X

Oana Moraru - Doamna învățământului românesc

23 Sep 2015 | scris de Iulia Burada
  • Oana Moraru - Doamna învățământului românesc
    Deschiderea anului școlar la școala Helikon
  • Oana Moraru - Doamna învățământului românesc
    Oana Moraru la Serile Totul despre mame
  • Oana Moraru - Doamna învățământului românesc
    Înviorarea de dimineață la școala Helikon
  • Oana Moraru - Doamna învățământului românesc
    Oana Moraru

4,50 rating / 12 voturi
Review Merg.In
„Concurența în clasă face mai mult ravagii decât bine. Ierarhiile valorice între copii sădesc neîncredere, teamă și rușine”

Crede că poate reforma sistemul de învățământ din România, a creat o școală privată - Helikon, diferită de școlile de stat, militează pentru schimbarea calității învățământului din România. A devenit o voce cunoscută și recunoscută ca o autoritate de către părinții din România. Ea însăși mamă, profesoară, director și manager de școală, oferă perspective asupra educației de pe toate fațetele și caută soluții pentru problemele cu care părinții, profesorii, elevii se confruntă. Oana Moraru poate fi considerată Doamna învățământului românesc.


 Am citit articolele scrise de dumneavoastră în care sunt accentuate toate problemele ce se regăsesc în școala și învățământul românesc în general. Concret, care sunt soluțiile pe care Oana Moraru le propune pentru a eradica aceste probleme?
În cel mai scurt timp putem trece la reformarea oamenilor din sistem. Există pârghii prin care poți transmite pedagogii inteligente către profesorul de rând. Ele sunt deja, la nivel formal, în cadrul fiecărui inspectorat local, reprezentate de Casa Corpului Didactic (CCD) – furnizoare de formare, reciclare, creștere profesională. Spun că există formal, pentru că nu și-au luat deloc rolul în serios: multe programe de pregătire continuă a profesorului se fac doar pe hârtie, nu se monitorizează impactul lor, inspectoratele nu au funcție de mentorat sau sprijin activ al profesorului. Pe lângă CCD-uri, există comisii metodice – organizații profesorale care se întâlnesc periodic să-și împărtășească experiența. Liderii acestora nu sunt selectați pe criterii valorice. Dacă la coordonarea acestor formațiuni ar ajunge câțiva oameni luminați, cu rol de formatori, de lideri inspiraționali, cu totul alta ar fi situația în școlile noastre. Așadar, prima soluție rapidă, cu impact imediat asupra destinelor copiilor noștri este reformarea oamenilor de la catedră cu lideri adevărați, cu oameni pasionați de meseria lor, cu pedagogi autentici. Asta ar include, desigur, renunțarea la criteriile politice de numire în funcții; prin urmare, tot voință politică, la bază.
 
A doua măsură imediată este educarea părinților. Există două direcții în care ei au nevoie de orientare: 1. o imagine comună, omogenă, despre ce contează acum pentru viitorul copiilor noștri (mulți încă persistă, cu cele mai bune intenții, să sprijine practicile trecutului) și 2. Informarea lor despre toate căile de colaborare directă cu școala. De multe ori, părinții se tem să pună presiune pe școală, atunci când remarcă mari disfuncționalități, după cum, la rândul lor, nu realizează ce resursă pot deveni ei înșiși în activitatea de învățare a copiilor: pot fi voluntari, pot împărtăși din experiența lor profesională, pot îmbogăți resursa umană și extracurriculară a școlii. Mulți nu găsesc deschidere în școală, dar o pot obține, pentru că este dreptul lor să se implice.
 
