Admițând că porțiunea a ceea ce știm azi că este Calea Victoriei, între Piața Națiunile Unite și intersecția cu bulevardul Regina Elisabeta, reprezintă o zonă de graniță a sectorului 5, trebuie să admitem deopotrivă că astfel de delimitări ar putea știrbi întru câtva din istoria foarte interesantă a acestor locuri. De aceea vom privi, din când în când, și „peste drum”, fiindcă în vremurile trecute proprietățile existente atunci nu aveau cum să țină cont de viitoarea împărțire administrativă a Capitalei.
În acest scop, să ne oprim bunăoară spre monumentala clădire aflată vizavi de Palatul CEC, anume Muzeul Național de Istorie a României, care la origine a fost Palatul Poștelor. Nu ne vom opri neapărat asupra istoricului clădirii în sine, ci mai degrabă asupra istoriei locurilor care o mărginesc. Iată ce ne spune, în acest sens, istoricul și gazetarul Gheorghe Crutzescu: „În fața fostei blănării Prager se deschide strada Carol, uliță străveche. În vremurile de demult, când arterele Bucureștilor nu erau încă botezate, i se spunea, cam lung, «ulița care duce spre poarta de sus a curții domnești» – vechea curte domnească fiind, precum se știe, pe locurile mărginite azi de străzile Șelari, Lipscani, Bărăției, Calea Moșilor și str. Halelor”, ne spune Gheorghe Crutzescu, cel care, după o lungă expunere a istoriei străzii Carol, intră mai apoi în subiectul care ne interesează: „Pe întinsul loc mărginit azi de Calea Victoriei și străzile Carol, Smârdan și Stavropoleos era, odinioară, vechea vatră a Bălăcenilor”.
Este cunoscut deja conflictul aprig dintre vodă Constantin Brâncoveanu și neamul boieresc al Bălăcenilor: „Poate că până în ziua de azi și-ar fi păstrat Bălăcenii locul lor din Podul Mogoșoaiei dacă Constantin Brâncoveanu n-ar fi nutrit o ură adâncă împotriva lui Constantin Aga Bălăceanu. Și îl ura fiindcă era ginerele dușmanului său de moarte, Șerban Vodă Cantacuzino, fiindcă adusese pe nemți în țară cu gândul să-l răstoarne pe Brâncoveanu și, cine știe, poate fiindcă îi era vecin, pe vremea aceea curțile Brâncovenești și Bălăcenești fiind megieșe. Anul 1690 văzu prăbușirea Bălăcenilor. După ce Constantin Aga fu ucis în bătălia de la Zărnești, Vodă porunci să i se taie capul și să-l aducă în București. Și mai porunci să se dărâme casele Bălăceanului și să fie făcute una cu pământul, iar pe locul lor să se așeze capul, înfipt într-o suliță. (…) Apoi Brâncoveanu confiscă locul în folosul său. (…) Pe cea mai mare parte a locului confiscat, Constantin Brâncoveanu ridică hanul care până la dărâmare i-a purtat numele: Hanul lui Constantin Vodă (un subiect asupra căruia vom reveni în viitor ceva mai în detaliu – n.r.)” povestește Gheorghe Crutzescu.
Deocamdată este foarte interesantă evoluția așezărilor de pe aceste locuri, mai ales când monumentalul han al lui vodă Brâncoveanu își trăia ultimele zile: „Pe la 1850 vechea clădire a lui Constantin Brâncoveanu își trăgea sufletul. În 1856 începe dărâmarea; doar o parte din zidurile din fund s-au mai văzut, până când a început să se clădească Palatul Poștei. Pe locul unde stătuse în prepeleac capul lui Bălăceanu vin să se așeze antreprenori de spectacole. În 1857 se deschide aici un fel de Cafe Concert, «Walhalla». (…) În locul ei se așează, câțiva ani mai târziu, circul Soulié. (…) În 1866 se așează în Piața Constantin-Vodă, căci așa se spunea maidanului, într-o clădire definitivă de lemn, faimosul circ Suhr” ne arată în modul cel mai pitoresc Gheorghe Crutzescu.
După plecarea circului Suhr, Piața Constantin-Vodă devine vad pentru comercianții vremii: „De acum, pe pustia piață Constantin Vodă se așează tablalele (tăvile negustorilor de semințe, plăcinte și covrigi) simigiilor și cofele bragagiilor. Locul fiind întins, oratorii publici îl aleg pentru întruniri. (…) În sfârșit, în 1894 se încep, de către arhitectul Săvulescu, lucrările pentru Palatul Poștelor. A fost inaugurat în toamna anului 1900. Ocupă 8000 de mp. și a costat peste 4.000.000 lei aur. E, precum se vede, o zidire mare, impunătoare, și seamănă cam mult cu Palatul Poștelor Federale de la Geneva” își încheie Gheorghe Crutzescu relatarea.
Surse: Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei – Povestea unei străzi, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2011, ediție îngrijită și note de Virgiliu Z. Teodorescu.
Foto credit: Bucureștiul interbelic. Calea Victoriei, Editura Noi Media Print, 2006.
Material preluat de pe istorie5.ro
