Andrei Răzvan Voinea, istoric: „Locuitorii nu au cum să cunoască istoria orașului atâta timp cât și cunoașterea din zona academică rămâne de multe ori în bibliotecă și în reviste de specialitate.”

Andrei Răzvan Voinea este un tânăr istoric, pasionat de arhitectura și de istoria urbană bucureșteană. El este și autorul unui volum intitulat „Idealul locuirii bucureştene: familia cu casă şi grădină. Parcelările Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine - Bucureşti (1908-1948)”, primul proiect editorial al asociației Studio Zona, o asociație de istorici și arhitecți care-și doresc să restabilească un dialog între locuitorii orașului și cercul lumii academice.
L-am întâlnit la Festivalul de Turism Responsabil, organizat la The Ark, la începutul lunii octombrie, în cadrul căruia au fost programate tururi ghidate prin cartiere din Sectorul 5, situate în apropierea fostei Fabrici de chibrituri. Am vorbit despre ce anume l-a mânat să cerceteze povestea devenirii noastre bucureștene, dar și despre importanța restituirii cunoștințelor academice celor dornici să înțeleagă trecutul și prezentul cartierelor în care locuiesc.

Ești autorul unui studiu despre parcelările Societății Comunale de locuințe ieftine, fondată la începutul secolului trecut, și desființată odată cu instalarea comunismului în România. Cum ai început cercetarea? Cum ți-a venit ideea să aprofundezi acest subiect?

Prin anii 2008 - 2009 aveam un prieten care lucra la un ghid al Bucureștiului. În afară de clădirile C.E.C, BNR, clădiri simbol, trebuia să introducă în ghidul respectiv și locuri incluse pe lista monumentelor mai puțin cunoscute. Ne-am plimbat prin cartiere, am schițat niște hărți și așa am descoperit aceste parcelări. O parte din ele erau pe lista monumentelor istorice, dar nu știam prea multe despre casele respective: cine le-a construit, de ce. Ținând cont de trama stradală, era clar că sunt construite ca locuințe tip, în cadrul aceluiași proiect, dar n-am găsit atunci niciun fel de informație legată de ele. În 2012, când eram la master, la Budapesta, la CEU (Central European University), am avut un curs despre social housing, trebuia să scriu un eseu pentru validarea cursului și am făcut imediat legătura că sunt niște cartiere construite drept locuințe sociale (chiar dacă termenul de locuințe sociale nu exista în 1910). Am revenit atunci în București și am documentat aceste locuințe pentru eseul respectiv, iar pe urmă, mi-am dat seama că e mai mult de scris. După ce mi-am încheiat studiile de master, am început documentarea pentru toate parcelările de locuințe tip din București.

După ce ți-am răsfoit cartea, am înțeles că această inițiativă a fost un fel de aliniere la niște tendințe și idei care musteau la acea vreme în cercurile internaționale de urbaniști. Cum au fost ele adaptate nevoilor reale ale bucureștenilor?

Erau niște idei generale, legate de urbanismul modern, care tot circulau în Europa de Vest. În marile centre metropolitane, suprapopularea aducea cu sine agravarea problemelor de sănătate. De exemplu, Londra avea cinci milioane de locuitori în 1900. În general, erau foarte mulți muncitori care locuiau în condiții destul de insalubre. Una dintre bolile care circulau destul de des era tuberculoza. În acest context, în Franța și în Anglia, apar aceste reforme de a construi cartiere de case, astfel încât să se oprească cumva răspândirea bolilor. În România, ideea a fost preluată de politicieni, de ingineri, și ulterior de arhitecți, dar primii au fost medicii care se confruntau direct cu acest fenomen, prin pacienții care veneau de la fabricile de chibrituri, de tăbăcărie, de tutun, unde tuberculoza era în floare, mai ales că atunci nu exista dreptul la ziua de muncă de opt ore, legiferat abia prin anii ’20. Se lucra zi-lumină, nu existau concedii, practic se lucra încontinuu, iar condițiile de promiscuitate în care locuiau acești muncitori favorizau molipsirea bolilor.

