Etnografia din Racovița se încadrează în tipologia specifică Țării Oltului, din regiunea Avrigului, având puține elemente de interferență cu Mărginimea Sibiului aflată în imediata apropiere.
Așezarea prezintă o dispunere „de-a lungul văii”, cu o structură „îngrămădită” a ulițelor și gospodăriilor, prezentând de asemenea și o dispunere amestecată a caselor „de-a lungul drumului”. Construcțiile gospodărești au evoluat de-a lungul timpului în funcție de evoluția meșteșugurilor de la case din lemn la cele din piatră și terminând cu cele din cărămidă de tip urban, ridicate începând cu jumătatea secolului al XX-lea. În cadrul gospodăriei se disting elemente tradiționale ca poarta, portița, șura, fântâna, grădinuța și „tălchița”. Interiorul locuințelor se individualizează printr-o bogăție cromatică a modelelor florale prezente pe obiectele de podoabă reprezentative cum ar fi „chindeauă” (chindeie), căpătâie, ștergare, merindare și covoare. Meșteșugurile identificate în sat ca fiind elementele definitorii ale vieții localnicilor au fost printre altele fierăritul, zidăritul învățat de la sași, tâmplăritul sau „măsăritul” care o data cu înființarea Școlii inferioare de arte și meserii din sat a dat adevărați meșteri populari în domeniu cum au fost Iosif Ignat și Ioan Udrescu, autorii porții monumentale de la intrarea în Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului.
În sat la nivel istoric pot fi consemnate trei mori de apă „cu făcăi”: „Moara lu' Mihăilă”, „Moara lu' Raț” și „Moara lu' Comănean”. De asemenea în sat au mai existat teascuri de o tehnologie mai primitivă pentru obținerea uleiului de sâmburi și pentru tescuirea fructelor și obținerea cunoscutului „liur” și „oțăt de mere”. Din cauza lipsei unor debite suficiente de apă, în Racovița tradițională nu au existat joagăre și nici pive sau dârste. Aceste instalații întâlnindu-se prin satele din jur și căutate ca atare.
Tipologia așezării
Privind harta localității se constată cu ușurință o structură complexă a așezării, structură cu vatra alungită pe directiile nord/est - sud/vest și nord/vest - sud/est. Rețeaua stradală avea la sfârșitul secolului al XX-lea o lungime de peste 7km și ținând cont de numele celor două străzi (uliți) „Pe Vale'n Sus” și „Pe Vale'n Jos”, precum și dispunerea lor zonală, se poate spune că Racovița are caracterul unei așezări „de-a lungul văii”, gospodăriile fiind așezate pe ambele maluri ale râului care o traversează de la un cap la altul. Denumirea acestor uliți principale duce la perioada de „început” de formare a satului, când văile erau o formă înaltă a organizării administrative, militare și politice a localitățiilor românești.
„Ulița 'a Mare” și „Ulița Donului”, celelalte două străzi principale, care prezintă fronturi continue de clădiri, dau așezării caracterul de localitate „de-a lungul drumului”. Prezența unor hudiți (străzi înguste) care converg spre centrul satului, cu clădiri aglomerate, cum sunt: „Hudița Bisericii”, „Hudița lui Crișănuț” și „Hudița Piștii”, precum și alte uliți adiacente, dau Racoviței caracterul de așezare „adunată” sau „îngrămădită”, specifică localităților vechi.
Din cercetările făcute în trecutul istoric al Racoviței nu se poate spune dacă așezarea a mai avut și o altă vatră. Luând în calcul topominia localității și de analiza pe care Cornel Lupea, autorul cărții „Racovița - Monografia unei vechi așezari sibiene”, a făcut-o în conscripția din anul 1765 referitoare la „partea iobăgită” a satului se constată existența unei părți de pădure denumită „Sylvae Ziliste dictae in Loco Pereu Zilisti” care se întindea pe terenurile agricole numite azi „La Poduri, în Față” și „La arinii ăi mari”. Ținând cont că „siliște”, un apelativ inexistent în graiul racovicean de azi, are sensul de „loc pe care a fost așezat un sat; vatră veche de sat", se poate lua în considerare ipoteza existenței unei alte „vetre” care să fi dispărut fără a lăsa urme.
De asemenea toponimul „Racovicioara” pe care-l poartă cel mai important afluent al „Văii Lupului” poate duce la ideea existenței timpurii a unei așezări permanente sau folosite de localnici numai în vremuri de restriște.
Sursă: wikiwand.com
