de la ceea ce se cheamă atât de simplu şi de sfânt casa părintească”.
Claudia-Marinela Trăncuță:
Cartea domnului Neagu Udroiu, „Cartojani - istorii vechi și noi”, a fost scrisă cu gândul la cei de ieri, dar pentru noi, cei de azi.
Citind-o, în sâmbăta Paștelui și în zilele ce au urmat Învierii, am trăit bucuria întâlnirii cu oameni și locuri pe care le credeam uitate. De fapt, moartea se așează peste lume pentru că uităm. Amintindu-ne, tot și toate câte au fost și sunt din nou aici: „timpuri și anotimpuri se plimbă iar și iar pe ulița copilăriei noastre”. Domnul Neagu Udroiu nu a avut în mine un cititor obiectiv, ci unul foarte subiectiv: ulița copilăriei dumnealui e și ulița copilăriei mele. Coasta mică și coasta mare m-au văzut și pe mine crescând. Le știu huma lipicioasă, colbul și „zăpezile” de altădată. Le-am urcat și coborât pe jos, în căruțe cu fân, pe sanie.
La fiecare rând citit priveam salcâmii de pe deal și lăsam să cadă flori pe toți cei pomeniți spre neuitare: Giulu și Bufa, Marghioala și Troculeasa, Didina lui Lei, țața Voica și țața Lina. I-am lăsat acolo, în coastă, în gura unei seri. Stau pe troscot și povestesc despre copiii plecați în lumea largă.
Cartea domnului Neagu Udroiu nu are răceala compendiilor de istorie. E vie. Te poartă prin Fânărie, pe la Chirican și pe la Locul cu Arțar. Prin grădinile de zarzavat, prin vii… Ajungi la București cu căruța, ajungi în Viena anului 1940. Te duci pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial să fii alături de Marin Geatără, de nea Mișu sau de învățătorul Petrescu. Să nu-i lași să moară atât de tineri, de singuri, atât de departe de casă. Oameni care au fost te poftesc la masa lor cu trei picioare, te iau de mână și te așează la un pahar de vorbă cu istoria.
Îi afli în durerea și bucuria lor, în firescul trăirii cu bune și cu rele, îi simți ai tăi, te simți de-al lor. Meritul autorului este acela că a reușit să privească dincolo de document: un titlu de proprietate, un act de naștere sau de botez, chiar unul de darie de la Radu Paisie sunt simple petice de hârtie. Ca să trezești din morți o lume ai nevoie de mai mult. Nu este de ajuns răbdarea unui arhivar. Domnul Neagu Udroiu a avut dorul și dragostea, memoria și talentul de a evoca.
Cartojani, un sat fără cale ferată, a ieșit astfel în lume. L-a dus până departe în timp și spațiu și l-a întors la noi, cu toți ai săi.
Întorcându-se spre locul stăpânit de salcâmi și arțari cu plăcerea pe care n-ar cheltui-o nici pe drumul Londrei și al Piramidelor, domnul Neagu Udroiu i-a întors la noi pe toți cei care au viețuit pe-aici.
Credeați că au plecat?
Urcați coasta mică și coasta mare sau doar coasta aducerii-aminte, ascultați “grâul apucat de frământările coacerii” și veți afla cine sunteți, de unde veniți, cât datorați mirosului de tei sau verdelui din iarbă!
Îi mulțumesc domnului Neagu Udroiu pentru că m-a întâlnit cu satul meu. Alergând încolo și-ncoace uitasem ce dor mi-era de el. Îi mulțumesc pentru bucuria de a o auzi pe țața Voica povestind acolo, lângă tuciul cu leșia din care ieșea un săpun mare, mare de tot. Am stat la taifas cu oamenii din cartea asta și la sfârșit nu m-am putut abține să nu le spun:
- Nu ați pornit voi războaiele, nu ați semnat tratate de pace, dar vă voi ține minte eu și alții ca mine pentru că ați pus în pământul pe care călcăm viață, suferință, trudă. Și ați mai pus ceva: dorul pentru neuitare.
Vă mulțumesc, domnule Neagu Udroiu, pentru Dorul și Neuitarea din „Cartojani - istorii vechi și noi”.
Nicolae Dan Fruntelată:
Cartea în două volume pe care a tipărit-o Neagu Udroiu la Editura „Semne”, a prietenului nostru Ștefan Dulu, în 2016 (cu sprijinul Bibliotecii județene Giurgiu, condusă de un confrate mai tânăr de gazetărie, Dan Mucenic), este o carte cu totul deosebită.
