Dacă în articolul precedent cercetam modul în care suedezii nu au construit case pentru muncitorii români de la Fabrica de Chibrituri, astăzi înțelegem cum nici rușii nu le-au construit pe cele din Drumul Sării. Acest pact imaginar între Marile Puteri în vederea construirii de locuințe pentru români tinde să acapareze multe dintre poveștile despre proiectele Societății de Locuințe Ieftine din București, instituția care le-a construit înainte de Primul Război Mondial. În afară de aceste două proiecte, în cartierul Grant, unii dintre actualii locuitori mărturisesc că nemții au construit casele-tip în 1916, deși acestea erau proiectate și în curs de execuție în 1912. Pe strada Lânăriei, cei mai vechi locuitori menționează canadienii și americanii drept inițiatorii construirii caselor-tip, deși inițiativa îi aparținuse Consiliului Comunal. Urmând același tipar mnemonic, și rușii sunt chemați să își pună semnătura pe câteva cartiere, însă arhivele îi refuză politicos, trimițându-i să se îngrijească mai degrabă de memoria colectivă în postcomunism decât de construirea caselor în interbelic.
Analizăm, așadar, cartierul de locuințe-tip situat pe stăzile Negel, Caranda, Octav Băncilă și Drumul Sării, în apropierea gurii de metrou de la Răzoare, încă în exectuare. Narațiunea bazată pe dosarele din arhive nu lasă loc de prea multe interpretări. În 1914, Ministerul de Război semnează o convenție cu Societatea de Locuințe Ieftine pentru construriea de case pentru militari pe mai multe terenuri. Astfel iau naștere parcelările Ana Davila (Cotroceni), Drumul Sării și Prelungirea Dorobanți (pe strada Braziliei). Societatea avea deja în CV o serie de parcelări (Lupească, Clucerului, Zablovschi) executate în anii precedenți, venind cu experiența, iar Ministerul de Război cu banii și cu dorința de a fideliza militarii în preajma Primul Război Mondial. Străzile principale, Negel și Caranda, au fost denumite în 1915 de Comisia de Nomenclatură a Primăriei în memoria a doi aviatori decedați.
Prin urmare, în 1915, arhitectul Dimitrie Mohor își punea semnătura pe planurile de parcelare și pe planurile caselor, zidarii și meșterii Societății își puneau lopețile, sapele și ciocanele în funcțiune, iar, în octombrie, Societatea inaugura cu fast primele 30 de locuințe. Însuși fotograful Iosif Berman imortaliza momentul în Gazeta Ilustrată din acea lună, în două fotografii în care se văd numeroase fețe bisericești și militare. Aflate în preajma Poligolului de Trageri și a altor instituții ale Armatei, se prea poate ca acestea să fi fost abandonate în timpul războiului și ocupate de armatele Puterilor Centrale pe durata conflagrației, însă arhivele nu menționează nimic. Cert este că în 1921, parcelarea se extinde cu încă 10 locuințe, toate proiectate de D. Mohor și așteaptă momentul favorabil pentru construirea a încă 200. Casele lui Mohor sunt caracterizate printr-o compoziție simplă, într-un neoromânesc discret, unde țiglele și eternitul înveleau casele-parter, iar lucarnele se înșirau cu o precizie geometrică. În așteptarea construirii noilor case, fotografii din avionul care survola Bucureștiul în 1927 le imortalizează pe cele deja existente, pentru a nu creea și mai multe confuzii istoricilor care le cercetează.
Momentul extinderii parcelării nu întârzie să apară, după un deceniu de avizări la limita legii, mai ales în contextul în care niciunul dintre actorii implicați în aprobarea parcelărilor (Primăria de Sector sau cea Generală) nu era foarte sigur asupra procesului corect. În 1938, Societatea își aduce aminte de această parcelare și că mai avea la dispoziție un maidan pe pentru construirea de noi case-tip. Directorul Societății, inginerul Stoica și arhitectul Dan Ionescu își suflecă mânecile și pun pe harta Bucureștiului încă vreo 200 de locuințe. Noile proiecte, similare cu cele din Dristor sau din Calea Lacul Tei, sunt simplificate de ornamentele neo-românești, sunt compuse din parter și etaj, iar un rezalit (zid în trei trepte) desparte locuințele cuplate. Diferența față de casele proiectate în 1915 - 1921 și cele proiectate între 1938 și 1944 nu consta doar în stilul arhitectural, ci și în modul în care acestea au fost distribuite. În noile case nu se mută doar militari, ci și alți membri ai claselor de mijloc, prin care se număra și pictorul Tzepoia, al cărui nume este menționat pe o placă memorială de pe fațada uneia dintre case.
La sfârșitul războiului, parcelarea nu numai că a scăpat de bombardamente, dar mai și avea la dispoziție un teren liber, tocmai terenul propice pentru instalarea mitului fondator. După 1952, pe străzile Negel și Caranda, în dreptul străzii Culcer, Ministerul Forțelor Armate a ridicat aproximativ 20 de vile în stil sovietic, pentru ofițeri, cu 4 apartamente într-o vilă. Treptat, nu doar aceste vile, ci și întreaga parcelare a început să privită de unii locuitori mai tineri drept inițiativă a rușilor, răstălmăcind detaliile oferite probabil de vecinii mai în vârstă, și considerând, greșit, că întreg cartierul a fost ridicat de ruși. În contrast, mulți dintre locuitorii vechi ai cartierului cunosc chiar și etape etapele de construire, nu doar constructorul proiectului, Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine. Societate care și-a dat ultima răsuflare în 11 iunie în 1948, naționalizată de comuniști fără prea mari mustrări de conștiință, lăsând în urmă 25 de parcelări cu peste 3000 de locuințe. Odată cu ea, au fost naționalizate sau confiscate și unele case în parcelare, iar în alte dintre case și-au găsit loc și chiariașii cu bon. Printre aceștia, unii vecini șoptesc că se număra însuși generalul Chițac.
Acest material este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2017.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.
