X

Voicu Rădescu. Pionierul

08 Oct 2015 | scris de Andrei Crăciun
  • Voicu Rădescu. Pionierul
    Foto: arhiva personală a lui Voicu Rădescu

4,67 rating / 12 voturi
Review Merg.In
Green Hours. La 1 septembrie 2015, acest spațiu cultural unic din București, casă a jazz-ului și a teatrului independent, a împlinit douăzeci și unu de ani. După douăzeci și unu de ani, așadar. În interviul următor, Voicu Rădescu, omul căruia îi datorăm „Green”-ul, spune fantastica poveste a acestui început.

Voicu Rădescu este un pionier. El este omul de care se leagă istoria Green Hours, care tocmai a împlinit douăzeci și unu de ani. Și tot el este omul de care se leagă Teatrul Luni, deci începutul teatrului independent în România. A fost marxist-leninist, a rămas doar marxist. Și inima lui este, pentru totdeauna, la stânga. Voicu Rădescu are o inimă mare. Mulți artiști contemporani îi datorează, la rigoare, carierele.

Este nepotul generalului Nicolae Rădescu, om categoric de dreapta, cel care a condus România între 7 decembrie 1944 și 1 martie 1945. Generalul Rădescu a murit în Exil, la New York, la șaptezeci și nouă de ani.

Părinții lui Voicu Rădescu au fost comuniști ilegaliști (n.r. – Partidul Comunist a fost ilegal în România începând cu 1924, iar cei care au activat în rândurile sale în primele două decenii au fost, pe cale de consecință, „ilegaliști”). Voicu a fost excavatorist și a jucat polo de performanță. Fratele său este actorul Vlad Rădescu, pe care îl cheamă, de fapt, Neagu. Pe Voicu îl mai cheamă și Udrea. Părinții au vrut să le dea nume de oameni, nu de sfinți, nume românești.

Voicu Rădescu este unul dintre cei mai intersanți cetățeni din orașul acesta, cândva se va scrie cât îi datorează și jazz-ul care s-a ascultat și teatrul liber care s-a jucat în orașul nostru.

În 2012, Voicu Rădescu a fost arestat pentru o zi. Poziția sa cu privire la acest episod a fost publicată pe acest blog
. Citiți-o integral! Sunt rândurile în care Voicu Rădescu explică totul.

Voicu Rădescu este un personaj, cu mult dincolo de această biografie realist-magică, pe care tocmai ați citit-o. Cel mai important e acest amănunt: Voicu Rădescu a rămas, până acum, la șaizeci de ani, cu desăvârșire om.



Aveți niște prieteni care v-au deconspirat în următoarele puncte: ați fost excavatorist, proveniți dintr-o familie de comuniști ilegaliști; ați efectuat excursii la verii din Viena, pe vremea când erați adolescent și ei erau mari capitaliști, aveau fabrici...
Parțial adevărat... Am făcut o excursie, prin anii ’80.

...deci una singură, aici a fost o informație denaturată... Mai am: un unchi de-al dumneavoastră dă numele unei străzi vieneze, ați practicat polo, ca profesionist...
Nu exista profesionism pe atunci, dar „de performanță” am jucat, da.

Mai am: ați avut o casă pe Bulevardul Dacia, în care v-ați născut și-ați crescut și pe care n-ați mai avut-o după aceea, a fost retrocedată. Ați avut un cățel pe nume Otto, pentru care s-a scris o piesă de teatru care a devenit unul dintre cele mai apreciate spectacole din teatrul independent românesc, fluierați minunat și, în rest, sunteți afon; teoretic sunteți evreu, dar, practic, nu sunteți nici circumcis, nici nu duceți o viață religioasă, participați la protestele cu tematică ecologistă din București, dacă există cea mai mică intenție de a se tăia un copac în oraș, sunteți acolo; aici, la Green Hours, au montat pentru prima oară în București și Radu Afrim, și Ștefan Peca, și Gianina Cărbunariu, și Lia Bugnar...
Oarecum adevărat.

...tot aici, Piersic jr. a făcut primul spectacol din teatrul independent românesc...
Nu primul! Primul l-a făcut la ACT, dar primul succes l-a avut aici!