Prima și a două măsură trebuie să radieze de la un cadru conceptual clar lansat la nivel ministerial despre ce contează astăzi cu adevărat în educație, ca să asiguri viitorul copiilor tăi. Deocamdată noi facem educație în România pentru trecut. Pentru ce ne este nouă familiar și a funcționat odinioară. De nenumărate ori am auzit replica aceasta printre părinți: ”Ce, noi n-am făcut la fel și am ajuns oameni?”. Blocajul acesta în trecut și justificarea prezentului din umbra fostelor noastre copilării trebuie oprite prin campanii clare, vocale și asertive despre profilul educabilului în România, respectiv în Europa. Trebuie să definim competențele pe care ni le dorim, la fiecare prag de vârstă al elevului român, să știm cum le formăm și cum le măsurăm. Trebuie să avem examene naționale cu rol diagnostic, capabile să ne ofere o imagine clară despre ce putem face la un moment anume, ce avem de îmbunătățit pe termen scurt și lung. Unul dintre motivele nereformării sistemului nostru de educație este inexistența unei cercetări care să indice limpede punctele noastre slabe. După mine, acestea sunt practicile noastre educaționale primitive. Suntem o școală în care pedagogia constă în: a da informații, a pune întrebări, a da instrucțiuni, a formula teme și sarcini de lucru, a monitoriza munca în bancă, a da teste, a verifica temele pentru acasă, a nota, a corecta, a sublinia greșelile, a încheia medii. În terminologia anglo-saxonă acest tip de educație este numit „thepedagogy of poverty” (pedagogia sărăciei, aplicată în general elevilor în regim de integrare minoritară, cu dificultăți de învățare, din medii defavorizate social). Niciuna dintre aceste funcții nu este rea în sine, dar, luate împreună și practicate sistematic și exclusiv, au mai mult o funcție recuperatoare, limitată, foarte asemănătoare cu educația specială.
Pedagogiile bune presupun implicarea elevului în chestiuni importante pentru viața lui: explicații despre diferențele între oameni, culturi și civilizații, concepte, valori și idei înalte, în formele lor divers răspândite în lume, chestionarea stereotipurilor, lucru în grupuri diverse și neomogene, reevaluarea propriilor lucrări, refacerea lor, „perierea” lor după standardele achiziționate în timp, reflectarea asupra propriei identități în relația cu alteritatea. Educația, cu alte cuvinte, trebuie să îți dea un mod superior de negociere, reflectare și transformare a vieții.
Dacă definim ce ne dorim, dacă ne educăm părinții și profesorii, tot ce înseamnă reformă curriculară vine de la sine. Nu cred că putem impune schimbare de sus, prin lansare de documente reformatoare și propuneri de proiecte, oricât de luminate. Este nevoie de participarea conștientă a celor direct interesați de transformarea educației românești: părinții și profesorii. De reeducarea lor în spiritul unor valori care să asigure exact convingerile pe care se vor fundamenta eventualele schimbări.

Care sunt diferențele între școala dumneavoastră și o școală de stat din România?
Cea mai mare diferență este că noi ne putem selecta profesorii. Îi alegem după criterii umane și profesionale: trebuie să fie conectați la copii din toată inima, să fie competenți și ambițioși. Există șase principii care stau la baza educației noastre și șase reguli pentru fiecare dintre noi, fie că suntem administratori, părinți sau profesori.
1.Concurența în clasă face mai mult ravagii decât bine. Ierarhiile valorice între copii sădesc neîncredere, teamă și rușine față de greșeală. Stopează evoluția. Amestecă performanța școlară cu valoarea fiecăruia, ca om. O diminuează pe aceasta din urmă.
 
2. Fiecare copil trebuie să simtă că există cel puțin un adult în școală care crede, cu adevărat, în el. Ca să crească, fiecare are nevoie să facă greșeli în felul lui. Cu pași iuți sau dese împiedicări. Nu ai dreptul să te înfurii sau să disprețuiești numărul de ezitări din destinul fiecăruia.
 
3. Nu trebuie să ne dorim să „omogenizăm” clasele de copii. NU facem educație pentru atingerea unui numitor comun între elevi. Nu comoditatea noastră e prioritatea, nici economia actului didactic. Toți copiii sunt diferiți, au praguri distincte de creștere. Măsurăm nu media clasei, ci plus valoarea din formarea fiecăruia.
 
4. Profesorul nu este omul din fața copiilor. El este sprijinul din spate, un umil servitor al minții. Nu este un planificator și nici un inginer strategic al învățării. Este un cultivator de stări de grație: înainte de a cere copiilor disciplină, muncă, transpirație, el trebuie să provoace mirare, bucurie, inspirație.
 
5. Nu poți crește operații superioare ale gândirii fără să creezi emoții cu vibrații înalte. Raționamentele se dezvoltă când copiii se simt respectați și în siguranță. Un profesor nervos, isteric, zeflemitor, plictisit, apatic este otravă pentru spiritele copiilor noștri. Exercițiile făcute în silă, temele kilometrice, profesorii duri care controlează prin frică dau rezultate pe termen scurt și împuținează, pe viitor, bucuria de viață a copiilor, nevoia de a învăța pe cont propriu, încrederea în sine.
 
