În 1890, după finalizarea Ateneului Român, arhitectul francez Albert Galeron a proiectat o casă în stil neoclasic, inserând elemente arhitecturale regăsite în registrul de simboluri ale unui templu masonic. Probabilitatea ca imobilul să fi fost conceput cu destinația de templu este foarte mare. Fațada clădirii, însă, nu prezintă niciun element care să amintească de funcțiunea interioară, acest lucru fiind un fapt curent în masoneriile europene care au preferat să-și conserve discreția.
Arhitectul Albert Galeron a proiectat o casă pentru Zoe Slătineanu pe fosta stradă Corabia nr. 2, actuala Str. Georges Clemenceau nr. 6. După 1977, imobilul a fost inclus în ansamblul de clădiri menite să adăpostească noua „Casă de Modă”, o instituție înființată la dorința lui Nicolae Ceaușescu, care constatase că România nu are o casă de modă reprezentativă, capabilă să concureze cu instituții similare din Occident sau din țările socialiste.
Astăzi, clădirea monument istoric este ușor de reperat, fiind singurul din lanțul de clădiri de pe Str. Clemenceau care poartă deasupra intrării denumirea „Casa de Modă”. La fel de lesne de observat este și faptul că necesită intervenții serioase de restaurare, însă dincolo de fațada monumentală și simetrică stau ascunse detalii cel puțin interesante, regăsite in secțiunea și planurile inițiale semnate de Galeron, care sporesc probabilitatea ca imobilul să fi fost conceput cu destinația de templu masonic. În planurile casei apar câteva detalii precum intrarea ascendentă pe o scară cu 9 trepte străjuită de doi sfincși, coloanele centrale sau pătratul în tablă de șah din centrul încăperii, reprezentat la parter.
.jpg)
De asemenea, din planuri și din secțiune se pot specula o serie de alte elemente cum ar fi posibilitatea ca suprafața luminătorului să fi fost pictată, astfel încât să reprezinte bolta înstelată specifică unui templu masonic, galeria și accesul în supantă cu o perspectivă controlată și directă asupra Orientului, existența la parter a camerei obscure (camera de reflecție) în imediata apropiere a „sălii pașilor pierduți” (antecamera sau holul central) ș.a.m.d.
Concluzia care se desprinde din toate cele de mai sus este aceea că probabilitatea ca imobilul să fi fost conceput cu destinația de templu este foarte mare. Fațada clădirii nu prezintă niciun element care să amintească de funcțiunea interioară, acest lucru fiind un fapt curent în masoneriile europene care au preferat să-și conserve discreția.
Spre deosebire de planurile din 1890, interiorul se prezintă cu mici modificări sau renunțări ale propunerilor inițiale. La intrare nu există sfincși, iar cele două coloane din antecameră lipsesc. Scara circulară din sala principală se află doar în schițe, pe peretele opus ferestrei se află doar o oglindă mare, fără detaliile desenate de Galeron, iar tabla de șah nu era vizibilă deoarece podeaua era acoperită cu o mochetă. Cel mai probabil planurile au fost respectate, iar templul a fost folosit cel puțin până la jumătatea secolului al XX-lea, când aversiunea regimului comunist față de masoneria română a forțat eliminarea multor elemente arhitecturale identitare regăsite în registrul de simboluri ale unui templu masonic.
Articol preluat de pe reptilianul.ro.