Da. Și Green-ul a luat atunci Premiul de Excelență UNITER...
Primul premiu pentru teatru independent a fost al lui Piersic, în 2002, și noi am luat în 2003, sau invers... Nu, primul premiu l-a luat el în 2004 pentru 2003, și eu în 2005 pentru 2004, cum se dau premiile. Uite că nici nu mai știu...

Astea sunt informațiile pe care le am. Mai multe n-am, dar cred că sunt o bună bază de plecare!

O trecere scurtă în revistă!

Un CV inedit. Haideți să începem, atunci! Prima întrebare vine destul de firesc. Îmi place să pun întrebarea asta: cine ești dumneata, domnule Rădescu?
La asta trebuie să răspund cu cine sunt acum fiindcă, cu siguranță, am fost altcineva și m-am transformat. Sunt un om care a încercat în permanență – chiar dacă, mult timp, inconștient de lucrul acesta – să trăiască așa cum gândește. Cred că asta ar fi!

Și ați reușit?
Mi s-a părut foarte mult timp că da, dar constat că m-am schimbat eu, s-au schimbat unele lucruri în mine, și constat că, exact ca orice se întâmplă în lume, asta e, de fapt, doar o căutare; nu poți să faci asta, dar poți să tinzi; și acum tind, dar mai puțin optimist.

Câți ani aveți?
Șaizeci fac imediat.

Ce înseamnă „imediat”?
3 noiembrie.

Scorpion?

Scorpion, dar nestatutar, deși alții spun că, din contră, super-statutar!

Și cum e să vreți asta, să încercați să trăiți așa cum gândiți, la șaizeci de ani?
Aș vrea să te rog să ne vorbim cu „tu”.

Bine, reformulez: cum e să vrei să vrei asta, să încerci să trăiști așa cum gândești, la șaizeci de ani?

Păi, îți cam dai seama că nu poți. Când te uiți în spate, nu prea vezi că ți-ar fi reușit chestia aceasta, dar eforturi am făcut, să știi că am făcut eforturi întotdeauna... Au început compromisurile, pardon, am învățat că, de fapt, am făcut compromisuri – de multe lucruri îți dai seama doar în timp –, eu însumi sunt foarte schimbat față de acum n-șpe ani, iar focusarea a rămas pe grija de a vedea câte și ce fel de compromisuri fac, pentru a nu mă compromite față de mine. Deci, e dificil, dar, probabil ca în orice viață e greu să păstrezi țintele pe care ți le fixezi.

De unde au apărut țintele astea în viața ta?
Cele mai multe ținte, ca fir roșu, au rămas aceleași. Au pornit, cum sunt eu tentat să cred, din educație; cred că măcar 51% dintr-un om e educația, restul e dat de contextele pe care le-a parcurs.

Voicu Rădescu a fost crescut ecumenic, într-un înțeles laic

Educația asta cum a fost în familie? Știu că bunicul tău a condus România.

A condus-o, dar doar vreo trei luni; a fost ultimul prim-ministru dinaintea lui Petru Groza (n.r.- care a preluat conducerea pe 6 martie 1945). Asta-i o chestie care mi-a fost ascunsă mult timp, nici n-am aflat de asta decât târziu, pe la paișpe ani... Mi-au ascuns ai mei faptul că bunicul meu a fost prim-ministru și restul. Au avut grijă să mă crească ecumenic, nu în sensul religios, ci ca primitor a tot, iar atât cât am fost puști n-am dat importanță dacă auzeam de un fiu de ministru sau de unul de măturător. Efectiv n-avea nicio importanță. Mi-am dat seama de anumite segregări abia după treișpe-paișpe ani. La liceu am început să conștientizez aceste lucruri.

Ce școală ai făcut?
Se numea „Școala 24”, lângă actualul teatru Metropolis, acuma-i o școală pentru puști cu handicap, cred. Unde-i benzinăria...

Unde-i Petrom-ul... pe Tunari.
Nu pe Tunari, pe Aurel Vlaicu.

Așa. Și liceul?

La „Cantemir”.

Deci tot pe acolo, în zonă!
Am trăit tot timpul în zona casei în care locuiam, pe Dacia, fost 46, acum 72. Acum în casa mea stă - sau a stat, fiindcă acum e la pușcărie, și nici nu știu dacă mai e proprietar – Marian Vanghelie.

În casa în care ai locuit tu stă Vanghelie când nu e la pușcărie?!