Ea se numește „Cartojani - istorii vechi și noi”.
Se vrea un omagiu complet și profund adus satului natal din Vlașca al acestui autor de cărți fundamentale despre istoria presei, despre lumea în care trăim și în care el a călătorit cu pasul și cu mintea deschisă. Neagu Udroiu, gazetarul, scriitorul, diplomatul, dar mai ales copilul de țărani din Cartojani, pune în această carte un poem despre satele Sudului românesc, o saga cu lacrimă despre întâmplările unei vieți care a fost mai ales dură și neiertătoare cu toți cei care au trăit-o. Istoria a fost mereu un perceptor lacom. Spune Udroiu, într-o secvență memorabilă, zisa perceptorului din Cartojani din anii tulburi de după marele război: „Lăm tăt! Lăm vițică, lăm purcică! Lăm tăt!”
Multor țărani români, războiul le-a luat chiar și viața pe fronturile Europei. Celor care s-au întors betegi, marcați pentru totdeauna de tragedie prin care au trecut, le-a luat mereu, până la piele, până la vise, până la dramul de speranță care i-a ținut în viață.
Cartea aceasta, de fapt, nu e numai despre un sat anume. Despre Cartojanii vechi căruia Udroiu îi face o adevărată monografie. Este despre satul românesc și despre blestemul care l-a însoțit aici, în crucea vânturilor unei geografii tragice.
Fiecare eveniment descris e așezat în contextul cel mare al țării, al continentului, al lumii întregi.
Neagu Udroiu s-a născut în anul semnării odiosului pact Ribbentropp - Molotov, al cedării unei părți din Ardealul nostru Ungariei vecine și prietene cât încape. El își explică biografia sa de scriitor american: copil de țărani, încearcă să învețe carte, dar, din lipsă de mijloace, abandonează, face o școală de meserii, intră ucenic la o mare fabrică din București, continuă studiile la seral, apoi face o facultate „la zi” - Metalurgia, din cadrul Politehnicii - revine în fabrica de unde plecase ca inginer, apoi e ales și, fascinat de mirajul presei, devine un ziarist de primă linie, primește o bursă în America, scrie cărți de călătorie, cunoaște oameni aflați în atenția lumii, oameni de cultură, politicieni, se întoarce acasă, trece prin experiența televiziunii, a agenției naționale de presă, intră în diplomație, are ani de ambasador la Helsinki și Tallinn, dar tot timpul trăiește frenetic, scrie frenetic, memoria lui este ca o lavă care acoperă evenimente și epoci și destine.
În spatele fiecărei cărți pe care a semnat-o se află o muncă grea, o documentare minuțioasă, răbdurie, un fel de “a da samă” de fiecare cuvânt.
Pentru Cartojani, Neagu Udroiu a umblat săptămâni întregi în arhive, a găsit izvoare autentice, a folosit cărțile unor învățători ai satului, pe care-i amintește cu un respect adânc. Citatele sunt savuroase, limba română curge ca o lacrimă de miere în pagina cronicii: Avram Pană ot Zgaia și Trandafir ot Cârtojani acuzați de omorul lui Radu Moraru devin personajele unui scurt roman polițist. Udroiu ne explică de unde vin Cârtojanii, legătura lor cu mănăstirea Stavropoleos, dar și cu Ostanița Pogoniană din zarea lui Petru cel Mare al Rusiei.
Înțelegem și legătura oamenilor, a „moșilor” acestei așezări cu pandurii (chiar numele lui Udroiu pare a se trage din Gorj), cu jienii, într-o mișcare uriașă, într-o circulație de neamuri, de balade, de cuvinte, care este atât de caracteristică Sudului valah.
Și iar se întoarce la biografia lui, la dinastiile țărănești ale satului din Vlașca, prin „istorii vechi și noi”. Proiectează niște personaje așa cum este, de exemplu, Constantin Popian, în jurul căruia se poate construi un roman. Poet, actor, falsificator de bani, un traseu fabulous alături de alte portrete de oameni care au intersectat istoria acestei așezări.
În ferestrele cărții, Neagru Udroiu așază niște secvențe de proză, de fapt, niște poeme în proză, care măsoară dragostea lui pentru satul natal și credința într-un ritual al întoarcerii perpetue spre părinți, spre locurile din amintire.
