Unii mergeau la Moara lui Călifar. Noi puteam merge la Moara lui Banoș, din Sal Nou ori la Domnu' Octav, care sta mai în drumul nostru, chiar la intrare de cum veneai dinspre Sadina, Roata sau Mârșa. Probabil că bunicii noștri o știau drept Moara lu' Chiricuță, adică tatăl lui domnu' Octav și Conu' Jorj, care deschidea această binefăcătoare apariție în peisajul de câmpie pe la începutul veacului trecut. Alături de noi erau morile de apă, pe Dâmbovnic, una la Sadina, alta mai încolo, spre școală, propietatea familiei Gârea. Cu unul din nepoții acestuia aveam să fiu coleg de clasă la Roata. Cu un nepot al domnului Octav eram coleg în clasele primare. Amândoi s-au văzut primari, Aristotel la Roata de Jos, Buti Muscalu la Gratia.
Școala era o avere a tuturor. Cât era ziua de mare nu pridideau căruțele satului ori din împrejurimi să tragă în curtea încăpătoare pentru ca stăpânii lor să-și ocupe rând ca la moară. Veneau să macine grâu, să obțină făină, respectiv porumb pentru a pleca acasă cu sacii plini de mălai. După război, domnul Octav a deschis, lipit de zidurile morii, o presă de ulei. În zilele când aceasta intra în pâine, comandată de cei doi meșteri calificați la fața locului - Calimache și Sisoi, băieții Lelii Petria, cu casa pe a doua uliță de aici, plecată drept din poarta lui Giului, Iocan al nostru, privit de toți din sat drept meșter născut și nu făcut.
De câțiva ani moara nu mai există. Nu știm pricina exactă. Cert este că prin valțurile ei n-au mai trecut de multă vreme bob de grâu sau porumb. Presa de ulei, la fel și ea. Ca să nu mai zic de verile fierbinți când o mașină de treierat era rasă alături pentru a se putea folosi de tracțiune gratis a volantului de la moară.
Repet, întristate, zidurile morii de altădată icnesc cu batista la ochi. Cineva a cumpărat-o cu gând de afacere profitabilă. Nu e de mirare, au dispărut ele firme la case mai mari. Dar dacă altora le prisosește și nu caută a le aduce la viață, de ce noi stăm de-o parte? Moara și-a trăit traiul dar nimic nu ne împiedică să punem să macine alt vânt la moara noastră de altă dată. Ea poate fi răscumpărată, legal a fost înstrăinată, legal ne poate fi redată pentru unul din atâtea scopuri ce se pot fi de folos. Ar putea fi găzduită acolo o școală post-gimnazială de meserii trebuincioase prezentului și viitorului. Sau un Muzeu tehnologic în măsură a-i familiariza pe imberbii de azi pentru ziua lor de mâine. Un Muzeu cu aptitudini educative cantonat în universul agricol și al tehnologiei. Sau, de ce nu, un muzeu al îndeletnicirilor sătești. Putem invita sătenii să încredințeze Muzeului tot ce le prisosește azi în propria gospodărie: o căruță cândva trasă de boi ori cai, un război de țesut, vre-o vârtelniță, sucală ori putinei. Și câte și mai câte se pot aduna. Iar pe pereții nespoiți din veacul trecut se pot odihni fotografii din diferite anotimpuri, grăitoare pentru viața comunității, ori chiar obiecte născute din priceperea gospodinelor de diferite vârste - țesături, broderii, obiecte de folosință la ceas de sărbătoare. Cum e o vorbă mai veche: Așteptăm provincia!