Are și apartamentul unde-am locuit eu, da, tot el l-a cumpărat de la cei care l-au recuperat.

Tu proveneai dintr-o familie cu statut înalt, așadar.
Eram cu siguranță mai bine decât alții, dar cu și mai mare siguranță aveam un statut mai prost decât alții. Aveam deci un statut material și social de familie medie. E adevărat că – și asta e o chestie pe care, de asemenea, târziu am înțeles-o –, părinții mei fiind ilegaliști, n-am trecut prin vicisitudinile din primii ani ai comunismului românesc. Anii copilăriei (în ’55 m-am născut) n-au fost marcați de nicio lipsă. La fel și ultimii ani ai comunismului - când s-a prăbușit întreaga țară. Mi-aduc aminte că mergeam pe Rozelor, la Policlinica cu plată, unde nu se stătea la coadă ca în alte părți; ai mei aduceau cu naturalețe de la cantina Partidului mâncare, nu ne lipsea nimic, de ce să mint?

Ambii părinți erau ilegaliști?

Da, ambii părinți.

A avut loc și vreo ieșire din iluzie, sau au rămas comuniști până la sfârșit?
La tata, mai puțin. Mama, da, a terminat cu iluzia...

Până în ce an au trăit?
Amândoi s-au prăpădit în ’93.

Deci au apucat și ’89.
Da, și asta a fost a doua ruptură mare a mea cu tata, că nu a făcut o mea culpa... Din nou a zis, ca pe vremuri: „Nu e momentul! Acum trebuie să ne strângem rândurile!”. Asta era, la el, tactica cinstită, corectă, chiar dacă greșită.

Dar idealurile astea au fost transmise în familie și au acționat asupra destinului tău.

Consider că și acum sunt format de ele, și cu unele rele, dar cu cele mai multe – alea care or fi – bune.

Răul?

O rigiditate pe care o am și eu, de care mi-am dat seama pe parcurs, greu de tot îmi schimb o părere. Dar acum ies mult mai ușor ca înainte din fixațiile mele. Faptul că am împărțit, mulți-mulți ani, lucrurile în alb și negru și doar cu foarte mici dungi de cenușiu, pe când acum știu că e o varză toată viața asta... Dar lucrurile concrete pe care le-am deprins au fost inclusiv de natura asta: „N-ai voie să mergi la medic să-i dai ceva, pentru că înseamnă că în timp ce tu mergi și îi dai ceva, un altul suferă, un altul care ar fi avut dreptul să meargă”. Și ăsta a fost unul dintre lucrurile care ne-au rămas, mie și fratelui meu

Fratele tău e actor.
Da. Vlad Rădescu.

E mai mare sau mai mic?

Mai mare cu trei ani. El a fost actor la Târgu-Mureș, după Revoluție a fost și director la teatrul de acolo.

Pasiunea pentru artă venea tot din familie?
În familie a fost pasiunea pentru citit. Dacă aveam un viciu, când eram puști, era cititul! Într-o măsură, era și viciul fratelui meu, care de la un punct încolo s-a focalizat pe teatru, de pe la optișpe ani. Și din pasiunea pentru citit – repet, aproape viciu, ca orice e prea mult – s-a ivit, dacă vrei, și aprehensiunea pentru alte direcții: muzica, artele, în general. Și apoi, prin conjuncturi, prin prieteni...

Voicu Rădescu este, la fel ca tatăl său, un autodidact

Facultatea?
Am dat de două ori la facultate.

Și ai picat?
Da.

La ce?
La Sociologie, prima oară, și apoi la Filosofie-Istorie, pentru că nu mai exista Sociologia. Și am picat la amândouă; în primul rând, eram bâtă la matematică, se dădea analiză matematică la examen la Sociologie... N-aveam o gândire matematică și mi-a părut rău de treaba asta, încă îmi mai pare rău.

Dar părinții ce profesau?
Taică-miu n-a făcut niciodată facultate, ca mine; s-a oprit după liceu și a fost un autodidact desăvârșit. Cred că el mi-a zis prima oară, dar n-a reușit să-mi explice bine ce înseamnă, pentru că pe urmele lui am mers în chestia asta, ce înseamnă „specializarea”, arătând că e bine să ai, totuși, și o specializare, altfel ești cumva în toate și nicăieri. Iar maică-mea a fost economist – fără pasiune, dar cu asta ne-a întreținut familia.

