X

Mesteshukar ButiQ - de la București la Viena

04 Oct 2017 | scris de Merg În | București
  • Mesteshukar ButiQ - de la București la Viena

5,00 rating / 2 voturi
Review Merg.In

Mesteshukar ButiQ este o întreprindere socială care a reușit să revalorizeze meșteșugurile tradiționale rome prin inserția designului contemporan. Fiind un mix între designul contemporan de produs și meșteșug tradițional, proiectul se bazează foarte mult pe parteneriatul dintre meșteșugari și designeri. Este un proiect viu, organic, strâns legat de istoria țării, o țară care a înrobit, a confiscat resursele, discriminat și marginalizat comunități întregi. Olivian Mircea mi-a povestit cât de greu a fost să înceapă acest proiect fără pic de infrastructură, dar și cât de bine se tot așază lucrurile de ceva timp. Atât de bine că magazinul Mesteshukar ButiQ este relocat pentru această săptămână tocmai la Viena.

 

De unde a venit conceptul proiectului?

Pentru mine a fost foarte simplu. Abordarea noastră a fost twofold, cele două mize fiind, în primul rând, cea socioeconomică, de integrare pe piața muncii. Meșteșugarii cu care lucrăm erau pe piața neagră și se crease un cerc vicios: ei nu plăteau taxe, românii ziceau că ei nu muncesc și că dau țeapă statului șamd. În al doilea rând, odată ce oamenii ăștia își pierd meșteșugul tradițional, își pierd și dialectul, portul și identitatea culturală. Atunci ce mai rămâne din ce ești? Ce încercăm să facem este să repoziționăm tot ce înseamnă meșteșug tradițional în contemporan. Tehnica lor este una extraordinară și dacă au parte și de o ghidare – ca să nu te mai duci să spui „Mamă, ce învechit, ce kitsch!” – poate să aibă un real succes.

Meșterii noștri argintari au ajuns să își facă singuri creațiile lor; au lucrat așa, puțin cu designul, și s-au prins care e treaba. Nu trebuie să te duci în comunitatea lor mai sfânt decât sfinții, ca marele intelectual. Trebuie să te duci cu capul în jos pentru că oamenii ăia sunt conștienți și de condiția lor, și de cine sunt ei și de ce abilități au. Și reușești în principiu să colaborezi. Magazinul nostru este din 2015, proiectul în sine e de vreo șase ani. Proiectul este deja sustenabil.

Tehnicile sunt ale lor. Dar cine vine cu conceptul produsului?

În general, e o colaborare. Nu pot să zic că vine designerul și zice „Băi, fă-mi OZN-uri!”. Spre exemplu, avem doi designeri din Viena și doi din Suedia. De cei din Suedia am dat printr-un open call, iar cu cei din Viena ne-am conectat prin Fundația Erste. Aceștia din urmă ne-au învățat și branding, pe lângă design.

Există profit?

Nu, proiectul este sustenabil. Încă nu vorbim de profit, dar dacă există, se întoarce în comunitate. Lucrurile funcționează în felul următor: eu când nu mai am stocuri, îl sun pe argintar, îi spun ce am nevoie, îi dau un avans și el confecționează. Plata o primește când produsul ajunge în magazin. Asta de fapt este economia circulară sau socială.

A fost dificilă demararea acestui proiect?

Proiectul a început cu un studiu de caz sociologic și antropologic al asociației Romano ButiQ despre meșteșuguri. În urma acestui studiu, pe baza informațiilor obținute despre ce se întâmplă cu oamenii aceștia, cum trăiesc șamd, s-a creat această rețea. Prima dată, în 2011 am încercat să facem o „șmecherie”. Pe vremea aia, magazinele nu aveau platforme online pe care să vândă produse românești. Și ne-am gândit noi să facem un website, un fel de e-bay al meșteșugarilor, care să le permită lor să vândă de acasă. Apoi ne-am dat seama că nu ai cum să faci lucrurile așa – nu există infrastructură, acces la multe lucruri vitale pentru o bună funcționare. În prezent, Mesteshukar ButiQ este un caz de bună practică, însă am eșuat și noi de câteva ori înainte de a reuși.

De ce crezi că acesta a fost formatul potrivit pentru ca Mesteshukar ButiQ să reușească?

Rebrandingul meșteșugului tradițional a contat cel mai mult. Am fost printre primii în România care au adus meșteșugul tradițional în contemporan. Uite, cel mai bun exemplu și, dacă vrei, cel mai organic, e la piață. Și la orice piață te duci, sunt lingurari care vând linguri cu cincizeci de bani sau un leu, iar a doua zi se rupe. Și tot pe ei îi înjuri. Or ei sunt în competiție directă cu produsele din China, pentru care plătești cincizeci de bani, dar nu primești o singură bucată. Și atunci, automat, și calitatea produselor lor scade.

Având acest ecosistem, produsul va fi mai de calitate, pe principiul dai un ban dar stai în față. Altfel, nu ar avea nicio șansă pe piața asta sălbatică. Și nu e vorba doar de capitalism, pentru că trăiau de pe o zi pe alta și în regimul trecut. Niciun regim sau sistem de la dezrobire și până în prezent, nu a găsit vreo soluție, în forma unei politii coerente și explicite de reintegrare. Și acesta e rezultatul – niște oameni lăsați de-a valma, oameni care își pierd limba, felul în care lucrează șamd. Bine, unele tradiții dispar și este și normal să dispară.

Chiar voiam să te întreb ce facem cu tradițiile. Le păstrăm cu orice preț ca element de identitate?

Tradițiile creative care mai au relevanță trebuie.

Dar cum definești relevanța?