6. Ca să scoți ce e mai bun din fiecare, trebuie să îți imaginezi mintea ca pe un tărâm capabil să își extindă granițele în permanență. Nu există înfundături, pierderi de start, șansă de mâna a doua. Nu există minți de clasa a VI-a sau de clasa a II-a. Când un copil își dorește cu adevărat, poate face salturi uriașe, dincolo de ritmul orarelor sau al semestrelor școlare. Nu există vinovăția lecțiilor neînvățate la timp, ci numai adulți care nu mai știu să creadă în copiii lor.

Spuneați într-un interviu citez:„Mă aștept ca la ora de Religie – copilul meu să învețe despre religia lui, poate și a altora, dar niciodată să învețe religia în sine”. Care este religia unui copil?
Credința este altceva decât religia. A face Religie, în accepțiunea Programei românești,înseamnă a insufla credință copiilor impunându-le să învețe despre ritualuri și concepte bisericești. Nu cred că teoria practicii religioase ortodox creștine duce cu necesitate și la credință. E posibil chiar ca regimul obligatoriu al diciplinei, temele pentru acasă și testele scrise să contribuie chiar la îndepărtarea copiilor de ce ne-am propus, la început, chiar cu cele mai bune intenții. Credința este relația personală a fiecăruia cu Dumnezeu. Bogăția spirituală a fiecărui copil vine din cunoaștere, în general. Și fizica, și matematica, și biologia și literatura te pot apropia în egală măsură de divinitate și de valorile pe care e bine să le porți cu tine, în suflet. Șansa de a cunoaște mai multe practici religioase, de a înțelege cum alte popoare au ales să se raporteze la Dumnezeu e cu mult mai importantă pentru un copil în căutarea  conștientă sau inconștientă a Divinității. A îl limita, în spirit școlăresc, între copertele unui manual plin de practici ortodoxe exclusive, cu pretenția că acestea ar fi singurele cu adevărat pe placul Domnului, este manipulare a cunoașterii,  limitarea libertatății de alegere și gândire. Religia unui copil este inițial dragostea lui pentru părinți, apoi pentru prieteni și comunitate. De aici apare sentimentul recunoștinței și pioșenia față de ceva mai presus de noi, de unde radiază binecuvântarea vieților noastre. Ora de Religie ar trebui să vorbească despre cum iubesc toți oamenii pe Dumnezeu, nu numai despre un singur tip de iubire.

Descrieți-mi o oră predată de dumneavoastră.
Predau limbă și literatură română la gimnaziu și clasele de liceu. Am aplicat în ultimul timp strategii după principiul gândirii vizibile. Fac din conținuturile propriu-zise ale predării mai mult vehicule care duc mintea mai departe. Nu cât știe fiecare mă interesează, ci ce face fiecare cu ceea ce știe: cum realizează conexiuni între cunoștințe, cum le folosește în contexte noi de lucru, cum comentează și reflectează asupra unor valori umane, cât de bine argumentează, cum știu să folosească strategii de selecție și opțiune. Îmi măsor eficiența după cât de puțin reușesc să vorbesc în clasă. Dacă elevii mei își conduc învățarea autonom, iar eu devin din ce în ce mai puțin importantă sau utilă, atunci sigur sunt pe calea cea bună.
 
Cum era Oana Moraru elevă? Cum este Oana Moraru profesor?
Ca elevă eram fricoasă, timidă și cu obsesia perfecțiunii. Mă temeam de greșeală și aveam senzația că dezamăgesc. Am învățat foarte bine, după standardele pionieratului de atunci, am fost olimpică, genul de elev care tremură înainte de lucrările scrise. În liceu am realizat cât timp din viața mea pierd ascultând la clasă oameni mediocri sau scriind după dictare. Am început să citesc mult în afara clasei sau pe sub bancă, în timpul orei. În anii de facultate, m-am luptat să înfrâng în mine teama de autoritate, nevoia de a învăța ca să îi mulțumesc pe alții. Toți anii mei de școală au fost o luptă între o voce interioară care îmi spunea că a crește este un traseu personal și vocile autoritare care ne îndemnau la conformism. Am fost un elev de nota 10, cu un echilibru emoțional fragil, cam de nota 5.

Ce le spuneți copiilor dumneavoastră despre România?
Nu cred în poveștile frumoase despre aurul dacilor și despre proverbiala noastră ospitalitate. Cred în educarea spiritului critic și a realismului. Discutăm foarte mult știrile zilei și contextul european. Nu cred în educarea explicită a patriotismului. Sentimentul acesta se inspiră. Iubesc țara asta, deși sunt în mare dezacord cu ce se întâmplă adesea cu noi. Elevii mei cei mai mari au învățat, cred, să privească lucrurile cu ochii deschiși. I-am învățat să se implice în comunitate, să îl ajute pe celălalt, să nu judece, să respecte valoarea umană din fiecare dintre noi.
 