Ce lucra?
El s-a pensionat de boală – pe nervi și pe astea –, cu siguranță acum aș spune că toată...

Sinusoida lui...
Da, toată sinusoida lui l-a marcat. A lucrat, până în ’52 cred, în Securitate; și-a dat demisia și s-a dus și s-a făcut căcănar.

Căcănar?
Căcănar, da. Căcănarii erau ăia care lucrau la șanțurile de canalizare.

Tot din convingere?
A vrut să rupă, probabil, ceva. Și avea un trup de domnișor, s-a îmbolnăvit, a stat prin spitale; apoi a lucrat în arhive...

Dar cu bunicul ce relație a existat? A existat vreo relație?
Bunicul a plecat în ’47, dacă nu mă înșel. A fugit în State și tata rupsese oricum relațiile cu el. Nu se vedeau.

Ideologic?
Ideologic.

A fost, deci, o fractură mare între generațiile astea.
O fractură irecuperabilă, bunicul se despărțise de bunica... Pe tata l-a crescut bunica, dar se vedeau regulat și taică-su s-a ocupat la început de chestiile cu școala, cu liceul. Degeaba s-a ocupat.

Voicu Rădescu a fost excavatorist la canal, la metrou...

Și după ce n-ai reușit la facultate, unde te-ai dus să lucrezi, ce-ai făcut?
Am stat un pic prin București, mă certam, bineînțeles, cu părinții. Fratele meu era deja la Târgu-Mureș, ca actor. Rămăsesem singur. După armată – pe care am făcut-o la Dinamo, că făceam polo de performanță, dar începusem să fumez prea mult și deja nu-mi mai plăcea nici atmosfera, care era de superprofesionism și la care eu nu mă pretam prea mult –, am rămas prieten cu un tip, care acum e pictor. E unul dintre pictorii buni ai noștri, Dan Palade îl cheamă - la Timișoara este el acum. A venit și a stat la noi, la București, niște luni de zile, apoi m-am dus la el, la Onești, unde am făcut Școala de Excavatoare.

Și cum era la Școala de Excavatoare?
A fost foarte, foarte OK.

Și ai excavat, ai lucrat?

Am excavat pe șantierele mari ale patriei, la Canal, la Metrou...

Și așa ți-ai câștigat traiul?
Da, asta a fost; zece ani am fost pe șantier.

Și după aceea?
După acea am avut eu o chestie de-asta de-a mea și am plecat la București – taică-miu fusese bolnav, de-aia m-am întors – și m-am făcut geolog, în sensul că am plecat cu o echipă de geologi și până în ’89 am fost pe munți...

Fără studii la bază.
Fără studii; eram tehnician geolog, practic.

Ți-a plăcut viața asta prin munți?

Foarte mult. Și aia de pe șantier, și asta pe munți; multe dintre poveștile pe care le aud - cu chinul din comunism - mi le pun sub semnul întrebării.

Nu era chiar așa?

Nu era chiar așa. Da, se stătea imens de mult pe șantier, pierdeai timpul. Citeam, pentru că mult timp n-aveai motorină sau nu era pregătit spațiul de lucru, ca în munca socialistă...

Nu era bine organizată.

Era grav de tot. Dar în acești ani am citit foarte mult, aveam și bani... Pe vremea aceea, muncitorii – mai ales când erau pe șantier – primeau o medie de trei mii de lei. Salariul, pe atunci, în celelalte profesii era cam de o mie-șapte sute...

Aproape de două ori mai mult.

Da. Se lucra în „acord”; ăștia raportau, bineînțeles, alte lucruri decât făceam noi în realitate.

Practic, nu putem spune că era o viață rea, plină de privațiuni.
A fost grea, cu greutățile fizice aferente, dar eram tânăr, după armată. Eram singur. Nu dădeam bani acasă.

Să fii singur a fost alegerea ta? Ești reputat ca un bărbat care a fost foarte plăcut de dame.

Cred că aproape tot ceea ce s-a petrecut în viața mea a fost întâmplător. În anii cu excavatoarele, am „copilărit”. N-am avut o...

...o stabilitate.
Da. Era ca pe șantier. Am avut perioade cu prietene, desigur, dar altfel eram singur-cuc! Stăteam cu încă cinci oameni în cameră, și în rest la lucru. Lucram „12 ore cu 24”.

