X

Liliana Arnaut. Fericirea din pictură.

21 Mar 2016 | scris de Raluca Dobra | București
  • Liliana Arnaut. Fericirea din pictură.
    Foto: Vanilla Roads (stânga); Liliana Arnaut (dreapta)
  • Liliana Arnaut. Fericirea din pictură.
    Foto: Liliana Arnaut
  • Liliana Arnaut. Fericirea din pictură.
    Foto: Liliana Arnaut
  • Liliana Arnaut. Fericirea din pictură.
    Foto: Liliana Arnaut
  • Liliana Arnaut. Fericirea din pictură.
    Foto: Liliana Arnaut
  • Liliana Arnaut. Fericirea din pictură.
    Foto: Liliana Arnaut

5,00 rating / 8 voturi
Review Merg.In

„Arta a devenit un drog”

Poate planetele s-au aliniat prost pentru unii și au avut neșansa de a nu o întâlni pe Liliana Arnaut. Eu am fost printre norocoși. Am cunoscut-o la un târg de design românesc unde mi-a spus că afacerea ei presupune distribuirea de iubire și pace la nivel național și internațional. M-a intrigat optimisul ei. I-am propus o revedere. A acceptat fără ezitări. Așadar, ne-am întâlnit într-o dimineață de martie în centrul vechi. Era pustiu. O așteptam pe Liliana sprijinită de un gard și încercam să îmi pun la punct o strategie, un plan, o abordare. Ce voiam eu, mai exact, să aflu? Poate voiam să știu cum e posibil să îți câștigi existența din prin acest schimb valutar neavantajos pe piața mondială. Am văzut-o îndreptându-se spre mine și fiecare pas pe care îl făcea părea mai fericit decât cel pe care îl lăsase în urmă. Atunci mi-a trecut prin minte că ar putea exista posibilitatea ca această întâlnire să strice corola de minuni a lumii. Am decis să las totul să curgă, fără niciun plan.

Am crezut că o să fie greu, dar nu a fost. Vorbea ca și cum ar picta. A, da. Nu v-am spus, Liliana pictează. Ea spune că pictează mesaje motivaționale. Așa este. Pe lângă faptul că în centrul operelor ei sunt scrise mesaje cum ar fi cel pe care l-am luat și eu de la ea, „Home is where the heart is”, desenele din jurul lor sunt produsul fericirii ei – o să vedeți mai jos. Lucrează ore, chiar zile, în șir pentru a finaliza o pictură care va sfârși pe frigiderele, desktop-urile sau pereții din casele noastre. Iar acum, în martie, donează jumătate din câștigul ei Asociației Sonia Maria.

Cum spuneam, da, vorbea cursiv și nimic nu părea pregătit dinainte. Nici nu era. Era Liliana care vorbea despre iubirea ei pentru artă, despre culori, despre Basarabia, despre București. Liliana Arnaut: „am o stare de fericire cumplită”.     

Tu ești din Orhei.
Da sunt din Orhei. Am venit de la 16 ani în București special să fac liceul de artă „Nicolae Tonitza”. De fapt, eu am intrat și în Chișinău la liceul Plămădeală (n.r. – Colegiul de arte plastice „Alexandru Plămădeală”). Pentru că, știi cum e, vara voiam să am mai multe opțiuni că „dacă nu intru aici?” sau „dacă nu intru acolo?”. Și acolo am intrat tot la buget că la noi colegiul începe tot cu taxă sau buget, ca la facultate. Și am intrat și aici, cu bursă. A trebuit să hotărăsc unde merg. A fost destul de greu – aveam 16 ani, departe de casă, singură...

Și cum te-ai decis să te îndrepți către pictură?
A venit cumva natural pentru că eu am făcut școala de pictură în Moldova, din clasa a cincea.

Și a fost decizia ta sau te-au îndemnat cumva ai tăi?
Eu pictam. Când eram mică, mi-era frică să rămân singură acasă, dar dacă îmi dădeau acuarele și foi, multe!, atunci puteau să plece acolo o oră, jumătate de oră, două ore, până în oraș. Nu eram de doi ani, eram de patru-cinci ani, șase, dar mi-era frică să rămân singură acasă. Părinții au văzut în asta o înclinație spre arte – pe care eu n-am văzut-o neapărat. Pur și simplu, într-o zi, după clasa a patra, vine mama acasă și spune „Lili, Lili, am o surpriză pentru tine!”. „Da, ce? O ciocolată?”, „Nu!”, „O minge?”, „Nu!”, „Păpușă?”, „Nu!” și îmi dă o foaie scrisă ca la mașina de scris cu niște materiale de pictură. „Ce e asta?”, „Păi te-am înscris la examen să te duci la școala de pictură. Tu doar vrei să faci asta, nu?”. Și în momentul ăla se uitau curioase și soră-mea și mama la mine și le-am răspuns neconvingător că „Da...mă duc la examen”. Examenul a fost pe 1 iunie, 2 și 3. Și 1 iunie e Ziua Copilului și pentru mine era un adevărat chin – eu!, de 1 iunie trebuie să mă duc la examen! Dar am intrat a treia, spre uimirea mea. Sincer, după doi ani m-am gândit să renunț. Părinții au fost ok, au spus că „nu te obligăm, dacă vrei să renunți, renunță”.