Deci nu era vorba de vreun grup de utopiști care milita pentru mai multă justiție socială prin construirea și distribuirea acestor case?

Nu. Nu sunt acei reformatori din anii 1830 care visau la falanstere. Aceste idei n-au avut continuitate în spațiul românesc, dar au fost și multe influențe de stânga în reforma respectivă, mai ales că în urma destrămării PSDMR (Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România), socialiștii de atunci au trecut la liberali și au ajuns de la 1899, când a avut loc această trecere, până la 1910, în funcții de
conducere. Socialiștii sunt cei care insistă pe tema aceasta. Medicii sunt mai degrabă de stânga pentru că sunt primii care intră în contact cu realitățile Bucureștiului de la 1908. Inginerii și arhitecții călătoresc în Marea Britanie, Franța, se pun la curent cu ce se întâmplă acolo. Încă de la sfârșitul secolului apare și curentul de arhitectură neoromânească. Toate acestea duc la înființarea Societății de Locuințe Ieftine în 1910.

Totuși, aceste case n-au fost distribuite celor care aveau cu adevărat nevoie de ele?

Da, asta a fost problema, de fapt, concluzia cărții. De la 1908-1909, de când s-a pus problema și au fost construite primele case, până în 1948-1949, când societatea a fost dizolvată de comuniști, s-a căutat foarte mult forma arhitecturală și urbanistică ideală. Amintim și ideologia care situa familia la temelia societății din vremurile de atunci, iar Bucureștiul anului 1900 era de 5-6 mai mic decât este acum, ca populație și ca răspândire geografică. S-a ajuns la aceeași concluzie: casa înconjurată de grădină, în care trebuia să stea o singură familie. Acesta era idealul locuirii bucureștene, care, și astăzi, este cât se poate de prezent. Însă, aceste case nu au fost distribuite acelor oameni care erau la un pas de tuberculoză. În 1910, calculele erau simple: în București existau anual 6000 de decese, înregistrate la o rata a populației de 300.000. Din cele 6000, cam 1000 erau datorate condițiilor proaste de locuire. Pentru a preveni aceste decese, reformatorii au prevăzut construirea a 1000-2000 de case, care ar fi trebuit să fie distribuite acelor oameni ce se confruntau cu cele mai mizerabile condiții sociale și economice, însă foarte puține locuințe au ajuns la muncitorimea precară.

Cum funcționau cererile? Cum erau distribuite? Care era procedura?

Inițial, societatea cumpăra teren, construia casele și gestiona cererile depuse. Cine dorea o casă, depunea această cerere care trebuia să respecte anumite criterii. Legea prevedea ca toate casele să fie accesibile muncitorilor care au sub 200 de lei salariu, ceea ce era relativ bine, pentru că majoritatea aveau în jur de 100 de lei pe lună. În 1913, se schimbă legea și prețul se ridică la 400 de lei. Asta înseamnă că își puteau permite și muncitorii mult mai bine plătiți din respectivele fabrici sau funcționari de stat mai mici. Accesul nu mai este destinat exclusiv muncitorilor aflați la un pas de tuberculoză, ci, să spunem, unei clase de mijloc, a funcționarilor, a muncitorilor calificați din întreprinderi. Una dintre strategiile societății de locuințe a fost să încheie parteneriate cu marile instituții de stat: cu CFR, cu Regia Monopolurilor Statului, care avea manufactura de tutun sau fabrica de chibrituri, cu Ministerul de Finanțe. Astfel, Societatea se comporta ca o companie de construcții, ca un agent social. Adică distribuirea caselor revenea CFR-ului, nu revenea Societății de Locuințe. CFR-ul sau Regia Monopolurilor Statului, Ministerul de Război ș.a.m.d., bineînțeles că aveau propriile lor liste și propriile lor interese. Nu aveau de gând să dea celor mai amărâți dintre muncitori case. Și când zic de dat, nu erau date pe degeaba. Erau vândute în rate. Era pur și simplu un împrumut, numai că nu îl făceau la bancă, îl făceau direct la societatea de locuințe și plăteau rate lunare.