Era greu să ai o familie în condițiile astea.

Nici nu mi-am pus problema atunci. Nici n-am fost puternic îndrăgostit... Mi s-a întâmplat doar de două ori, în perioada tinereții. A doua oară am plecat la munte.

Ăsta a fost unul dintre resorturile plecării pe munte?
Da.

Plecarea la Viena, cum a fost? Când a fost?

Eram la Canal. E chiar anecdotică povestea...

În ce an a fost?

În ’80 am plecat. În ’79 am făcut cerere; fiind la Canal, n-aveam în niciun caz de gând să plec din țară, în timp ce în jurul meu începuseră să plece unii. După aia mi-au plecat cei mai apropiați prieteni, prin ’80-’82. Și am făcut cerere de concediu, să mă duc în străinătate. Fusese fratele meu cu vreo doi ani înainte, a făcut cerere și a plecat, și am zis: „Hopa! Uite că s-a putut, hai să fac și eu! Hai la Viena!”.

Și ai cerut Viena în mod expres?

Am zis că merg la rudele din străinătate, care au posibilitatea să mă primească; și am primit un răspuns, îl țin minte: „În ședința din data de... a Comitetului Oamenilor Muncii s-a analizat cu atenție cererea dumneavoastră și nu s-a aprobat. După ce dumneavoastră veți cunoaște bine țara noastră, veți putea pleca și în concediu în străinătate”. Având douăzeci și patru de ani, m-a apucat indignarea și am cerut audiență. Și m-am dus în audiență, am fost primit - eram muncitor de categoria a III-a, aveam părul lung și barba lungă, ceea ce la Canal se putea - și am spus problema: „Tovarășe, uitați, părinții mei sunt ilegaliști, eu sunt aici că asta fac, lucrez... Cum se poate să fiu și jignit că nu-mi cunosc țara?!”. Și directorul mi-a spus: „Vino marți! (asta era vineri)”. Și am venit marți și n-a mai vrut să mă vadă; deci n-am putut să intru la el, după ce el mi-a dat întâlnire! Și am avut o minicriză de nervi, jumătate jucată, jumătate reală, pentru că a ieșit pe lângă mine – nu mă primea –, secretara lui mi-a spus că nu se poate să fiu primit, că directorul n-are timp; mi-am dat seama că a trecut pur și simplu pe lângă mine, s-a dus în curte și s-a suit în mașină. Am alergat după mașină și am strigat la el că voi pleca în străinătate, așa cum pleacă și alții, ceva de genul ăsta: „Cum vă permiteți să vă bateți joc de un muncitor?!”. Am făcut o scrisoare foarte frumușică adresată Comitetului Central al UTC (n.r. – Uniunea Tinerilor Comuniști), unde era un tip, Ivanov, căruia și acum i-aș strânge mâna dacă l-aș vedea, o scrisoare în care am spus tot ce s-a întâmplat, că poate mi-am ieșit din fire prea mult față de tovarășul director, dar pe fond am dreptate. Am trimis celor de la Canal și directorului o chestie în care am spus că sunt gata să merg la concursul de „Geografia Patriei”, cu el și cu secretarul de partid. Nu mi-aduc aminte acum dacă mi-au răspuns ceva – cred că nu, sau au zis: „Nici nu discutăm cu tine!” –, dar m-am dus la secretarul de partid pe Canal și el mi-a zis: „Uite în ce hal ești și cum arăți, când ai să vii tuns, poate îți dau pașaportul!”. Și eu i-am răspuns ceva de genul: „Ăsta sunt, netuns, așa trebuie să plec în străinătate!”. După care am făcut – că toată chestia asta am pus-o undeva în hârtia către UTC – scrisoarea în care ziceam că poate mi-am ieșit din fire prea mult, dar continui să spun că sunt gata să dau concursul de „Geografia Patriei” cu oricare dintre ei, plus că am fost în străinătate cu Dinamo; am fost în țară, la Tușnad, la cutare, la cutare... Am spus toate locurile din țară pe care le știam; ba am fost până și în străinătate, la Kiev, în Uniunea Sovietică; în RDG (n.r. – Republica Democrată Germană), cu sportul, deci nu mi se poate spune așa ceva, că nu-mi cunosc țara! Și urmarea a fost să mă prezint în audiență la UTC, unde mi-aduc aminte că mi-am strâns părul cât am putut, mi-am tuns din barbă și mi-am aranjat-o, și m-am dus la secretara de acolo: „Sunt cutare, mă așteaptă tovarășul cutare” – erau șapte secretari UTC acolo, deci la unul dintre primii șapte UTC-iști ai țării m-a primit. Secretara îmi spune: „Așteptați!”. După vreo trei minute se ivește un cap: „Tu ești ăla cu concursul de «Geografia Patriei»?”, „Da!”, „Dă-i, dragă, o cafea!” și m-a compensat pe loc, și m-a primit după vreo douăzeci de minute. Am vorbit cinci minute cu el: „Sunt dobitoci tovarășii! Sunt cretini tovarășii!” – și a pus mâna pe telefonul direct cu Canalul: „Mă, dă-o-n pizda mă-sii, nu-l vedeți?! E clar că vrea să se întoarcă la noi! Voi nu vă dați seama, nu discutați cu ei?!”. Și m-am dus; în anul ăla nu mai puteam să-mi iau concediu, am făcut o nouă cerere și în anul următor am primit aprobarea.

