O zi de miercuri în Dragonul Roșu

Și iată-ne în tramvaiul 21 în drum spre Dragonul Roșu – celebrul complex comercial de la marginea Bucureștiului din comuna Dobroești, satul Fundeni. Se pare că ora 08.00 este una potrivită pentru plecarea din Obor spre cartierul Colentina. Traficul de mașini pare îngreunat, dar tramvaiul e gol, am și un loc pe scaun! Mă așez, mă uit în jur și observ aceiași oameni ca în toate tramvaiele. Este același mixt de bătrâni cu plase de rafie, bărbați și femei cu tenul ars de soare și tineri cu privirile pierdute.
 

Mă uitam pe geam la trotuarele ce se goleau progresiv pe măsură ce înaintam pe șoseaua Colentina și trăgeam cu o ureche la conversația distorsionată dintre două femei de etnie romă. Nu înțelegeam mai nimic, dar era o adevarată provocare! Cea mai în vârstă dintre interlocutoare avea o problemă gravă la corzile vocale. Basul jos al vocii ei suna aproape demonic și era imposibil să nu îți atragă atenția. Între timp, această tulburare fonică a devenit doar zgomot de fundal și am reușit să îmi îndrept atenția spre cartierul care se desfășura înaintea mea. Deja de la stația Sportului încep să apară restaurante chinezești, magazine cu obiecte chinezești, supermarket-uri chinezești și chiar și o damă de origine asiatică urcă în tramvai spărgând grupul armonios de fețe comune cu care ne-am familiarizat până acolo. Auzisem că șoseaua era în lucru, dar se pare că fie muncitorii au terminat, fie au abandonat. Traficul este fluid și trotuarele sunt goale.
 

Am ajuns, în cele din urmă, la capătul liniei și toți oamenii au luat-o în aceeași direcție. Am întrebat o doamnă, de curiozitate, dacă se duc spre Dragonul Roșu, iar răspunsul a fost „da”. Deși îmi făcusem itinerarul de acasă, am decis să urmez mulțimea. Foarte rapid am dat de terase unde se prăjeau mici și cârnați, iar când am trecut de ele și am ieșit din fum am intrat direct într-o piață cu haine, perdele, covoare și alte mărunțișuri. Femei rome stăteau la colț de stradă și vindeau (unele mai subtil, altele mai puțin subtil) țigări aduse din Republica Moldova. N-aș putea spune ce mărci aveau țigările, pentru că era scris în limba rusă, dar costau opt-nouă lei! Această zonă, destul de extinsă, de altfel, de la intrarea în Dragonul Roșu, face parte dintr-un alt complex comercial numit Sam Expo.
 

Mergând mai departe, fac dreapta și mă trezesc în fața unei porți înalte pe care scria mare Dragonul Roșu. Înăuntru știam că mă așteaptă cele nouă hale numerotate de la unu la nouă, dintre care trei poartă numele specializării lor (Megashop, Lumea Copiilor, Casa Design) și cea mai recent inaugurată hală – Dragonul Roșu Oriental. Mă uitam lung înspre clădirile mari și roșii când paznicul strigă la mine grăbindu-mă să prind trenulețul care mă scutea de mersul pe jos până în fața magazinului. Fiind mai de la munte, am privit și alergat cu scepticism spre trenuleț, dar acesta s-a dovedit destul de util. Același drum, pe jos, până la Dragonul Roșu 3 ar fi fost obositor și ar fi tăiat elanul oricărui cumpărător. M-am așezat lângă o tânără și o doamnă în vârstă care, după spusele lor, stăteau în apropiere și veneau foarte des aici „că e mai ieftin ca-n mall”. Am aflat de la ele că marțea și joia e cel mai aglomerat, pentru că vin „angrosiștii”, vorba aia, en-gros! Și în restul săptămânii, în afară de duminică, pentru că e închis, se comercializează en-gros, dar nu sunt la fel de mulți comercianți. Am coborât din trenuleț și doamna în vârsta și-a încheiat discursul cu „și Prodanca (n.r. agentul de fotbaliști Anamaria Prodan) vine aici, că unde dracu’ să se ducă?!”. 
 

Intru cu voioșie în Dragonul Roșu 3 unde mă izbește paleta de culori țipătoare ale încălțămintei scoase spre vânzare în hala de dimensiune medie comparativ cu cele ce urmează a fi descrise. Erau mai mulți vânzători decât clienți. Unii fumau înăuntru, pe alții îi văzusem afară (ce-i drept, vorbeau la telefon – probabil aveau nevoie de intimitate), iar unii măturau gunoaiele din interiorul standului lor către mijlocul culoarului de trecere. Resturile de ambalaje de pe culoar nu îl împiedicau pe chinezul ce umbla cu toneta ambulantă printre standuri și vindea legume și verdețuri ciudate celorlalți comercianți. Vânzătorul ambulant explica într-o română stricată și arătând pe degete că un kilogram de legume necunoscute costa „douăzeți si patru” lei, iar vânzătorul român ridica tonul și întreba „ce?”. Multe dintre magazine erau deja închise în hala cu încălțăminte, deși era doar ora 8.45. Dacă aș fi vrut să îmi cumpăr o pereche de teniși, aș fi întâmpinat mari dificultăți pentru că totul se vindea en-gros. Părăsesc incinta și intru în Casa Design de unde mă retrag după cinci minute. Era gol și comercianții stăteau liniștiți la măsuțele din standurile lor.  
 

