În satul tradițional care a existat până la mijlocul secolului al XX-lea, după opinia lui Cornel Lupea, și-au desfășurat activitatea numeroși meșteșugari locali. Prin activitatea lor, practicată în majoritatea cazurilor în „golurile” muncilor agricole, ei satisfăceau diferite nevoi ale populației, meșteșugurile „furându-se” de la „maistări” locali și doar în cazuri rare de la alții din satele din jur sau din Sibiu. Plata serviciilor aduse nu se făcea în bani ci în contrapartidă cu alte produse sau servicii.
Principalele meșteșuguri practicate în sat au fost:
Dogăritul și primul „botar” al Racoviței este menționat în anul 1750. Cel mai renumit ciubărar este Iosif Lazea din Munții Apuseni stabilit aici la sfârșitul secolului al XIX-lea și ai cărui urmași poartă supranumele de „ai dogarului”. În secolul al XX-lea, lucrări mărunte de dogărit le-au făcut Gheorghe Trif, Ioan Malea și un anume „Doagă” al cărui nume a rămas necunoscut, dar se știe despre el că era și jutar și ciurdar.
Dulgheritul, numit adesea și „bărdășit”, fiind strâns legat de „măsărit” (tâmplărie), precum și de zidărie, a fost foarte răspândit în sat. Exponenți ai acestei meserii au fost Ioan Gligor Popa (1858) și Ioan Doican.
Împletitul din nuiele și răchită era o îndeletnicire prin care racovicenii confecționau unele părți componente ale carului sau căruțului: „leși”, „funduri”, „șârigle”, coșuri, vârșe. Acest meșteșug era practicat cu precădere de către țiganii din „Capu' satului” și băieșii de pe „Vale'n Sus”. Dintre săteni s-a remarcat Gheorghe Foarcoș zis „Fîsu”.
Rotăritul s-a impus în meșteșugul local ca o necesitate ținând cont de faptul că până la sfârșitul secolului al XIX-lea roțile carelor nu erau „încălțate” cu „rafuri”, ceea ce ducea la o uzură rapidă a acestora. Uneori, rotarii, confecționau și dricuri, loitre, ruzi, rotile precum și unele părți lemnoase ale uneltelor agricole. Rotari vestiți au fost: Gheorghe Foarcoș, Nicolae Zdrenghea, Ioan Săbăduș, Iosif Sîrbu, Pamfir Haiduc, Ioan Malea și Vasile Vasiu.
Rudăritul era apanajul băieșilor. Ei confecționau juguri, roabe, grape, „melințe” și frîngătoare, lăzi de făină, troci pentru pâine, trocuțe, furci, greble, uneori și jucării pentru copii. Fuse, linguri, mosoare, etc., erau făcute de către „regățenele” din Țara Loviștei. Rudari, băieși, vestiți au fost „Lia Damii”, „Mitiu' Rîpii” și Anghel Crucean.
Tâmplăritul, numit și „măsărit”, tâmplăritul a fost larg răspândit în sat, „măsarii” confecționând din cele mai vechi timpuri piese de mobilier țărănesc, uși, ferestre, porți, războaie de țesut, urzoaie, vărtelnițe, scaune, „lăghiți”, dar și căruțe, sănii, scări, etc. O mare răspândire a tâmplăritului s-a produs după ce Școala inferioară de arte și meserii din sat a început să scoată primii tâmplari „școliți” din istoria satului. Confirmare directă a talentului acestora stă monumentala poartă de lemn, care, după anul 1940 a străjuit intrarea pe teritoriul Uzinelor Mârșa și care în prezent are aceeași funcție la Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului, începând din anul 1974. Meșterii care au făcut-o au fost Iosif Ignat și Ioan Udrescu.
Zidăritul a fost o ocupație sezonieră a racovicenilor cu o tradiție îndelungată în sat și care a fost deprinsă de la sași. Prima mențiune despre zidăritul din Racovița este din anul 1820 când în actele Companiei a VII-a este menționat numele ucenicului zidar Moise Balea, care în 1847 era zidarul ei. Procesul de înlocuire a vechilor construcții din lemn cu cele de piatră și cărămidă început spre sfârșitul secolului al XIX-lea a dus la creșterea numărului de zidari, astfel încât aceștia după primul război mondial au devenit vestiți în împrejurimi și în special în Țara Oltului. Ca obicei inedit este de menționat înscrierea numelor meseriașilor pe frontispiciul clădirilor, pe „hoarnele” caselor, chiar și pe șuri. O dată cu modernizarea clădirilor din a doua jumătate a secolului al XX-lea, aceste inscripții au dispărut, numele lor rămânând însă în tradiția orală, cum ar fi: Ioan Doican, David Raț, Alexandru Gligor, Ioan Olar, Micolae și Iosif Limbășan, Iosif și Ioan Calin, Aurel Balea, David Murărescu, Ioan și Cornel Stoica, Ioan Ignat, Andrei Lazea, Iosif Sârbu, Nicolae Raț, frații Ioan și DionisieCalin, Dionisie Vasiu, Ioan Urs, Ioan Raț, Ioan Doican, Dionisie Doican, Simion Olar, Ioan Panga, Laurean Săbăduș, Ioan și Nicolae Mureșan.
