Cartier de feroviari, între Viilor și Pieptănari

Era aproape imposibil în Bucureștiul interbelic să nu ai vreo rudă care să nu lucreze la C.F.R., o instituție în continuă dezvoltare, responsabilă să țină pe șine economia românească.

Miile de ceferiști bucureșteni construiau, reparau, protestau împotriva guvernului, se plimbau gratis cu trenul și își câștigau renumele de cea de a doua armată a țării, chiar dacă muncitorii și directorii erau într-un conflict continuu. Sculptorii se grăbeau să imortalizeze în piatră și bronz reușitele ceferiștilor din timpul războiului, dar muncitorii erau mai atenți la propaganda comunistă și la dreptul la locuință, concedii și limitarea zilei de muncă la 8 ore.

Numărul mare de angajați cerea și locuințe pe măsură în aproprierea gărilor, fapt de care C.F.R. și-a dat seama cu o întârziere de cam jumătate de secol. În consecință, C.F.R.-ul a construit atât de multe locuințe în București, încât să satisfacă setea de cercetare a istoricilor de arhitectură, dar nu și nevoile adevărate ale muncitorilor ceferiști. Mai precis, C.F.R.-ul a construit parcelări de locuințe pentru muncitorii calificați, ingineri, directori, iar acar Păun nu avea decât să aștepte comunismul să poată cumpăra, în rate, o locuință normală. Printre aceste nenumărate parcelări de locuințe, se numără până la patru și se ajunge la Grant, Steaua, Inginerilor și Viilor, parcelări în care locuiau vreo 3.000 - 4.000 de ceferiști cu tot cu familiile lor. Ce e drept, C.F.R. a mai construit și pavilioane pe lângă gări (Filaret, Gara de Est), dar prea puțin pentru miile de angajați care doreau să primească o locuință de serviciu.

Construirea cartierului Viilor

Departamentul din C.F.R. responsabil cu această reformă se numea Casa Muncii C.F.R. și a fost înființat „în anul de tristă amintire 1920”, așa cum le place muncitorilor ceferiști să menționeze, după ce C.F.R.-ul a colaborat pe această chestiune cu Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine – București, între 1912 și 1916. În 1922, Casa Muncii a cumpărat un teren la intersecția dintre șoseaua Viilor și bulevardul Pieptănari și, în 1925, i-a desemnat pe arhitecții Constantin Pomponiu și Maria Cottescu să se apuce de desenarea planurilor. Pomponiu, specializat în construirea națiunii în stil neo-românesc, era preocupat în perioada respectivă de proiecte ceva mai importante precum Catedrala Unirii de la Cluj și Mausoleul de la Mărășești. De aceea, multe dintre planurile locuințelor din Viilor erau semnate de Maria Cottescu, una dintre primele femei arhitect din România. Arhitecta a lucrat o bună perioadă pentru C.F.R., a proiectat chiar o serie din clădirile de la Atelierele Grivița și a ajuns în cartea de istorie a arhitecturii printr-o serie de proiecte postbelice printre care se numără și hotelul de la Cota 1400 din Sinaia.

Așadar, în 1927 încep lucrările la parcelare, oprite subit în 1929 de Marea Criză. Astfel, apar pe harta Bucureștiului 179 de locuințe după cum urmează: 59 de apartamente grupate în 5 blocuri („pavilioane”, așa cum sunt ele denumite) și 56 de „vile” cu câte 2-4 locuințe. Locuințele erau închiriate pe un an, urmând a se înnoi contractul în funcție de cererile și nevoile ceferiștilor. Aceste vile cuplate două câte două sub același acoperiș (de țiglă), parter și etaj, erau înconjurate de grădini spațioase și prezentau o serie de elemente de compoziție tributare stilului neo-românesc precum stâlpi de lemn cu ornamente florale, contraforți și motive tradiționale pe cornișe. Nu este clar de ce nu s-au mai construit locuințe în anii 30, cert este că din memoriul semnat de directorul Casei Muncii C.F.R., trimis generalului Ion Antonescu în 1942, aflăm că „se mai găsesc 120 de loturi parcelate pentru viitoarele locuințe”, iar planul parcelar indica și locul în care acestea urmau a fi construite. În schimb, în centrul parcelării s-a construit o școală care astăzi se numește “Principesa Margareta”. Informațiile din Monitoarele Comunale ne spun că s-au mai făcut reparații în 1934 la imobilul de pe strada Teodor Dragu, nr. 3 și căsătoriile se țin lanț: pe Dragu nr. 4, 19, 37 și nr. 40, la jumătatea anilor treizeci. Războiul a trecut și prin această parcelare, unele bombe găsindu-și loc de aterizare (din fericire) doar între case.

