Ca și în alte domenii, mărturiile scrise despre viața bisericească a satului până în anul 1700 sunt încă nedescoperite, situație întâlnită și prin satele din jur. Biserici mai vechi decât cele cunoscute din documentele conscripțiilor ce au urmat anului 1700, nu pot fi identificate documentar ci doar arheologic sau din tradiția orală, care menționează o bazilică romană, ce este posibil să fi fost ridicată „În deal”.
Deși până în anul 1765, satul avea două jurisdicții diferite, „partea scăunală ” şi cea „iobagită”, sub aspect confesional, chiar dacă existau și locuitori de alt rit, satul avea un singur lăcaș de închinare.
Primul document cunoscut privind viața religioasă a racovicenilor este diploma dată de către principele Gheorghe Rákóczi I din 8 iulie 1647, prin care acesta numește pe popa Ion din Țichindeal ca protopop peste 17 sate din jurul Sibiului, printre care se numără și Racovița.
Din conținutul acestei diplome se desprinde faptul că la acea dată, biserica din Racovița era deja supusă superintendentului calvin, cu toată împotrivirea mitropolitului Simion Ștefan, care-l împiedicase pe acesta să uzeze de drepturile care i-au fost acordate.
De altfel, în această perioadă, biserica românească din scaunele săsești rămăsese sub jurisdicția vlădicului Simion, însă Racovița fiind subordonată parțial și organelor administrative ale comitatului Alba, este posibil să nu fi beneficiat de acest regim.