Relevanța și utilitatea trebuie definite în contextul contemporaneității. Te poți întreba: Ce utilitate au? Cum poți să le folosești? Mai sunt pe val? Înainte să fie tradiție, este o logică. Uite un exemplu dinafara sferei meșteșugărești, dar relevant pentru discuție: măritișul timpuriu la romi avea cândva o logică. Ei fiind în robie, ca boierul să nu violeze fetele, le căsătoreau foarte timpuriu. O tradiție care, fără vreo utilitate în prezent, ar trebui să dispară. La fel și cu prelucrarea pielii, spre exemplu. Hămurarii făceau o groapă în pământ, puneau pielea de animal înăntru și niște var peste, și o îngropau. La o săptămână după o dezgropau și se apucau să o vopsească. În prezent, nu mai poți folosi această tehnică tradițională pentru că e toxică.

Pe scurt, pentru mine sunt toate simple și foarte logice. Păstrăm doar ce are utilitate imediată și sens. Timpul trece și e ok. Nu vrem să cădem într-un absolutism și într-un șovinism – ar fi și ironic ca tocmai romii sa cadă în asta. Pe lângă asta, contează și mentalitatea colectivă a societății, care ar trebui să înceteze să îi mia desconsidere pe meșteșugarii aceștia.

Nu vă loviți încă și voi de discursuri de acest gen, chiar și de la oameni educați, upper middle class?

O, ba da. Doar că discursul puțin s-a schimbat, a devenit mai civilizat. Însă concepțiile sunt la fel. De aceea și abordarea asta antreprenorială, inovatoare e mai bună. Te ajută să le răspunzi pe aceeași limbă și să ai un efect asupra lor. Dacă ești militant, imediat îi alienezi.

Ce poți să îmi povestești despre meșteșugarii cu care lucrezi?

Sunt foarte diferiți între ei, cum sunt de altfel și meșteșugurile pe care le practică. Noi le prezentăm așa ca pe ceva unitar, dar vorbim neamuri diferite, dialecte diferite, meșteșuguri diferite. Spre exemplu, rudarii nu au nicio conexiune cu nimeni din universul meșteșugului tradițional. Nu vorbesc limba romani și nu se consideră romi. Romii tradiționali, la rândul lor, nu îi consideră nici ei romi, ci caștalii. Sunt mai multe nivele și trepte. Și odată ce sunt diferiți, și problemele sunt diferite.

Ei lucrează în familiile lor; unii dintre ei mai au și un alt job. Spre exemplu, ultimul hămurar cu care am intrat în contact era șofer de autobuz. Mulți au fost făcuți șoferi, mecanici, strungari șamd, deși oamenii aveau deja o meserie, un talent. Asta a fost tragedia asimiliării forțate.

Ce meșteșuguri s-au păstrat mai bine decât celelalte?

Căldărarii au fost întotdeauna mai privilegiați decât ceilalți; până și în timpul robiei. Apoi, în timpul comunismului, putând fi folosiți pe la cooperative șamd, regimul i-a ținut „aproape”. Toată munca asta a fost muncă patriotică. Fierarii au fost și ei încurajați. Doar ce putea fi integrat în industrialism era păstrat. Ceilalți – rudarii, împletitorii, unii dintre argintari – baftă!

În aur se mai lucrează?

Argintarii erau inițial aurari până în 1947, când aurul a fost confiscat pentru realizarea marilor proiecte. Dacă mai îndrăzneau să lucreze în aur, intrau peste ei în casă, îi băteau și îi omorau. Așa au devenit argintari. Acum lucrează mai mult în argint, cupru și alamă. Aurul mai puțin pentru că este scump, și nu atât de accesibil și din punct de vedere financiar. Plus că ei, lucrând meșteșugărește, au și multe pierderi.

Înțeleg că toate produsele voastre au câte o poveste în spate. Spune-mi una care încă te fascinează.

Povestea care îmi place cel mai mult este de departe cea a ibricului. Pentru un amărât de ibric, pentru a-l aduce la forma potrivită, meșteșugarii stau să bată peste 6000 de ciocane. Iau o foaie de cupru imensă, o taie, o aruncă spre foc – călire și decălire se numesc procesele acestea. În momentul în care o aruncă pe foc, cuprul își schimbă culoarea și se face ca un curcubeu. După etapa asta, îl scot de pe foc, îl răcesc, îl îndoaie. Și ce îmi place cel mai mult la căldărari, acești aristocrați ai meșteșugurilor, e că fiecare dintre ei are o bătaie diferită de ciocan. Bătăile nu sunt aleatorii, că nici n-ar avea logică, ci fiecare căldărar are o bătaie ritmică. Cu cât talentul lui e mai fin, cu atât și produsul final iese mai sofisticat. Noi lucrăm cu cea mai bună familie de căldărari, în cadrul căreia bătaia ritmică și-au transmis-o și perfecționat-o în timp, din generație în generație. Durează o zi întreagă realizarea unui singur ibric.

Cum e cu „mutatul” magazinului la Vienna?

Anul acesta mergem din nou la Vienna Design Week, ne lansăm colecțiile și sperăm ca pop up store-ul de acolo să rămână permanent. Dacă în câteva luni se menține, își acoperă costurile și e sustenabil rămâne. Planul e ca până la anul pe vremea asta să avem prezență în vreo șase, șapte țări din Europa.

Vrem să insistăm pe piața din occident nu pentru că am avea noi vreun occidentalism romantic. Ci pentru că pe piața românească se cumpără în proporție de vreo 80% haine și bijuterii. Românul nu consumă lemn și răchită, iar împletitorii de răchită și rudarii sunt cei mai săraci – fără curent, fără apă; ca-n Evul Mediu. Și atunci ce faci, cum faci? Străinii pe de altă parte, sunt înnebuniți după lemn, îl percep ca pe ceva premium.

Comentarii