„Fac și refac, cu același drag al începutului, drumuri și cerul Sudului, mă întorc în nemărginirea Câmpiei Române și la fiecare întoarcere mă trezesc îngrădind în suflet crâmpeie din viața ei de azi și dintotdeauna… Cai albi, fulgerând în întinderea câmpiei, trec îmbătați de liniștea fără oprire a pământurilor născute întru fericirea seminței, dansează peste foarfeca râurilor, ascultători la șoaptele depozitate în neștiute și complicate firide.”
Udroiu se apropie, distanță de câțiva kilometri în geografia reală, cu sfiala cuvenită, de Siliștea-Gumești a lui Marin Preda. Și el a cunoscut o „poiană a lui Iocan”, în curtea lui Giulu din Cârtojani. Și el redescoperă simbolul salcâmului din câmpie: De bucurie, salcâmul – în satul de câmpie, el este palmier și chiparos și tot ce vrei – a explodat peste noapte ningând totul. Sat alb, alb, colan de kașmir îmbrăcând umerii dealurilor desprinse în amfiteatru, cât să lase loc trecerii izvorului nostru de suflet – Dâmbovnicului…
Cartea lui Neagu Udroiu nu ocolește nici istoriile dure ale unor ani când teroarea umbla îmbrăcată în haină de piele, în mașinile negre marca Volga ale anilor 1950. Povestea informatorului Securității, un intelectual al satului, șantajat să-și toarne consătenii, e o filă neagră a cronicii locului. Nu e vorba de vinovați târzii, de judecăți triumfătoare din perspectiva unui prezent tâmp și dispus el însuși să-și asume repetarea unor astfel de întâmplări, așa cum citim și auzim azi. E un avertisment, o lecție a istoriei care nu ne iartă niciodată.
Cărțile acestea, semnate de scriitorul Neagu Udroiu, de „fiul satului”, își depășesc vizibil condiția de polițe sentimentale, pe care un om le plătește vetrei nașterii sale.
El așază un loc pe harta mare a literaturii Sudului. Eroul cărții este Neagu Udroiu însuși, un haiduc al amintirilor lui. El umblă prin Vlașca, prin arhivele ei, prin istoria românească din ultimele vreo două veacuri, prin istoria lumii, prin biblioteci.
I-aș putea, poate, reproșa numai faptul că s-a lăsat dominat de memoria sa torențială, că n-a cernut îndeajuns acest nisip aurifer. Dar îi înțeleg disperarea de a spune totul, de a rotunji o istorie pe care altcineva n-o va mai continua.
Într-o toamnă spre iarnă, am fost la Cartojani, invitat de Neagu Udroiu la o manifestare culturală de la școala din sat. Am văzut Cartojanii, ulițele lui în pantă, am ascultat cum niște fete subțiri și blonde ca niște spice de grâu, îmbrăcate în ii românești, recitau din Eminescu. Am văzut lumina din ochii dascălilor, am văzut lacrima din colțul ochilor lui Neagu.
Prin cartea aceasta mă întorc în Cartojani.
De aceea spun: Et in Cartojani ego!
Pentru că înțeleg profund și confratern că acesta este Raiul lui.
Primește, Neagu Udroiu ot Cartojani, salutul unui sudist ot Bălăcița!
Acad. Prof. univ. Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române
Este o carte monumentală prin conținut, prin cuprindere, prin dimensiunea travaliului ce-l cuprinde. „Condeie, voci, chipuri”- iată o carte excepțională.
Încerc o mare bucurie sufletească să aflu de acest efort - reușit cum putem înțelege, a ani și ani de cercetare efectuați de domnul Ambasador Neagu Udroiu. Ce frumos sună detalierea implicării unor mari personalități în evoluția presei românești. Ma bucur că prin această lucrare a reușit să așeze, în scurgerea vremii, în termeni absolut firești, pe antecesorii noștri, cărturari de renume, servind în mod strălucit idealurile naționale pe care le-au considerat sfinte îndatoriri.
Sunt impresionat de jocul titlurilor cu care operează autorul.
Cartea trebuie să ajungă în mâna gazetarilor de orice vârstă ca o necesară treaptă în devenirea lor, obligați să știe mai mult, să fie cu un pas înaintea cititorilor lor. Exprim speranța că jurnaliștii de azi, citind carte de față, se vor simți îndemnați să aspire la condiția de intelectual.
