X

Întâmplări de viață și petrecere, din cartierul Ferentari, povestite de Simona Rădoi

02 Dec 2019 | scris de Alina Vîlcan
  • Întâmplări de viață și petrecere, din cartierul Ferentari, povestite de Simona Rădoi
  • Întâmplări de viață și petrecere, din cartierul Ferentari, povestite de Simona Rădoi
  • Întâmplări de viață și petrecere, din cartierul Ferentari, povestite de Simona Rădoi
  • Întâmplări de viață și petrecere, din cartierul Ferentari, povestite de Simona Rădoi
  • Întâmplări de viață și petrecere, din cartierul Ferentari, povestite de Simona Rădoi
  • Întâmplări de viață și petrecere, din cartierul Ferentari, povestite de Simona Rădoi

4,60 rating / 5 voturi
Review Merg.In

Mai țineți minte blogul „O fată din Ferentari”? Pe când „nu prea găseai informații online despre Ferentari”, Simona Rădoi, care pe atunci era jurnalist și locuia în cartier, își propunea să contribuie „masiv cu conținut de viață și petrecere pentru a intra în analele online-ului românesc”. Azi, Simona e PR cultural. Am vrut să vedem cum arată cartierul Ferentari văzut de ea atunci și acum.

 

AMINTIRI DIN FERENTARI. Simona, cum îți amintești azi de perioada în care ai locuit în Ferentari, cum ai descrie cartierul, cum arăta în acei ani?

 

M-am mutat din Giurgiu în Ferentari, în zona Zețari, în 2001 și am locuit acolo timp de aproximativ 11 ani. Pe atunci i se spunea Ferentexas. Majoritatea străzilor secundare erau neasfaltate, gunoiul se întindea pe suprafețe mari, șobolanii mișunau printre ghetourile de la Vâltoarei (asta încă nu s-a schimbat), consumatorii de heroină se împleticeau în slow motion pe străzi, iar mașinile cu număr de corp diplomatic apăreau misterios după căderea întunericului, la porțile dealerilor de droguri. Când am mers prima dată cu un 139 am fost șocată: aparatele de perforat biletele erau pline cu coji de semințe, în podea erau găuri prin care se vedea asfaltul, iar pe scaunele din spatele autobuzului, niște tineri își injectau heroină fără nici o grijă. Taximetriștii evitau să facă curse în Ferentari, mai ales după căderea întunericului, iar de venit la comandă acolo nu se punea problema. Ca să vă faceți o idee despre cum era Ferentariul la începutul anilor 2000, închipuiți-vă că în autobuz controlul se făcea doar cu mascați. De altfel, forțele speciale aveam să le tot văd în cei 12 ani de Ferentari, făcând descinderi prin casele vecinilor.

 

Dar exista și un Ferentari care îmi plăcea. Ferentariul caselor, acolo unde am locuit și eu, unde încă există un puternic spirit comunitar. Unde încă vezi copii jucându-se pe mijlocul străzii, oameni pe băncuțe sau scaune la poartă, muzici lovindu-se de betoane și petreceri ad-hoc. Pur și simplu, zona asta îmi amintește de satul în care am copilărit.

 

Dar Ferentariul este, încă, un cartier al contrastelor, în care sărăcia și lipsa educației co-există cu epatarea și noii îmbogățiți, uneori prin mijloace aflate în afara legii. Vezi ghetouri, șobolani și gunoaie în copaci, dar vezi și mașini luxoase și nunți cu ștaif (limuzine, porumbei și cântăreți celebri), haine sclipicioase și parfumuri scumpe care se amestecă cu mirosul de ceapă călită, balsam de rufe și igrasie, mirosul sărăciei, cum îi zic eu.

 

UN BLOG. Cum și când a apărut blogul tău O fată din Ferentari? Ce te-a determinat să creezi blogul, cum era blogosfera de la noi pe atunci și cât de conectată erai la ea? Și apoi, care era viața ta pe atunci, lucrai în presa scrisă?

