Patru ani de liceu între Mănăstirea Antim și Direcția de cercetări penale

Colegiul Național „Mihai Eminescu” – liceul din spatele blocurilor coreene 
 

Legenda spune că, dacă liceul tău e aproape de Palatul Parlamentului, ai cu 50 la sută mai multe șanse să ajungi om politic decât restul lumii. Eu încă aștept să văd dacă e adevărat. Patru ani la rând, zi de zi, cu metroul de la Titan la Unirii și încă zece minute, pe jos, pe bulevardul cu fântâni, am mers la liceul meu din spatele blocurilor coreene pe lângă care mirosea mai mereu a mâncare. Dimineața, la 7.30, în drum spre liceu, clădirea parlamentului pare cel mai frumos loc de pe Pământ, luminată ca în povești de un soare perfect rotund ce pare a răsări chiar din Piața Alba Iulia.

 

Nu multă lume a auzit de Colegiul Național „Mihai Eminescu” (CNME) din București, unul dintre puținele licee din oraș cu profil francofon și o clasă cu predare intensiv franceză. În afară de CNME, mai sunt numai două licee francofone în Capitală, Școala Centrală și Liceul Francez „Anna de Noailles”. De obicei, elevii de la CNME rivalizează cu elevii din Centrală și din liceul francez la toate concursurile și competițiile legate, măcar și tangențial, de francofonie.
 

CNME este plasat într-o parte a Bucureștiului pe care, în general, nu ai cum să o cunoști decât dacă locuiești acolo, mergi la Mânăstirea Antim, ești luat în primire de Direcția de Cercetări Penale sau ești licean/profesor la acest liceu. Până să încep, în 2010, studiile la prestigiosul Liceu „Eminescu”, nu știam că în spatele blocurilor coreene, cu apartamente de locuit, magazine de lux la parter și, uneori, sedii de ministere incorporate, se află rămășițele a ceea ce a fost pe vremuri un superb cartier din Micul Paris. În zona străzii George Georgescu, unde se află liceul despre care vorbim, sunt multe căsuțe vechi și frumoase, alei înguste, destul de multă verdeață și copaci seculari, însă cel mai interesant punct de interes din zonă este Mânăstirea Antim, ale cărei clopote se aud zilnic în clasele Liceului „Mihai Eminescu”. Cel mai mult îmi plăcea să ascult clopotele în timpul vreunei teze, când luam orice întâmplare măruntă drept semn divin că voi trece și peste acest obstacol.
 

Îmi amintesc prima zi de liceană la CNME de parcă ar fi fost ieri. Nu-mi cunoșteam profesorii, nici colegii. Clădirea în sine a liceului era enormă. În primele câteva săptămâni, m-am și rătăcit în ea de câteva ori. Când mi-am făcut curaj să explorez liceul, am decis ca prima expediție să fie până la bibliotecă, un loc cu oarece încărcătură mistică. Biblioteca liceului e situată într-un turn, la ultimul etaj, unde se ajunge pe niște scări abrupte și înguste. La CNME învață elevi din clasele I-XII, iar la bibliotecă poți să dai și peste puștii de clasa I, dar și peste oropsiții din ultimul an, pe care-i recunoști mai ales după cearcăne. Când am văzut-o prima dată, bibliotecara avea un aer de cerber, așezată la biroul ei de la intrare, gata oricând să-ți sugereze să citești romane cu titluri de genul „Misterele iubirii”. Iată primul și, de altfel, singurul dialog despre literatură contemporană pe care l-am avut cu ea :

-  Şi literatură contemporană n-aveţi aici?

- Oricum pe piaţă sunt numai reeditări. Te pomeneşti că vrei Soviany!

- O, aveţi Soviany?? Poezie sau proză?

La care ea, uitându-se la mine ca şi când urma să-i fiu mâncarea de  prânz:

- Critică!

 

E mare lucru să te regăsești pe panoul de onoare al liceului. Orice liceu păstrează în memoria lui personală câțiva elevi legendari care devin, peste ani, adevărate mituri printre nou-veniți. Iar la procesul mitizării legendelor vii contribuie și panoul de onoare din holul principal care unește cabinetul directorului de cancelarie. Aici vei vedea diplomele câștigate la olimpiade și concursuri internaționale, fotografii de la activități extrașcolare cu profil academic sau artistic, fotografii cu cei mai merituoși elevi, dar și profesori. Dacă n-ai ajuns măcar cu o copie xerox a unei diplome pe panoul de onoare, e clar, mai ai de lucru la imaginea pe care vrei să o lași posterității.
 

Câte licee din lume se pot lăuda cu un cabinet privat de stomatologie? Nu există o statistică sigură, însă CNME are așa ceva. Este un cabinet dotat cu o ușă metalică, probabil blindată. Când geamul cabinetului dinspre curtea interioară e deschis, se împrăștie, uneori, pe o rază de 100 de metri, câte o adiere de medicamente și dezinfectant medicinal. Cred că singurul lucru mai rău decât un test neașteptat la matematică este o vizită pe neprins de veste la medicul dentist.

 

De obicei, nu-mi luam e-uri de la chioșcul liceului. Mă axam mai ales pe șervețele umede și apă, atunci când uitam să-mi iau de acasă. Stând la coadă, la chioșc, poți să afli rapid noutățile zilei, bârfele cele mai interesante, dar și să simți ultimele tendințe în materie de parfumuri printre liceene. La coadă am dat de mulți băieți cărora abia le mijiseră mustățile și care abia descopereau entuziasmați after-shave-ul, pe care-l foloseau cu nemiluita și erau foarte mândri de asta. Când sună clopoțelul de intrare, oricât de mare ar fi coada, ea se polarizează rapid, copiii și teenagerii aleargă în toate direcțiile ca niște gândaci năuciți, iar vânzătoarea rămâne dincolo de geamul ei opac, să numere banii pe care i-a strâns între timp.
 

La CNME m-am obișnuit să tot văd camere de luat vederi și reporterițe insistente. Chiar vizavi de intrarea principală, intrarea profesorilor, un loc interzis liceenilor, altar al vieții academice și totodată blestem, căci n-ai cum să fugi pe acolo fiindcă e păzită de trei bodyguarzi, se află Direcția de Cercetări Penale. Adevărul e că, atunci când te obișnuiești să vezi tot felul de persoane publice bucureștene cu cătușele la mâini, intrând sau ieșind de la DCP, parcă nici nu-ți mai vine chiar așa tare să chiulești de la ore. Această instituție publică a transmis și liceului meu, de-a lungul timpului, ceva din rigorile legii.
 

În CNME se poartă uniformă: cămașă sau bluză albă, pantaloni de culoare închisă sau fustă până la genunchi, încălțăminte neutră. În liceu nu ai voie să intri cu cafea. Aceasta e regula care m-a întristat cel mai mult în a XII-a, pe vremea când mă pregăteam în paralel pentru BAC și admitere, iar somnul era un lux. Mi s-a întâmplat să-mi beau cafeaua luată „la pachet” în fața intrării elevilor, privindu-l sfidător pe gardian, care nu credea că pot să beau un pahar întreg de cafea în câteva minute, până se sună de intrare. Dar vremurile disperate nu țin seama de ceea ce cred, în general, gardienii. În plus, din CNME nu ai cum să ieși decât după ce clasa ta și-a terminat programul. Nu poți să ieși nici dacă invoci spiritele sacre ale mayașilor, și nici dacă Papa de la Roma însuși sună să-și dea acordul. Programul e program, iar elevul, elev.