Sărăcia la sat îşi are, în aceste vremuri, formele ei de exprimare. Sunt lucruri care se văd.
Îmbrăcămintea, de pildă. Poţi împărţi în două lumea satului: cei cu ghete şi cei cu opinci. Cei care îşi cumpără haine de la oraş şi cei cu grija de a-şi face cu mâna lor cât mai multe. Cei cu cojoc nou şi cei fără. Cei cu haine de „bun“ şi cu ţoalele de purtare cam tot alea. De partea cealaltă, cei cu un singur rând de haine, pe care le administrează după cum le iese. Se întâmplau la fel lucrurile şi cu noi. Copiii de oameni mai cu dare de mână nu umblau niciodată vara desculţi. Aşa cum ei nu veneau la serbare cu hainele de peste săptămână.
De 10 Mai – în 1947, singura dată când l-am serbat ca elevi –, câţiva au venit în costum popular şi cu cocardă tricoloră peste mijloc. La mulţi trebuia să ne spele mama cămaşa dis-de-dimineaţă, duminică, pentru a reuşi s-o afişăm curată, ca nouă, la ora urcării pe scenă când spuneam poezii.
Cu hainele noastre de copii, lucrurile erau bătute în cuie: de Paşti ni se făcea un rând – pe care îl îmbrăcam prima dată în Ziua de Florii („înfloream“ ţoalele ... ). De Sfântă Măria Mare, la 15 august, când la Cartojani era sărbătoare echivalentă cu Ziua Naţională a S.U.A. – deoarece se ţinea, ca şi azi, târg şi eram călcaţi de săteni de peste mări şi ţări –, părinţii mei îmi făceau cadou o pereche de pantaloni. Mi-i cosea, ca de obicei, nea Ilie Geatără. Solicitat până peste cap de comenzi, pe noi – copiii – ne lăsa, evident, pe ultima postfaţă. Mie mi-i da peste gard pe la ora prânzului, când trebuia să plec la Târg. N-a reuşit să fie mai darnic cu mine nici măcar când, ajuns flăcău, mă zoream să ajung mai repede în poiana Târgului pentru a arunca ocheade după colegele de şcoală şi, deci, eram interesat să ajung acolo ceva mai devreme.
Sau casele. Multe mai erau cele ce nu semănau a case.
Când am deschis eu ochii, casele cu adevărat însemnate puteau fi numărate pe degete. A domnului Octav le bătea pe toate, parte şi din cauză că se lăfăia într-o curte mare cu pomi. Peste drum de şcoală locuia domnul Petrică Caloienescu, într-o casă cu multe camere şi bine întreţinută. În partea cealaltă, spre deal, rămăsese în picioare o clădire cu cerdacul pe pivniţă. N-am idee a cui fusese. A servit mai întâi ca sediu al postului de miliţie, pe urmă acolo s-a instalat C.A.P.-ul, ca, în cele din urmă, să devină o crâşmă prosperă.
Gospodării arătoase aveau şi vânzătorii de băutură şi ţigări – Mereanu, Ilie din deal, Fane. Nişte case ca lumea, de pe la începutul veacului, mai aveau câţiva, de regulă oameni cu leafă sau predispuşi la afaceri. Îmi amintesc de clădirea băncii, unde o vreme a stat familia Ciobănescu. Mai erau prăvăliile încropite înainte de război de bărbaţi cu harul afacerilor, băieţi de ţărani făcuţi pentru negustorie. Lângă primărie era o asemenea clădire, fără stăpân acum. Ulterior, s-a instalat acolo prima cooperativă de consum, căreia foarte puţine dintre bătrânele satului reuşeau să-i spună pe nume, cel mai adesea preferând „comparativă“ sau „parativă“. Lângă noi, mai spuneam, funcţiona prăvălia „La Neagu“, a naşului meu, provenit dintr-o familie nevoiaşă, cu mulţi copii.
Pe drumul principal, la şosea, locuia Ştefan Rachieru („a lui Gogogea“), cu prăvălie mare şi autobuz, devenit ulterior camion. Pe uliţa cealaltă, din faţa primăriei, către biserică, fuseseră mai multe: pe colţ, peste drum de tuşa, sora mamei, prăvălia lui Badea al lui Ion Dragne – aici s-a aflat cooperativa pe timpul cât gestionar a devenit vecinul nostru, Oprea Tincea –, încolo, pe stânga, lângă Tone, una mai mică, iar pe dreapta, pe colţ, prăvălia Mariţii Nicului, care avea să ajungă bodega satului. Toate, clădiri făţoase, cu avantajul măcar al unei camere încăpătoare.
Prăvălie avea şi Murgoi, în Târg, în singura construcţie cu etaj din Cartojani. Lângă Troiţă erau trei case la drum, toate cu gândul să fie mai mult decât locuinţă. Oprea Cantonieru avea prăvălie şi a început la noi vânzarea de bilete loto. Alături, nea Nicu, vânzător şi el de mărunţişuri, vecin cu nea Florică. În sfârşit, la o sută de metri, prăvălia lui Stoica Stângă, rudă cu noi. Când s-au năpustit copii mulţi la şcoală, mai toate aceste clădiri au devenit pentru o vreme săli de curs.
Oamenii înstăriţi erau cei cu pământ, cu vite de muncă. Restul venea de la sine – animalele pentru lapte şi carne, hainele, casa frumoasă, banii.
Lipiţi pământului se vedeau oamenii fără avere şi fără perspectiva de a o dobândi. Născuţi, cel mai adesea, din părinţi săraci, lăsaţi să-şi ducă traiul de pe o zi pe alta, în gospodării cu greu de suportat.
La încheierea războiului, majoritatea caselor te priveau prin ferestrele prizărite, ca să nu lase loc frigului, în spate nu aveau decât un ochi de geam, cât să se poată deschide, erau cu pământ pe jos, văruite în alb şi acoperite cu coceni de porumb.
Sursa: Cartojani. Istorii vechi și noi - Neagu Udroiu