 

O fată din Ferentari a apărut în a doua jumătate a decadei, ca o urmare firească a închiderii platformei yahoo360.com, unde avem un jurnal online, pe care scriam toate durerile post-adolescenței, precum și povești din Ferentari. În acea comunitate online am cunoscut foarte mulți oameni pe care astăzi îi regăsim în spațiul virtual, presă sau în lumea artistică, de la Oana Maria Zaharia (Poetrip) la Karin Budrugeac (Sub25). Pe atunci lucram deja în presă și, pentru că veneam zilnic în redacție cu povești din cartier, colegii m-au încurajat să le dedic un blog. Nu prea găseai informații online despre Ferentari, așa că mi-am propus să contribui masiv cu conținut de viață și petrecere pentru a intra în analele online-ului românesc.

 

Era un contrast între viața mea profesională – vedete, ședințe foto și interviuri, press trip-uri în hoteluri de 5 stele și ținute de cocteil – și viața mea personală care se întâmpla, în mare parte, în cartier. Aveam această mare supărare că sunt singura din birou care ajunge la muncă cu noroi pe încălțăminte (v-am spus, străzile nu erau asfaltate) sau că vara nu puteam purta sandale pentru că Ferentariul avea, înainte de toate, un mare covor de ace de seringă pe care nu prea le vedeai printre gunoaiele și cojile de semințe de pe jos. Nici băieții cu care mă întâlneam nu mă duceau acasă de frica Ferentariului. Eram atât de încordată, încât într-o seară de toamnă i-am dat cu spray paralizant în față unui băiat care mă plăcea și care m-a bătut pe umăr în stația lui 141, la Eroii Revoluției. Am crezut că este un hoț care vrea să îmi fure geanta.

 

POPULARITATE ONLINE. Cum și-a câștigat fata din Ferentari popularitatea în mediul online?

 

Aveam deja cititori fideli ai blogului de pe 360, cărora li s-au adăugat în scurt timp alții care căutau pe internet mai multe informații despre Ferentari. Pentru majoritatea oamenilor, Ferentariul era locul în care Vanghelie împărțea telefoane mobile locuitorilor în campania electorală, iar Becali arunca cu bani pe capota Maybach-ului în mijlocul mulțimii dezlănțuite la Zăbrăuți, promițând locuitorilor ghetourilor din zonă că îi scapă de datorii la întreținere. Poveștile mele, alea de zi cu zi, neconsemnate de presă, au adăugat culoare acestui cartier, de care toată lumea fugea. Drept care am apărut în celebra emisiune dedicată blogosferei de la Realitatea TV și prezentată de Claudiu Teohari, mult mai cunoscut atunci ca Teo de la Deko, apoi la Kanal D, în emisiunea La Șuetă cu Bahmu, într-o companie selectă Sorinel Puștiu, Petrică Cercel și vrăjitoarea Sidonia –, și într-un material amplu din Evenimentul Zilei. Mulți ani mai târziu am fost menționată și în cartea lui Adrian Schiop, Soldații. Cu Adi am băut și-o bere pe terasa de la Zețari, pe vremea când își căuta chirie în Ferentari și când, teoretic, trebuia să îi prezint cartierul, dar mai degrabă mi l-a prezentat el.

 

Nu mai scriu pe blog de foarte mulți ani – de vreo opt ani m-am mutat din cartier, însă, chiar și azi mai primesc mesaje de la oameni care de abia acum îl descoperă și cer povești noi din Ferentari.

 

O ÎNTÂMPLARE. Care este cea mai puternică întâmplare care ți-a rămas în minte din cartier?

 

Stăteam într-o seară la coadă la magazinul de pe stradă, de unde puteai cumpăra chestii pe caiet sau țigări la bucată și iarna chiar și murături din alea bune, în saramură, făcute de proprietara magazinului. În fața mea, la coadă, era o femeie a cărei figură nu am reținut-o, dar îmi amintesc mirosul puternic de balsam de rufe și rântaș ce plutea în aer. La un moment dat, așteptând ca proprietara magazinului să vină cu marfa din casă, femeia asta, îmbrăcată în halat pufos și cu papuci de casă, s-a întors către mine și am văzut-o cum se scârmă între dinții murdari și stricați cu o hârtie de 50 de lei. Mi-am reamintit recent faza asta, când am citit că o echipă de cercetători din Olanda a primit premiul Ig Nobel pentru un studiu privind transmisibilitatea bacteriilor de pe bancnote, ale cărui concluzii arată că bancnotele românești sunt cele mai murdare din lume.

