Din punct de vedere etnografic, se poate considera că gospodăria racoviceană se încadrează în tipologia zonei Țării Oltului, regiunea Avrigului, având destul de puține interferențe ale Mărginimii Sibiului.
Cunoscută sub denumirea de „curte”, „hei” sau „fum”, gospodăria aparținea unei singure familii, delimitată strict de vecini, ea includea pe teritoriul său casa de locuit, curtea, dependințele gospodărești, „grădinuța” de flori și legume precum și grădina, toate formând un tot unitar. Curțile și întinderile lor sunt cunoscute doar din anul 1874, ele având formă dreptunghiulară, fiind așezate cu latura mică perpendicular pe ulița de acces.
În linii mari, evoluția arhitecturii gospodăriei tradiționale racovicene a cunoscut următoarele perioade distincte:
- Perioada în care au predominat construcțiile din lemn care a durat până la sârșitul secolului al XIX-lea;
- Perioada 1900 - 1950 în care au predominat construcțiile din piatră și cărămidă, cu un singur nivel, tipice satului ardelean din această zonă etnografică;
- Perioada de sfârșit a secolului al XX-lea, când vechile case au fost reconstruite și modernizate într-o proporție covârșitoare, având toate atributele de locuințe urbane.
Indiferent de forma geometrică a proprietății, la o gospodărie elementele distinctive sunt: poarta, portița, grădina și împrejurimile, fântâna și clădirile, după cum urmează:
- Poarta de acces în curte, în stadiul său arhaic era confecționată din „răzlogi”, mai apoi din „leși” din nuiele sau scânduri dispuse orizontal, cu o singură aripă, joase, permițând astfel trecătorilor să privească în interiorul curții. Imediat când casele au început a fi construite din cărămidă, porțile au devenit înalte fiind, confecționate în două aripi.
Fântână tradiţională
- Portița a fost de la inceputuri inclusă în poartă ca parte integrantă, ea permițând accesul oamenilor și al animalelor în curte fără a mai fi necesară deschiderea porții celei mari. Adesea se întâlnește lângă portiță cunoscuta „tălchiță”, confecționată dintr-o scândură bătută pe doi „pociumpi”(stâlpi din lemn), pe care căsenii și/sau trecătorii mai stau la „povești”.
- Grădina amplasată în spatele șurii, cu sau fără pomi fructiferi, găzduiește „jirezile” (clăile cu paie sau fân) precum și clăile de „coceni”. Tot în grădină își avea locul „plesnicarul” (groapa cu gunoi) și latrina. Deseori în grădină se amenaja și grădinuța în care se cultivau legumele.
- Împrejmuirea gospodăriei a cunoscut un proces evolutiv, de la gardul de mărăcini la cel de nuiele, fiind înlocuit cu „pălan” (gard) de scânduri, de „lați” (scânduri înguste).
- Clădirile cuprindeau:
- „Căsuța”, numită local și „cugnă” sau „bacăză”;
- Șura, cu unul sau două grajduri, în trecut unul din ele servea chiar de locuință, caz în care se numea „grăjduț”. Șura avea de asemenea componentele sale: aria, „șopru' ”, „feldăra” și „alașu' ”, „su' șopru' ”, „șopoteica”, „plesnicaru' ” și „coșaru' ” în care se păstra cucuruzul (porumbul) desfăcut de „foi”, precum și „polata” (cotețele pentru porci și păsări).
- Fântânile. Numărul lor, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, era mic în raport cu numărul gospodăriilor. Acest lucru impunea ca procuratul apei menajere sau de băut să se facă direct din „Vale”(râu) sau de la puținele fântâni care existau în sat. Astăzi sunt puține gospodării care nu au fântâni propri, adâncimea lor fiind între 1m, pe „Vale'n Jos” și circa 20m „În Deal” și „Pe Râpă”. Fântânile au fost săpate de către meșteri locali cum au fost Gheorghe Foarcoș și Ilie Iancu, tipurile lor fiind: de suprafață cu sau fără „timei” (ghizdei), cu cumpănă, cu „sul” (val), cu „scripeț”, cu roată, cu pompă manuală și actual cu pompă electrică. În satul tradițional existau fântâni publice construite pe uliți, cum au fost: „Pe Ulița 'a Mare”, „La Marcu' Rusului”, „La Comșuț”, „Pe Hudița lu' Crișănuț”, „La Lina lu' Filon”, „Pe Hudița Bisericii”, „La Didu' Stoici”, „În Bălți”, „La Didu lu' Avram”, „Pe Vale'n Sus”, „La Romoluț”, „La Silea”, „La Chirilă”, „La Tănasa Teiului” și „La Rotundu' ”.
Sursa: wikiwand.com
