O plimbare pe străzile Gheorghe Negel și Gheorghe Caranda, paralele cu Drumul Sării, ne dezvăluie modul în care, începând cu 1914, Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine a creat mai multe locuințe cuplate pentru ofițerii și plutonierii din cadrul armatei.
Construirea de locuințe cuplate, grupate în parcelări, situate în jurul centrului orașului și integrate cu grijă în țesutul urban, s-a inspirat din principiile orașului-grădină. Fiecare dintre aceste parcelări era dotată cu facilități publice moderne, precum electricitate, canalizare, străzi și trotuare pavate cu piatră și asfalt. Treptat, parcelarea cu case înconjurate de grădini, aflate în deplina proprietate a beneficiarului, a devenit principalul model de extindere a Bucureștiului.
Între 1914 și 1916, în partea de vest a Bucureștiului, Societatea Comunală a construit pentru Ministerul de Război 54 de locuințe cuplate câte două sub același acoperiș. Casele simetrice au fost situate lângă poligonul de tragere, dispuse în șiruri paralele, orientate de la nord la sud, și au fost distribuite, în principal, ofițerilor și plutonierilor din cadrul armatei. Ele au fost construite respectând spațierea riguroasă, retragerea de la aliniament și proiectarea unei grădini înconjurătoare.
Arhitectura propusă de arhitectul Dimitrie Mohor pentru casele din strada Caranda reprezenta o întoarcere la stilul neoromânesc simplificat. Casele aveau doar un parter cu două camere, coșuri separate și acoperiș placat cu țigle.
Cartierul a fost inaugurat în octombrie 1915, iar locuințele au fost distribuite, în principal, ofițerilor și plutonierilor din armată. Tot atunci, Comisia de Nomenclatură a denumit străzile Negel și Caranda în 1915 „pentru a se da pildă ofițerilor aviatori, care au contribuit la avântul aviației militare române și și-au pierdut viața în zbor.”
Parcelarea Drumul Sării a fost continuată în 1921 cu încă nouă locuințe în partea de nord a acesteia. Noile case purtau semnătura arhitectului Dimitrie Mohor. Strada Negel a fost prelungită până în Drumul Taberei, iar str. Nicolae Găină (proiectată și numită astfel încă din 1915) a creat o scurtătură, prin parcelare, între Drumul Taberei și Drumul Sării. Cel mai probabil, și aceste noi case au fost distribuite ofițerilor din armată.
Construirea locuințelor din parcelarea Drumul Sării a continuat din 1938 până în 1944 și a condus la finalizarea acesteia pe baza planurilor arhitectului Dan Ionescu. Au fost create străzi noi precum Strada Octavian Băncilă și Aviator Garofeanu Ion, iar cele vechi au fost prelungite. Așa cum era de așteptat, majoritatea locuințelor erau grupate câte două sub același acoperiș, fiind separate de un zid în trei trepte (rezalit). Însă, de această dată, casele au prezentat o volumetrie mai complexă prin utilizarea turnulețelor de colț care au permis realizarea unei încăperi suplimentare la mansardă.
După al Doilea Război Mondial, pe străzile Negel și Caranda, arhitecții Ministerului Forțelor Armate au proiectat, în 1952, vile în tip sovietic, cu fațada din cărămidă aparentă, asemănător cu cvartalul Panduri.
Treptat, nu doar aceste vile, ci întreaga parcelare a început să fie privită de unii locuitori mai tineri drept inițiativă a rușilor, răstălmăcind detaliile oferite probabil de vecinii mai în vârstă, și considerând, greșit, că întreg cartierul a fost ridicat de ruși. În contrast, mulți dintre locuitorii vechi ai cartierului cunosc chiar și etapele de construire, nu doar constructorul proiectului, Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine. Societate care și-a dat ultima răsuflare în 11 iunie în 1948, naționalizată de comuniști fără prea mari mustrări de conștiință, lăsând în urmă 25 de parcelări cu peste 3000 de locuințe.
Andrei Răzvan Voinea (Drumul Sării duce la ruși)
Sursă: Andrei Răzvan Voinea, Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine – București (1908-1948), Editura Studio Zona, București, 2018.
.jpg)