 

LUCRURI PERICULOASE. Se spun multe despre Ferentari și se spuneau și atunci. Ai avut și incidente, întâmplări mai periculoase în cartier?

 

Nu ai cum să locuiești în Ferentari și să nu ai parte de adrenalină. De la bicicleta furată din curte, de sub geamul camerei mele, cel mai probabil în timp ce mă aflam acasă, până la tentativa de furt în autobuz, soldată cu bătaie (da, am bătut și un hoț de poșete), am bifat destule peripeții. Fiind tânără și poate într-un fel inconștientă față de pericole, aveam talentul de a mă lua la harță cu diverse personaje. Odată am făcut un megascandal cu niște cefe late care îmi ocupaseră locul de parcare de pe stradă. De abia mai târziu am realizat că se putea termina urât cearta aia. Altădată, am ajuns, împreună cu un fotograf, într-un canal de la Eroii Revoluției, evident mizerabil și plin de șobolani, urmărind un adolescent homeless pentru un reportaj. Chiar și când nu exista un pericol evident, tot mi se părea că e palpitant, cum a fost primul și singurul party din cartier la care am participat, când tatăl meu mi-a zis că mă pot duce, cu condiția să beau doar băuturi din sticle deschise în fața mea, pe care ulterior să nu le las din mână. Veneam dintr-un oraș mic, unde la petreceri beam cola la pahar, dintr-o sticlă pentru care, eventual, făcusem chetă alături de prietenii mei și unde cel mai nasol lucru care mi se putea întâmpla era să întârzii acasă și să îmi iau vreo scatoalcă de la mama.

 

DE POVESTIT. Cât de ofertantă ți se pare zona ca spațiu de adunat povești?

 

Am ajuns la un moment dat la unul dintre atelierele organizate de Policy Center for Roma and Minorities (care, by the way, a făcut pentru copiii din Ferentari mult mai mult decât orice autoritate locală, cu bugete și structuri imense) la Școala 136, de la Vâltoarei. Copiii, unii elevi ai școlii, alții doar copii care găseau acolo o vorbă bună și o profesoară care îi învăța să scrie, în timp ce părinții băgau heroină prin ghetouri, au fost întrebați ce vor să se facă atunci când o să fie mari. Aproape toți voiau să se facă maneliști, ca să facă rost de bani și să își ajute părinții. Unul singur a spus că vrea să se ducă la facultate, ca să devină cineva și să scape pentru totdeauna de Ferentari. M-a rupt vizita aia, am plecat acasă în lacrimi.

 

Am cunoscut acolo o fată, preadolescentă, care locuia alături de familie și neamuri, vreo 12 oameni, dependenți de droguri mai toți, cu excepția copiilor, într-o cameră din ghetouri. Era extrem de bucuroasă că avea un prieten dintr-o familie normală, pe care îl vizita zilnic, ca să aibă parte de câteva ore de liniște, hrană și jucării adevărate. Astea sunt doar o parte din poveștile din Ferentari. Sunt poveștile săracilor, ale celor fără educație și acte de identitate, cărora de multe ori le spunem ca niște ignoranți La muncă, nu la întins mâna!”, fără se ne gândim de unde vin și cât de grea le este viața, pe care nimeni nu îi angajează pentru că nu știu să scrie sau nu au acte de identitate, iar atunci când se întâmplă, se numește exploatare.

 

DUPĂ FERENTARI. Te-a influențat cumva perioada petrecută în Ferentari? Te-a schimbat cumva? Ai devenit mai curajoasă sau, dimpotrivă, mai temătoare? Sau rămâne un loc ca oricare altul din acest punct de vedere?

 

Cei 11 ani de Ferentari au fost cei mai plini de substanță ani dintre cei care s-au adunat de când locuiesc în București. Era pur și simplu viață ceea ce trăiam acolo, în fiecare zi se întâmpla ceva ce devenea pentru mine o lecție. Așa am învățat să fiu mai atentă la ce se întâmplă lângă mine din punct de vedere social și să nu judec oameni și fapte în afara unui context. Chiar anul ăsta, când am văzut la TV cazul celor 3 copii din Clejani care au distrus o școală și m-am trezit întrebându-mă câtă furie poți să ai în tine la 10 ani, mi-am amintit de copiii din Ferentari, majoritatea violenți și, cel mai probabil, într-un fel sau altul, abuzați sau invizibili pentru părinții lor drogați.