Spuneți că nu credeți în nota 10, ce sistem de notare folosiți la propria școală, sau folosiți unul?
Folosim sistemul tradițional de notare 1-10. Nu punem însă notele în catalog, decât cu maximă transparență, ca medii ale unei activități pe termen lung a copilului: participarea activă la clasă, proiectele, prezentările, lucrările scrise, propunerile și ideile lor. Fiecare notă poate fi îmbunătățită. Fiecare copil cunoaște standardele de performanță și se poate autonota. Nota nu se dă, nici nu se ia, nota este un indicator acceptat despre nivelul la care se află fiecare, în raport cu drumul parcurs. Secretul în notare este ca fiecare elev să știe din start cum arată succesul.

Și cum arată succesul unui elev?
Succesul școlar este diferit de succesul în viață, în general. Acesta din urmă capătă multe forme și nu depinde neapărat de notele de 10 ale anilor din școală. Un individ de success trebuie să fie, în primul rând, un om în echilibru cu propriile alegeri: un om care se simte în siguranță, iubit, sănătos și suficient de semnificativ pentru comunitatea din care face parte. Pe de altă parte, succesul școlar arată, peste tot în lume, la fel: un copil care a atins standardele de performanță enunțate de disciplinele școlare, un copil care încă și-a păstrat curiozitatea și bucuria de a afla lucruri noi, și, nu ,în ultimul rând, un copil care și-a descoperit o pasiune.

Fiecare copil trebuie sprijinit să își găsească vocea interioară și activitățile care îl fac fericit. Eu aici văd rolul școlii: dincolo de o bază generală de cunoștințe și competențe, educația trebuie să scoată la iveală, în fiecare om, chemarea lui și șansa pentru împlinirea destinului său. De aceea, în orice process instructiv, educatorul trebuie să aibă în central atenției sale reacțiile personale ale copilului, felul în care acesta se raportează la ce descoperă, la ce învață. Cunoașterea trebuie să producă manifestări vizible, comportamente observabile. Abia atunci poți spune dacă acest copil sau altul are cu adevărat success școlar. Cât despre împlinirea în viață, copiii care ies de pe porțile școlii cu încredere în ei, cu amintirea unor mici triumfuri, cu oameni în spate care i-au sprijinit și au crezut în ei, au toate șansele să devină adulți echilibrați, stabili economic și responsabili pentru alegerile lor.
 
Care au fost criteriile care au stat la baza alegerii profesorilor din școala Helikon, școala pe care o dețineți?
Trei lucruri contează enorm la un profesor: să își cunoască bine disciplina pe care o predă, să transmită clar, limpede și eficient, să creeze stări de bine în clasă: emoții pozitive, susținere, provocare, inspirație. Caut în primul rând oameni care nu fac greșeli de conținut. Este din ce în ce mai greu să îi găsești. După care ne uităm la calitatea umană, la valorile lui. Mă străduiesc să identific din vreme dacă au prejudecăți despre elevi „slabi/buni”. Oamenii care etichetează din start și nu cred în posibilitatea de creștere a fiecărui copil nu prea au ce căuta în echipa noastră.
 
Pentru că suntem la merg.in București, cum vă simțiți  în București? Care sunt locurile preferate de aici?
Am locuit în București 20 de ani. Am urmat Liceul Pedagogic din Drumul Taberei, Facultatea de Litere la Universitate și am predat 11 ani într-o școală internațională. Locuiesc acum în Călărași, deși nu am simțit niciodată că m-am mutat cu adevărat din București. Am aici încă mulți prieteni, parteneri și colaboratori. Să crești un copil în provincie e mult mai simplu și mai sănătos: distanțele sunt mici, nu pierzi timp în trafic, străzile sunt mai sigure, e mai multă verdeață, ai mai mult sprijin în comunitate, printre familiile - prietene. Bucureștiul, pe de altă parte, propune mai mulți stimuli copiilor: săli de sport, programe culturale, muzee. Deocamdată trăiesc la o intersecție bună între cele două tipuri de avantaje. Între București și Călărași e doar o oră de condus.
Cuvinte cheie:   Oana Moraru / școala românească / elev / profesor / CCD
Comentarii