Și cum a fost la Viena?
M-am întors cu ce se întoarce un tânăr de douășcinci de ani, pentru prietenii lui: cu un bax cu șase pet-uri de Coca-Cola și unul de Fanta. Când am ajuns acolo, am zis: „Incredibil, ce bine de ăștia că ei pot să bea dimneața Coca-Cola!”, la noi exista Brifcor-ul...

Voicu Rădescu s-a îngrășat în Occident mâncând banane multe

Pepsi?...
Pepsi, mai rar. În rest, m-am îngrășat în cele două săptămâni în care am stat acolo, mâncând banane; nu eram foarte pregătit să văd orașul cultural, dar l-am văzut. În rest, m-am plimbat cu rudele, mi-am cumpărat blugi...

Dar ce rude erau acolo? Erau veri? Unchi? Ce erau ei?
Erau frați de-ai mamei, evrei care fugiseră în anii ’50. Mama era...

...dintr-o familie de evrei.
Dintr-o familie de evrei religioasă. Doar mama era atee.

Și nici tu n-ai avut o viață religioasă? Deloc, deloc?

Absolut deloc. Chiar astăzi am citit ce a spus Papa Francisc că poți avea o viață spirituală și în afara bisericii. Și mă bucuram că o față bisericească spune că poți să ai viață spirituală fără să crezi în Dumnezeu, și consider că așa este. Dumnezeu e omul – fiecare dintre noi, de fapt, în el însuși. Deci excursia la Viena a fost teribil de culturală, m-am preumblat cu gura deschisă pe străzi, prin mici crâșme..

Erau bogate rudele acestea? Aveau fabrici?
O duceau foarte bine. Se ocupau de cafea; dețineau una dintre cele mai importante fabrici – Alvorada, poate că ai auzit de ea.

Da, după ’90 a apărut și la noi.

Exista și înainte. Înainte a fost singura, pentru că aveau relații cu statul român, și era singura cafea din Vest care se aducea în România.

Și acum mai există, mai funcționează?
Minim, pentru că bătrânii s-au prăpădit, iar tinerii...

...s-au ocupat de altceva?
Da. Există fabrica, dar probabil la 7% din ce a fost cândva. La un moment dat, când am fost acolo, unchi-miu mi-a arătat cu mândrie ziarul în care scria „Krieg, Jacobs și Alvorada...”. În Austria erau trei firme de cafea importante atunci; știu asta pentru că după Revoluție primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost să mă ocup de asta. Am plecat în martie la el în străinătate și ne-a dat câte 3.000 de dolari lui frate-miu și mie, să ne cumpărăm mașini.

Și ce-ai făcut cu cei 3.000 de dolari? Ți-ai luat mașină străină?
Nu. Eu am întrebat: „Pot să nu-mi cumpăr mașină, să fac altceva cu ei?”. „Sunt banii tăi, eu ți i-am dat să-ți iei mașină, dar faci ce vrei”.

Alvorada ce înseamnă?

Alvorada e numele fabricii, care avea niște stilizări asemenea coloanelor Palatului Alvorada – de aici și conotația culturală – poate că au luat-o după Palatul președintelui Braziliei.