 

AZI. Ce face Simona Rădoi azi, unde te putem întâlni?

 

Sunt PR freelancer în domeniul cultural și trăiesc într-o zonă în care se întâlnesc 4 cartiere cu povești pe care nu mai am timp să le descopăr pe îndelete: 1 Mai cu Grivița, Bucureștii Noi și Chitila. În zilele mai libere, mă mai opresc la scara blocului cu bătrânele doamne de pe scară, de la care aflu povești postbelice, aventuri din timpul cutremurului din ‘77 și inventare de boli ce vin odată cu bătrânețea. Nu este la fel de palpitant ca-n Ferentari, dar mă bucur de aceste relații pe care le am cu vecinii mei. Mi-e frică de ziua în care voi fi înconjurată de oameni al căror nume nu îl știu, de care nu mă leagă nici o poveste și cu care m-aș rezuma la un simplu salut în fața interfonului. Am crescut la țară, la bunici, m-am hrănit cu povești și nu m-aș regăsi într-o astfel de lume.

 

ÎNTOARCERI. Mai ajungi prin Ferentari în zilele noastre? Și dacă da, cum ți se pare cartierul acum, cum a evoluat?

 

Desigur, ajung destul de des pentru a-mi vizita familia. Am un frate mai mic, de 8 ani, și mă bucur de fiecare dată când îl găsesc pe stradă, jucându-se, așa cum o făceam și eu în copilăria mea rurală, cu vecinii de vârsta mea.

 

Cât despre evoluția cartierului, aș zice că e mai puțin periculos decât acum 19 ani. Unele blocuri au fost reabilitate, în special cele care ascund în spatele lor celebrele ghetouri, în timp a apărut și asfaltul, acum și blocuri de mică înălțime ale dezvoltatorilor imobiliari, prețurile terenurilor au crescut, mormanele de gunoi s-au mai micșorat, iar cartierul are de câțiva ani chiar și un bancomat și un Mega Image. Dar asta e ceea ce vezi din mersul mașinii, la șosea.

 

DE PRIN ORAȘ. Și, pentru că suntem pe o platformă despre București, care sunt locurile tale preferate din oraș?

 

Mai degrabă decât locurile pe care le frecventez, mă simt atrasă de mici colțuri din oraș care au povești în spate. Cum este, spre exemplu, blocul panou de la Sala Palatului, construit în anii '60, pentru a ascunde o clădire modernistă. Sau curiozități precum strada în trepte de la Filaret, construită acum mai bine de 200 de ani. Sau Casa Macca, o fermecătoare clădire din sec. XIX, care aparține Institutului de Arheologie, și care ultima dată când am trecut pe acolo se afla într-o stare avansată de degradare. Sau casa I.C. Brătianu, ascunsă în spatele unui gang de lângă Biserica Amzei. Îmi plăcea foarte mult Palatul Luigi Cazzavillan, construit pe la 1900, și care între timp cred că s-a și prăbușit. Mi se pare oribil că avem un oraș încărcat de istorie și clădiri superbe, pe care le distrugem intenționat, pentru a face loc unor monstruozități din beton, inox și termopan, în timp ce ne căutăm identitatea prin discursuri care alunecă periculos în extremism. Și cel mai frustrant este să fii conștient de acest bogat patrimoniu și să asiști neputincios la distrugerea lui de către oameni care fie nu îi înțeleg importanța, fie o ignoră cu bună știință pentru că banii sunt mai importanți. Amintiți-vă ce oraș am găsit și imaginați-vă ce oraș vom lăsa generațiilor următoare.

 

Taximetriștii evitau să facă curse în Ferentari, mai ales după căderea întunericului, iar de venit la comandă acolo nu se punea problema. Ca să vă faceți o idee despre cum era Ferentariul la începutul anilor 2000, închipuiți-vă că în autobuz controlul se făcea doar cu mascați. De altfel, forțele speciale aveam să le tot văd în cei 12 ani de Ferentari, făcând descinderi prin casele vecinilor.
Simona Rădoi

 

 

Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

 

 

Comentarii