Așa cum e programul „prima casă”?

Exact, sau mai degrabă, echivalentul ar fi ANL-ul din zilele noastre.

Se știe cam câți muncitori au beneficiat?

Problema numărul unu este că Societatea de Locuințe Ieftine nu are arhivă publică. Probabil că există printr-un depozit uitat pe undeva, dar nu am găsit nicio listă clară din partea societății. Însă, există alternative. De pildă, în arhivele Ministerului de Război, vezi exact cine erau beneficiarii locuințelor din Lăzureanu, Cazărmii, din Drumul Sării ș.a.m.d. La fel și la Ministerul de Finanțe, la CFR, proporțiile sunt destul de mici. La CFR, din 350 de case construite inițial, cam jumătate erau locuite de muncitori, și nu vorbim despre ultimii acari din CFR. Dacă ne referim la parcelarea Ministerului de Finanțe din zona Dorobanți, acolo locuiau inspectori, secretari de stat, subsecretarii de stat, oamenii destul de importanți din ierarhia statului. Majoritatea informațiilor le-am luat și din „Monitorul Comunal”, un fel de „Monitorul Oficial al României”, dar doar pentru orașul București. Se publicau aici transcripturile de la toate ședințele de consiliu, anunțuri, căsătorii, iar dacă te uiți pe toate căsătoriile, ceea ce am și făcut, din 1908 până în 1948, vezi exact adresa celor care stăteau acolo, și identifici dacă erau muncitori, funcționari sau directori. De acolo am luat fiecare parcelare în parte și mi-am făcut tabele pentru fiecare dintre cei 4000 de locuitori ai Societății de Locuințe. Concluziile sunt destul de clare și mi-au fost confirmate și de locuitorii care stau acum în parcelări. În timpul cercetării de teren, am vorbit cu urmașii celor care au cumparat casele construite în perioada 1910-1930, iar bunicii sau străbunicii lor nu erau muncitori orișicare. Erau fie directori, fie maiștri sau funcționari.

Care au fost parcelările Societății Comunale din sectorul 5?

I se spune acum sectorul 5, dar înainte era cunoscut ca sectorul trei, albastru. Bucureștiul era împărțit în culori. În perioada respectivă, era sectorul unu, galben, doi, negru, trei, albastru și patru, verde. Înainte, exista chiar și sectorul roșu, care era fix centrul orașului. În sectorul trei, albastru,  în Drumul sării, pe străzile Negel și Caranga, a fost construită o parcelare începută în 1912, pentru Ministerul de Război; parcelarea Ana Davila din Cotroceni a fost construită tot pentru Ministerul de Război; parcelarea Lăzureanu era situată pe locul actual al Casei Poporului, între Casa Poporului și Academie, pe străzile Lăzureanu și Cazarmei; de asemenea, în apropierea Fabricii de Chibrituri, parcelarea de pe străzile inginer Dumitru Teodoru, Roznov și Silexului, de vreo 150 de case construite în perioada 1915-1916. Până s-au luat avizele, până s-au completat, unele case au fost finalizate abia după război.

Și în Rahova sau Ferentari?

Da, și în Rahova avem parcelarea Tocilescu-Poenaru, începută în 1912 și terminată parțial în 1928-1929 , iar ultimele completări, trei-patru case, au fost adăugate în 1938. Comuna suburbană Șerban Vodă era ceea ce este astăzi Ferentariul, dar nu a existat aici niciun proiect al Societății de Locuințe Ieftine. Abia în 1946 a început construirea blocurilor roșii, până prin ’52-’53, care erau la intersecția între Ferentari și strada Veseliei. Presa comunistă, Scânteia de după 1946-47 anunța la acea vreme construirea Cartierului Veseliei. Au fost construite în total 600 de apartamente, în 20 de blocuri de 3-4 etaje.

În cele din urmă, comuniștii au desființat Societatea de Locuințe Ieftine...