Practic, ei importau cafeaua asta din Brazilia; o procesau...
...o prăjeau. Unchi-miu era unul dintre cei mai mari comercianți, avea una dintre fabricile cele mai mari din Austria.

Voicu Rădescu pleacă la drum cu trei mii de dolari americani. Deschide o cafenea

Și ce-ai făcut cu cei 3.000 de dolari?

Am făcut o cafenea. Una mică. Cred că am avut una dintre cele mai vechi firme din România, făcută pe 1 martie sau în aprilie ’90.

Prin aprilie ’90 aveai deja firmă, deci 3.000 de dolari era un capital important, nu?
Era enorm.

Și unde era amplasată cafeneaua asta?
Pe Zinca Golescu, strada paralelă cu intrarea din spate a Maternității „Giulești”.

Mergea bine?
Păi, cum să nu meargă? Eram printre primii care făcuseră așa ceva. Și cum era totul doar Alvorada, aduceam nu cafeaua care se importa în România, ci cafeaua de top a lor, Mocca... a mers foarte bine! Era un cămin de arabi lângă, care veneau cu multe comenzi.

Și te ocupai, propriu-zis, de cafeneaua asta? Stăteai acolo de dimineața până seara?
Da, asta am făcut un an de zile, până la prima ceartă cu unul dintre cei mai buni prieteni, care era co-acționar acolo (eram trei), ăla a plecat. S-a făcut un alt punct de vânzare, un cunoscut de-al meu importa cafea mult mai puternic, și a importat cafea de la unchi-miu și am făcut un punct de vânzare a cafelei acolo, după care acolo a venit un alt prieten și împreună cu el am făcut o crâșmă, care se numea „Casa Capriciu” și, între timp, am luat – în ’91 – barul de jos al Arhitecturii, prin niște tineri prieteni. Și am ținut barul ăla patru ani.

Se câștigau parale bune din cafenele și baruri?
Se câștiga, se câștiga. Câștigam – nici eu nu îmi dau seama cât –, e clar că nu am funcționat în parametrii normali de business, deși aveam în permanență bani. Unul mi-a zis: „Bă, tu ești patron acum, umblă cu bani la tine în buzunar, trebuie să ai tot timpul bani!”.

Cine te-a învățat să umbli permanent cu bani în buzunar?
Era tatăl unuia dintre prietenii ăștia, care era cu zece ani mai mare decât mine. Deci au fost niște bani, din care s-a furat imens de către cei de acolo; eu am cheltuit – îmi satisfăceam necesitățile, care nu erau de genul prinților de acum. Atât timp cât am putut să fac o investiție împreună cu încă unul în barul de la Arhitectură, am făcut. Cred că a acolo fost locul unde am propus prima linie de bucătărie deschisă, unde făceai hamburgeri și cartofi prăjiți ca la McDonald’s. Aveam - încă le am! - două cafetiere, din prima generație de tipul celor care sunt McDonald’s și acum, cafetiere de cafea americană.

Dar n-ai rămas în business, să faci avere. Nu erai făcut pentru asta sau cum?
Nu eram făcut, îmi și pare bine, îmi pare rău că n-am fost mult mai atent, dar probabil că s-ar fi contrazis foarte tare cu ce eram eu, de fapt: dacă eram atent, însemna că aia mă interesa. Deci am căutat, cred, tot timpul – ca și pe vremea lui Ceaușescu – să trăiesc mulțumit, dar așa, într-o zonă în care cel mai rău caz să nu mă simt rău, iar în cel mai bun caz să mă simt bine.

Voicu Rădescu s-a convertit, în trei zile, la jazz

Și cum ai ajuns aici? La Green Hours?

Tot întâmplător. Am trecut aici prin ’93, pot să spun cu un an înainte de a lua spațiul, cu un prieten – un avocat destul de bun –, care m-a adus la bărulețul de jos, care avea și o masă de biliard. Eram singuri în bar și am zis, eu simțindu-mă bun, meșter în din astea, capabil, dacă vrei: „Dacă aș avea așa un spațiu, ce aș face aici...”. Bem cafeaua, n-am mai venit niciodată și după aceea, întâmplător, am auzit că se scoate spațiul la un fel de licitație. Și am venit atunci, am stat, am gândit un miniproiecțel, în care le-am zis că aș putea să fac un bar cu conotații „artistice” sau „culturale”, nici nu știu dacă am folosit cuvintele astea. La barul de la Arhitectură mi-a venit ideea la un moment dat și l-am chemat pe Mircea Tiberian de vreo două ori; au fost, în decursul celor patru ani cât am ținut barul ăla, trei-patru concerte pe care le-am organizat. Și, probabil că plăcându-mi chestia asta, mi-a venit ideea de a mă ocupa de jazz...