Vărăritul a luat amploare pe măsură ce avântul construcțiilor din piatră și cărămidă după anul 1900 a necesitat cantități crescânde de var. Imediat după terminarea primului război mondial, protopopul Valeriu Florianu a inițiat deschiderea a două cuptoare de var în „Braniște”, pe „Părău' iezărilor” și pe „Părău' vărniții”. Din motive necunoscute meșteșugul a fost abandonat doar la câțiva ani de la meționarea sa.
Tăbăcăritul și cojocăritul nu a fost o ocupație prea răspîndită în rândurile racovicenilor din cauza existenței în Mărginimea Sibiului din imediata apropiere a unor specialiști în domeniul prelucrării pieilor de animale. Totuși, în antroponimia locală, apare în anul 1827 numele de Timaru care indică noțiunea de tăbăcar. Tăbăcari cunoscuți apar spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ca: Ioan Maxim, Constantin Comănean (Dinu), Daniil Ignat, Atanasie Căbunea și Ioan Bucur. Aceștia argăseau doar piei de miel, oi sau capre și confecționau căciuli, pieptare, cojoace și foarte rar opinci, șerpare și hamuri.
Cizmăritul a apărut în sat la sfârșitul secolului al XIX-lea o dată cu „încălțămintea domnească” sub formă de cizme, „păpuci” (ghete), sandale, pantofi, etc. Meseriașii cizmari purtau denumirea de „șustări” care inițial făceau doar reparații și mai apoi confecționau încălțăminte doar „la comandă”. Dintre cei care practicau acest meșteșug au fost frații Alexandru, Iosif și Petru Mureșan și Dionisie Fogoroș al cărui supranume era de „Șuștărelu' ”.
Funăritul a fost strâns legat de industria textilă din gospodăria tradițională. „Funari” locali ca „Teiu' lu' Rîpă” și David Stoica („Floierașu' ”) au deprins meseria la Râmnicu Vâlcea și confecționau funii de diverse întrebuințări, „hurduzane”, căpestre, „salbe”, bice, etc.
Olăritul atât ca meșteșug cât și ca fenomen de cultură strâns legat de cotidianul locuitorilor, nu a fost atestat ca atare în viața satului. Trebuie menționat faptul că în antroponimia locală, numele de Olaru există din anul 1698.
Cărămidăritul a fost un meșteșug condiționat direct de apariția cărămizii arse ca material de construcție. El a fost practicat în mod curent de către anumite familii de țigani, printre care cele mai cunoscute sunt Bambu, Birghiu și Șandru. Pentru nevoi strict personale, s-au întâlnit uneori în sat și cărămidari ad-hoc proveniți din rândul familiilor mai nevoiașe, care-și confecționau cărămida fie în grădina proprie, fie la marginea satului în locurile numite „La Cărămizi”, „La Ferestar”" sau „La Iovici”.
Fierăritul este o ocupație străveche, practicată mai ales de către țigani în „făoriștile” sau „covăcile” propri. Astfel „țiganii” reparau în mod curent unelte agricole, pe unele chiar le confecționau, „legau” (ferecau) care și căruțe, „încălțau” roți, potcoveau vite și cai, etc. Cei mai vechi fierari cunoscuți în sat au fost „Radul faorul” și „Bunea faorul” încă din anul 1700. Pe timpul graniței militare fierarii satului erau la mare cinste, conducerea Companiei a VII-a având obligația să le asigure acestora locuințe. Fierari renumiți au fost cei care au purtat numele de Busuioc, Dobrin, Marin și Mordoșan, după cel de al doilea război mondial au fost reprezentanții familiilor Frunză și Herman, Francisc Szabo, Ștefan Nicula, Aurel Ritivoi și Ioan Murărescu.
Sursa: wikiwand.com
