Sunt denumiri ale unor ulițe din Cartojani, pe care nu le vei mai găsi pe plăcuțele instalate pentru a indica strada pe care mergi azi. De ce,nu știu să vă spun. Ceea ce știu cu siguranță este proprietatea lor de a nu se șterge din mintea oamenilor. Prin urmare, le dau dreptate celor doritori să fie lăsate acolo unde le e locul. Adică în memoria noastră prezentă și viitoare.Și nu sunt singurele care revendică alt statut decât cel al uitării.
Privit cum se așează pe harta localității, satul nostru relevă o anume dragoste de simetrie ca și o predispoziție către istoria locurilor. Șoseaua principală ce vine dinspre centrul de comună, dinspre Roata de jos adică, ori, fiind mai aproape, dinspre Sadina, sat de care eram cânva legați administrativ, trece peste Podul Țiganului, lasă în stânga să-și vadă de treaba lui râul Dâmbovnic iar pe dreapta colnicul plin cândva de salcâmi bineveniți dar și lunca fertilă numai bună de zugrăvit cu legume proaspete și cu mare căutare.La noi în sat Șoseaua intră prin poarta morii de altădată a lui Domn” Octav, avansează pe lângă locuința știută a lui Conu Jorj, fratele lui Domnul Octav Chiricuță. Din fața puțului de alături ,situat în pantă,pleacă Uștubeul, o ulicioară păstrată în întuneric mare parte din an de copacii înalți crescuți de o parte și de cealaltă a ulicioarei ce duce la Livadă, o proprietate ferită de zgomote și de interesul public unde, în anii războiului din urmă, nemții încartiruiți în sat jucau fotbal în pauza de masă.Staligradul era pentru ei, ca și pentru noi, un nume geografic încă neștiut.
Următoarea adresă de interes era răspântia din fața fierăriei lui Giulu, fierarul vestit al comunei de atunci. O fierărie mai era Pe Vale, care pentru noi treceau drept rubedenii ale meseriașului pitit în colțul de unde pleca ,în sus, Coasta Mare,destinată a se întâlni cu Coasta Mică în chiar dreptul porții noastre, în vârful dealului.Preț de câteva sute de metri,Șoseaua avea de trecut prin fața familiei Rachieru,cu prăvălie la stradă dar și cu singurul cazan de țuică din sat,așa cum la poarta următoare se răsfăța cel mai arătos cal aflat în zonă,prorietarul lui fiind nea Constanti,nepot lui Ștefan,omul cu mașină de mers la București.
Am ajuns la Troiță,născută în anii de secetă de după război.De aici pleacă șoseaua spre Crevedia,trecând pe lângă crâșma lui Ilie din Deal,loc de popas binevenit pentru cei plecați la drum lung,lăsând în urmă,pe stânga Godăneasca și Puțul Popii iar ceva mai încolo Podul Țandără.De aici urmează trecerea peste Neajlov,pornit către Vadul Lat unde să preia Dâmbovnicul iar și mai încolo să-și amintească,la Călugăreni,de Mihai Viteazul și Sinan Pașa.
Revenind la Troiță,să precizăm că Șoseaua nu se va mai opri decât în dreptul școlii,cu rădăcini în vremea lui Spiru Haret și buna administrare asigurată de directorul logeviv Mihail Bulăceanu.Două direcții de mers de aici încolo:în Satul Nou,privind peste gard în curți cunoscute:domnu învățător Nicu Constantinescu,însurat cu fata lui Mereanu,proprietar de crâșmă vestită,familia Ciobănescu,mutați aici din fosta clădire a Băncii,construind mai aproape de școală o casă rezistentă,gospodăria domnului învățător Predescu,și tot așa până la nea Valter,omul din marginea satului.Sigur mai sunt locuințele domnului Gogu Notar,liberal inerbelic,tutungiul Marinică a lui Pandele,fără de care nu ieșea în lume.Pe undeva pe aici se mutase și familia preotului Ștefan ,știut de noi copii drept „Poa Vijelie”.
Aș reveni în dreptul școlii,de fapt în locul unde și-a avut sediul vechea primărie,câteva sute de metri mai încolo.Din dreptul parcului cu statui ce-l visăm astăzi pe deplin fezabil,pornește în jos către Gârlă, Fușteica de care vorbeam.Ea are acum oficial un alt nume dar eu și cei de vârsta mea vom cultiva deumirea știută de când ne știm. Era în zonă locuința părintelui Trăistaru, cel care mă boteza în cristelnița bisericii. Acum, ținând drept înainte pe drumul către biserică, lăsăm pe dreapta gospodăria domnului vasile olteanu, cel înzestrat cu bețișoare pentru a ne băga în cap adunarea și scăderea, ajungem la o nouă răspântie, în dreptul prăvăliei lui badea ion dragne, cumnatul său. De sub fereastra acestuia pleacă în jos, spre gârlă, linia oltenilor. O explicație există. Gospodari de dincolo de Olt s-au cuibărit aici și au rămas. Ulița de altădată era recognoscibilă prin faptul că aici locuiau ai lui Rebej iar mai încolo, era banca de care am mai vorbit.
Ne întoarcem în drumul ce duce la biserică. Răspântia următoare va fi la prăvălia Mariții Nicului, transformată într-un binevenit matt local. Se servește amatorilor de catalizatori lichizi ba verde, ba secărică. Bere incă nu. În lungul gardului au fost instalate popicele, în așteptarea lui Vladimir care le dărâmă cât ai zice pește pe toate nouă. Spre dreapta e drumu ce duce în poiana târgului, unde bairamul este, prin tradiție, de Sântămărie. Prima uliță la stânga duce la crâșma lui Fene. Căutată adresă. A devenit, la un moment dat, casa de nașteri a comunei de atunci. Și din fața prăvăliei respective, dar și de lângă gardul bisericii se merge în Vergea, stradă ce duce, și ea, pe malul gârlii. Era marcată pe timpuri de casa familiei Bălțătescu, doamna era prima noastră moață comunală încă de la începutul anilor ”50. Iar mai încolo, pe stânga locuia moș Paraschiv, cel cu cartea lui Nostradamus sub pernă, pe care o citea doar el.