Dar cultura asta muzicală, tot așa, autodidact, ți-ai format-o?
Am ascultat muzică, mult.

Și de unde luai discurile, înainte de 1990?

Iar o șansă, Sandy Neamu (n.r. - Alexandru Neamu), unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, în perioada ’75-’80, era unul dintre cei trei, maximum patru oameni care erau răspânditori de muzică în Bucureștiul ăla. Pittiș era foarte tare, mai era Sandy și mai erau vreo doi băieți. Atât. Sandy, un băiat foarte deștept, făcuse STACO (n.r. – Școala Tehnică de Arhitectură și Construcții a Orașului), un bricoleur desăvârșit, un cap foarte bun și mare iubitor de muzică; și el făcea rost de discuri din străinătate, prin toți prietenii, și vindea în București și în țară. El s-a prăpădit în 1996.

Tânăr...
Era de vârsta mea. A avut un cancer galopant, a lăsat trei copii; s-a prăpădit în ’96. Și am ascultat multă muzică la el, ascultam și înainte, dar rock. El m-a trecut pe jazz, deși nu era ascultător axat 100% pe jazz, ci îi plăceau rock-ul de calitate și pop-ul – Genesis, de exemplu. Și el, în trei zile, m-a făcut să ascult jazz.

De ce ai dat numele ăsta de Green Hours?
Tot întâmplător. Totul era verde – scaunele, fotoliile. Și am stat cinci-șase oameni, timp de două săptămâni, să ne gândim ce nume să îi dăm.

Grupul pentru Dialog Social (GDS) deja funcționa aici, în această curte?
Da, am venit la spațiul GDS, care îl avea de la Ministerul Culturii. Aici fusese un tip de la Operă care avusese bărulețul, dar nu făcea față...

Acum încă stai în chirie aici?
Stau în chirie, da.

Nu te-ai gândit niciodată să cumperi sau nu a fost posibil?
Nu, din trei motive: 1) nici nu îmi doresc; 2) nici nu poate fi vorba, ca bani ar fi imens; 3) slavă Domnului, este în proprietatea publică de stat, ceea ce înseamnă că teoretic nu poate fi vândută, așa cum au încercat, acum niște ani de zile, să o dea unor foști UTC-iști, dar nu poate fi cumpărată.

Dar trebuie ca activitățile să rămână în sfera asta de cultură, e una dintre condiții?
Așa cred că o are GDS-ul, de la Ministerul Culturii, pentru activitatea GDS, Humanitas și revista 22. Dar ea nu poate fi vândută, până când nu dau ăștia o lege specială...

De când a început povestea Green Hours, propriu-zis?

1994. La 1 septembrie 1994 am făcut deschiderea cu prietenii, de aceea o consider data nașterii.

Și ai sărbătorit acum cei douăzeci și unu de ani?
Am sărbătorit cei douăzeci și unu de ani, în trei zile: în prima zi, pe 31 august, a venit Maia Morgenstern și a reluat spectacolul cu care a început oficial Teatrul Luni, să spunem, «Chantan au lait», pe care nu l-a mai făcut cu Dorina Crișan Rusu, marea noastră muziciană de teatru, care s-a prăpădit acum șapte ani. Spectacolul acum l-a făcut cu Mircea Tiberian. O să-l reia, am vorbit cu ei și îl reluăm, Maia înțelegându-se foarte bine cu Mircea. A doua zi am avut un concert al lui Mircea și câțiva dintre tinerii lui studenți; și a treia zi am avut iar un spectacol de teatru, cu puștiul Maiei (n.r. – Tudor Istodor) și Radu Iacoban într-una dintre cele mai dure piese, cred eu, din underground-ul nostru, „(Cu)Cuie-n frunte”, după Eric Bogosian... Am sărbătorit, da!

 

*Foto credite: arhiva personală a lui Voicu Rădescu

 
 
Cuvinte cheie:   Voicu Rădescu / Green Hours / Toamna 2015 / teatru
Comentarii