Lunga istorie a comunei Racoviţa se datorează în principal poziţionării sale geografice, în partea de sud a Transilvaniei, la intrarea în defileul Oltului şi la confluenţa a trei regiuni istorice: Mărginimea Sibiului, Ţara Loviştei şi Ţara Făgăraşului.
Poziționarea geografică a făcut ca Racoviţa să beneficieze de toate avantajele includerii sale la începutul secolului al XV-lea în „Scaunul filial al Tălmaciului”, unitate administrativă a saşilor transilvăneni din „Scaunul Sibiului” şi mai apoi din Universitatea Săsească până în anul 1876. Prima atestare documentară a satului — 22 mai 1443 — se regăseşte în actul de danie prin care voievodul Ioan de Hunedoara a donat lui Simion Magnus, castelanul Tălmaciului precum şi urmaşilor săi, jumătate din prediul (cătunul) Reken — Racoviţa de astăzi. Fiind localitate de frontieră, satul a fost asimilat de timpuriu în unităţile de plăieşi şi puşcaşi, culminând cu militarizarea sa totală în cadrul Companiei a VII-a a Regimentului I de Graniţă de la Orlat, în perioada 1765–1851. În perioada 1698–1765, premergătoare înfiinţării graniţei militare, populaţia s-a confruntat cu conflicte interconfesionale cauzate de procesul de unire a mitropoliei ortodoxe de Alba Iulia cu Biserica Catolică.
Cu ocazia evenimentelor revoluţionare din 1848, grănicerii racoviceni conduşi de colonelul David Urs au participat la Marea Adunare de la Blaj din 15 mai 1848, fiind cea mai numeroasă delegaţie din împrejurimile Sibiului. O dată cu desfiinţarea graniţei militare din anul 1851, satul a avut o serie de personalităţi care s-au implicat în gestionarea fondului şcolastic al fostului regiment orlăţean, precum şi membri activi ai Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român.
Racoviţa s-a remarcat în Primul Război Mondial prin activitatea ostaşilor trimişi pe frontul „Poloniei ruseşti” , ale Galiţiei, Albaniei, Italiei, Serbiei şi chiar ale Franţei, participând din 1916 la Marea Unire din 1918.
Sursă: romania.wikia.org