Completările postbelice

După război, când comuniștii ceferiști ai lui Dej preiau frâiele țării, C.F.R. se pune, din nou, pe construit. Încep lucrările în Grivița, cartierul cel mai afectat de bombardamente și, ulterior, în Pieptănari, unde arhitecta Cristina Neagu a proiectat trei blocuri într-un stil complex, îmbinând anumite elemente ale neo-românescului (fațada de piatră), cu intrări clasicizante. Antrepriza C.F.R., condusă de inginerii Costin Andoniu și, respectiv, Louis Zalman a ridicat aceste blocuri în 8 luni (în total, 72 de apartamente), între 15 iunie 1947 și 15 februarie 1948. Coincidență, a doua zi, pe 16 februarie, se comemorau 15 ani de la greva de la Grivița.

Următorul pas în definitivarea parcelării s-a bazat pe HCM 758/1951, pe baza căreia muncitorii puteau să obțină credite de la stat și să construiască locuințe pe baza unor planuri realizate de către Institutul de Proiecte de pe lângă Ministerul Construcțiilor. Terenul a fost trecut de la C.F.R. la Sfatul Popular al Capitalei (conform H.C.M. nr. 4015/1953) și, fiind deja dotat cu diferitele utilități (asfalt pe trotuar, bolovani din piatră de râu pe partea căruțabilă, apă, canal, electricitate), construcțiile nu au întârziat să apară pe loturile cu o suprafață de aproximativ 280 mp, cu lungimea fațadei de 14m și adâncimea terenului de 20 m. Pe strada Ion Băiulescu s-au construit două blocuri cu un etaj, pe Alexandru Antoniu nouă imobile și pe Constantin Atanasiu nouă imobile, fără a schimba mare lucru din planurile gândite de Pomponiu și Cotescu cu 25 de ani înainte. Imobilele de pe străzile Atanasiu și Antoniu cuprind câte patru apartamente, fiecare cu câte două camere, baie și bucătărie, fiecare proprietar deținând și câte 148 mp în curtea care înconjoară vila. Stilul lor se înscrie în arhitectura „stalinistă”, mai ales datorită arcadelor de la intrare și a unor elemente decorative, însă acestea sunt integrate delicat în țesutul deja existent. Parcelarea a închis porțile construirii la începutul anilor '60, când autoritățile au construit și blocurile de patru etaje care conduc spre școală.

Denumirea străzilor

Străzile deschise la sfârșitul anilor '20 au primit nume de ceferiști, iar schimbările politice de după 1945 nu au afectat această decizie. Cu excepția străzii Gheorghe Popescu, toate păstrează și astăzi aceleași denumiri. Inițial, strada Gheorghe Popescu se numea inginer Teodoru, o alegere neinspirată dacă ne gândim că strada de lângă ea se numea Teodor Dragu, iar la câteva sute de metri distanță, în parcelarea Fabricii de Chibrituri, se mai găsea strada ing. D. Teodoru.

Așadar: Teodor Dragu (1848-1925) a fost un inginer ceferist, unul dintre fondatorii Școlii Politehnice, șef al serviciului de ateliere și material rulant al C.F.R., Gheorghe Popescu era șef serviciu întreținerii C.F.R., Scarlat Ottulescu era, în 1899, directorul Serviciului Poduri și Lucrări Noi, iar Alexandru Antoniu unul dintre directorii din anii douăzeci. Brașoveanul Ion Băiulescu (1852-1911), absolvent cu distincție a Școlii Politehnice din Viena, a fost cel mai de seamă colaborator al lui Anghel Saligny, luând parte efectivă la proiectarea și executarea podurilor dunărene. Ceilalți au fost soldați decedați în Primul Război Mondial (Soldat Constantin Mănescu, soldat. C. Dumitru Botez, soldat mecanic Constantin Anastasiu, soldat mecanic Pandele Roșca), cât despre Iuliu Gall și N. Galea nu avem informații în acest moment.

Parcelarea Viilor se găsește pe Lista Monumentelor Istorice, chiar dacă locuitorii, arhitecții și autoritățile nu știu de clasarea ei din urmă cu 20 de ani, iar lucrările de reparație ale unora dintre ele nu țin cont de valoarea arhitecturală și istorică a parcelării.

Bibliografie:

Iordănescu, Dumitru; Georgescu, Constantin (1986). Construcții pentru transporturi în România. 2. Lucrare editată de Centrala Construcții Căi Ferate București, 1981

Arhivele Naționale

Arhivele P.M.B.

Muncitorul Ceferist (1929)

Lupta CFR (1945)

Monitorul Comunal (1922-1948)

Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.