Traversez parcarea și mă îndrept spre Dragonul Roșu 5 unde se vindeau haine, lenjerie intimă, tigăi, oale, pahare, brichete și alte nimicuri, toate de culori care de care mai vii, mai stridente, mai neobișnuite – viol optic! Aici, ca și mai înainte, toate produsele se vindeau en-gros, mai puțin lenjeria intimă al cărei preț varia între doi și trei lei. Am profitat de acest lucru ca să vorbesc cu un comerciant de origine chineză care butona de zor pe telefon. Puțin deranjat că l-am întrerupt cu achizițiile mele nesemnificative, s-a arătat totuși dispus să stea la o vorbă cu mine. La cei treizeci și un pic de ani ai lui, locuia în București în cartierul Colentina de șase ani cu sora lui și îi plăcea. El nu venea la ora 5.00 ca restul comercianților, ci venea pe la 7.00.
 

În capătul celălalt al halei am găsit un stand cu alte modele de chiloți, drept  care l-am abordat pe vânzătorul ce părea a fi undeva la vârsta de douăzeci și ceva de ani. Acesta era stabilit în România de cinci ani și locuia, de asemenea, în Colentina. Se duce o lună pe an în China ca să își viziteze familia, citez: „Pe mama, tata, mamaia si tataia”. Am încercat să îi aflu numele, dar a ezitat, nu înțelegea ce spun, și în timp ce încercam să-i explic în cea mai simplistă română posibilă, el a scos telefonul și s-a lăsat în coate peste hainele expuse și și-a văzut de treabă.

Mi-am continuat traseul imortalizând culoarele și diversitatea etnică din magazin, în timp ce doi români îndrăzneți comentau cu voce tare cum îmi dau check-in pe Facebook și postez poze din Dragonul Roșu. În cele din urmă, în mod neașteptat, am auzit o limbă foarte familiară care m-a făcut să mă opresc din drumul meu spre ieșire. O chinezoaică, Mao, vorbea în maghiară cu două unguroaice. Aceasta mi-a surprins privirea și m-a întrebat în română ce doresc. M-am legat rapid de articolele de lenjerie intimă și mi-am procurat o bustieră. Apoi am întrebat-o de unde a învățat maghiară și mi-a răspuns că de la colegele din piață. Mao era stabilită în România de cinci ani, dar mergea în China timp de o lună pe an ca să își vadă copilul și să aducă marfă, la fel ca și concetățenii ei. Cu toate acestea, vorbea limba maghiară mai bine decât limba română. Când am rugat-o să îmi spună câți ani are, mi-a răspuns timid „nem tudom” (nu știu), iar când i-am mulțumit în mandarină, mi-a răspuns tot în maghiară.

Intru în hala numită Lumea Copiilor, care nu era doar a copiilor, era și a adulților. Curiozitatea m-a îndemnat să întreb două tinere românce care se plictiseau în dreptul standului lor despre cum decurg interacțiunile dintre românii și chinezii de la Dragonul Roșu și, spre surprinderea mea, au spus că se înțeleg bine, chiar dacă nu cunosc sensul unor cuvinte în totalitate. Acest fapt mi-a fost confirmat imediat ce le-am părăsit pe cele două fete amabile și am trecut pe lângă o chinezoaică ce povestea fervent în română unei alte fete detalii despre relația ei cu partenerul de viață. 
 

Trecând pe nesimțite în Dragonul Roșu 6 observ cum numărul cumpărătorilor crește. Era hala cu produse electrocasnice. Acolo am observat că anunțurile pe care le puneau erau scrise și în română (un fel de română – de exemplu, lichidare de stok) și în mandarină. Dragonul Roșu 7 și 8, aflate imediat lângă, erau situate în aceeași hală, iar cuvântul care ar descrie cel mai bine șirurile de tarabe din interior ar fi „interminabil”. Acolo, de asemenea, totul se vindea en-gros, dar tarabele cu jocuri și jucării aveau o expunere de produse foarte derutantă. Baxurile erau desfăcute în așa fel încât îți dădeau impresia că poți cumpăra la bucată, dar cum te apropiai primeai întrebarea însoțită de răspuns: „En-gros sau la bucată? La bucată, nu”. În cele din urmă, am găsit un magazin unde am întrebat direct dacă se poate la bucată și chinezul s-a uitat suspect în jur, m-a întrebat „Care model?” și mi-a spus șoptit, în timp ce ținea două degete ridicate, „Doi lei”.
 

În Megashop situația era aceeași, doar că prețurile erau mai mari cu vreo doi-trei lei decât în restul, iar după spusele unei vânzătoare românce, cu amănuntul puteai să cumperi doar dacă aveai noroc. În schimb, în Dragonul Roșu 1 se prezentau alte condiții. Acolo majoritatea vindea cu amănuntul și doar câțiva vindeau en-gros. După această plimbare lungă merg spre stația de autobuz de unde pleacă autobuzul gratuit spre stația de metrou Costin Georgian. În drum spre stație observ uriașa clădire a Dragonului Roșu Oriental. Arăta ca un mall, avea și un carusel în față. Interiorul modern pe două niveluri găzduia la parter câteva magazine ce vindeau tot en-gros, o sală de bowling închisă și un butic cu mese. În rest, era gol, dar golul dintre etaje era umplut de un dragon mare, roșu, cu capul în jos și gura deschisă amenințător ce părea să păzească scările rulante.
 

În final, am luat autobuzul cu dragoni pe el, în care am ocupat un loc de onoare în picioare, într-o înghesuială destul de decentă comparativ cu așteptările. Pasagerii își reevaluau achizițiile, le scoteau din plase și le priveau mai bine în lumină, iar eu mă gândeam cât aș vrea sa fac și eu asta, dar cum să expun privirilor atâtea obiecte de lenjerie intimă chinezească pentru care nu am primit nici măcar un bon fiscal?