La 11 iunie 1948 a fost acea lege a naționalizării întreprinderilor, ceea ce a dus și la desființarea Societății. Efortul de reconstrucție de după război a fost destul de important, mai fusese și cutremurul din ‘40, bombardamentele din ’44, și într-adevăr, modul cum funcționa Societatea de Locuințe Ieftine nu încuraja prea mult muncitorii. După ce au desființat Societatea, în data de 11 iunie 1948, cred că
personalul a fost transferat la Ministerul Construcțiilor, și practic, după 1948, Ministerul Construcțiilor, prin diversele instituții de proiectare și trusturi de construcții, a preluat această sarcină de a construi pentru muncitori. După 1950, multe locuințe din aceste parcelări au fost naționalizate și date în chirie muncitorilor, pentru că, prin anii ’30, Societatea a avut și această politică de a construi niște case destul de mari, cu cinci-șase camere. Statul comunist plasa, în mod obligatoriu, mai mulți chiriași în casele care
aveau suprafețe mai mari decât se stabilise printr-o lege, care prevedea ca fiecare persoană să ocupe un spațiu de 14 metri pătrați. Asta înseamnă că unei familii de trei oameni, îi revenea o suprafață de 52 de metri pătrați. Ori, unele case ajungeau și la o suprafață de 200 de metri pătrați. A fost o încercare destul de violentă de a îndrepta greșelile din strategia Societății de locuințe ieftine.

Faci parte din Asociația Studio Zona, o inițiativă care încearcă să coboare discursul academic din turnul său de fildeș și să-l aducă în stradă, cât mai aproape de simplii locuitori. Cum funcționează acest dialog?

Împreună cu mai mulți colegi de la Facultatea de Istorie și de la Arhitectură, în 2015, cu sprijinul Asociației pentru Tranziție Urbană (ATU), am început proiectul „Parcelări istorice și comunități de vecinătate”. Ulterior, ne-am făcut propria asociație, astfel încât să culegem informații, amintiri de la locuitori, iar cu aceste informații, puse cap la cap cu ce am mai găsit noi în arhive, în biblioteci și unde am mai făcut cercetare, am editat o serie de pliante și de broșuri, în care am conținut istoria fiecărei parcelări a Societății de locuințe ieftine. Am distribuit aceste broșuri în căsuțele poștale și ne-am asigurat ca ele să ajungă la locuitorii acestor locuințe. A fost un dialog în care s-a intersectat exact discursul mnemonic, de amintire al locuirii, cu informația din arhive. Există acest discurs dominant, foarte elitist: „Locuitorii sunt vinovați pentru că nu-și cunosc istoria, nu apreciază arhitectura, de aceea aceste case se distrug”.  Dacă ne gândim la istoria orașului, amintim epidemiile de tifos și tuberculoză de la începutul secolului trecut, urmează ocupația germană din 1916-1918, cutremurul din 1940, bombardamentele din '44, naționalizarea din anii '50, cutremurul din '77, distrugerile pentru centrul civic din '80, restituirile de după '90. S-au întâmplat foarte multe lucruri de-a lungul celor 100 de ani. Locuitorii nu au cum să cunoască istoria orașului atâta timp cât și cunoașterea din zona academică rămâne de multe ori în bibliotecă și în reviste de specialitate. Prin acest proiect ne-am atins obiectivul principal, acela de a informa locuitorii și de a prelua foarte multe amintiri, memorii, fotografii pentru a reconstitui o istorie
completă, bazată pe arhive, cărți și pe amintirile oamenilor.

Dacă ne gândim la istoria orașului, amintim epidemiile de tifos și tuberculoză de la începutul secolului trecut, urmează ocupația germană din 1916-1918, cutremurul din 1940, bombardamentele din '44, naționalizarea din anii '50, cutremurul din '77, distrugerile pentru centrul civic din '80, restituirile de după '90. S-au întâmplat foarte multe lucruri de-a lungul celor 100 de ani.

Andrei Răzvan Voinea, istoric

Foto: Bianca Bîrsan

Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.