De ce voiai să renunți?
Pentru că aveam o profesoară – că mereu e vorba de profesoare – care nu mă susținea. Îmi spunea numai ce era rău. Deja când se apropia, o întrebam „și ce nu e bine?”. Știam că ceva o să fie greșit. Când vorbești cu un copil trebuie mai întâi să îi spui ce e bine, chiar dacă îi faci corectura și îi spui apoi și ce e rău. Dar în aceeași propoziție sau frază să spui și ce a făcut bine. Până la urmă am rămas și am făcut bine, pentru că următorul an s-a schimbat profesoara. A fost înlocuită de o profesoară super care a văzut în mine ceea ce eu nu vedeam. A văzut talentul și eu am rămas uimită că sunt apreciată și că, în sfârșit, lucrul pe care îl fac eu e apreciat.

Asta a fost în școala generală, nu?
Da. În generală. Bine, în Moldova școala de pictură înseamnă o școală aparte, unde te duci de trei ori pe săptămână și ai patru ore – tot cu clopoțel, ora de patruzeci și cinci de minute, pauză cinci minute. Deci eu, după ore, la două, două-jumate, mergeam la școala de pictură până la șase.

Adică școala de pictură era ca o activitate extracuriculară.
Da. Doar că, vezi, în Moldova nu exista școala de pictură din clasa a cincea, cum e Tonitza. Există genul ăsta de școală – există, de exemplu, și școala de muzică, te duci după ore.

Da, pare normal.
Da, de exemplu, mulți colegi au făcut artele și după un an sau doi au renunțat că nu le plăcea. E mai ușor că nu trebuie să schimbi școala. Mai ales că la o vârstă nu îți dai seama cât de mult îți place să faci asta.


„Gândesc ce vorbesc, nu vorbesc ce gândesc”



Apoi la Tonitza cum a fost? Te-ai integrat rapid?
Am intrat acolo din clasa a noua, dar unii colegi se mai cunoșteau dinainte – fie au fost la aceleași școli, fie au fost chiar la Tonitza – că Tonitza începe din clasa a cincea. Am învățat multe la Tonitza, am văzut profesori buni, am făcut diferite tehnici și, după, mi-am ales pictura. Să fiu sinceră, primii doi ani mai mult am tăcut și am ascultat ce spun ceilalți. Sunt, cumva, și adepta ideii că gândesc ce vorbesc, nu vorbesc ce gândesc.

Ulterior ți-ai făcut prieteni? Mai ai colegi cu care ții legătura?
Da. Prieteni mi-am făcut din clasa a noua. Am și acum o prietenă foarte bună din liceu cu care chiar mă văd și ținem legătura.

Majoritatea colegilor din Tonitza, după ce au terminat, au continuat în domeniul ăsta?
Mulți s-au dus spre arte, la facultate, sau cinematografie, scenografie, arhitectură. S-au orientat cumva spre artă. Bine, nici nu știu despre toată lumea ce a făcut. După facultate e mai greu să îți continui drumul în arte.

Și cei din facultate cum se descurcă? Tu clar te-ai îndreptat spre asta.
O parte dintre ei au căutat un job plătit și fac artele în timpul liber. S-au orientat spre graphic design sau design publicitar, alții au continuat studiile, gen doctorat în afară. Bine, la facultate, la licență, pentru noi, basarabenii care au făcut liceul în România, s-a oferit un loc pe facultate.

Și nu puteai să aplici cu toți ceilalți dacă voiai?
Atunci încă nu aveam cetățenie, dar am intrat! Au fost basarabenii care au venit din Moldova și basarabenii care au făcut liceul în România. Eu m-am încadrat la a doua categorie – asta prin 2009-2010. La master am intrat ca cetățean român...prima! Ce să mai! (râde).

Pictură?
Pictură.

Ați avut concursuri, expoziții la facultate?
Am avut expoziții în timpul facultății. Dar cum decurgeau lucrurile? În fiecare zi, de la 08.00 puteam intra în facultate – oficial, dar puteam oricând, în atelier puteam veni chiar și sâmbăta și duminica. Pentru mine era bine că stăteam în cămin și puteam veni în weekend să pictez. În cursul săptămânii, prima jumătate a zilei era atelierul, iar în a doua erau cursuri. Primul an a fost mai aglomerat.

Și nu te-ai gândit niciodată să predai la universitate?
Nu. Nu știu dacă mi-ar fi plăcut să fac asta. La un moment dat mă bătea gândul să fac art terapie. Am fost voluntar doi ani – anul întâi și doi de master – în cadrul Asociației Pacienților cu Afecțiuni Autoimune. Mi-a plăcut mult să lucrez cu acești oameni, bine, majoritatea erau adulți. Feedbackul a fost pozitiv și a fost, per ansamblu, o experiență superbă, dar implica prea puțină artă.

Ce înseamnă, de fapt, art terapie?
Mergeam la un curs, făceam tot felul de exerciții de pictură, îi învățam tot felul de tehnici, cum ar putea să picteze ceva în alte feluri, diferite lucruri de bază, cum să deseneze în cărbune sau în acrilic, acuarele.

Să înțeleg că era mai mult o activitate educațională decât una artistică.
Da.  Mai făceam exerciții de genul „pictează problema ta”, dar nu avea titlul de art terapie pentru că nu sunt psiholog. Dar mă gândeam... Ideea e că din clasa a șaptea citesc literatură motivațională și fac și arte și căutam un business în care să unesc două pasiuni. M-am gândit că ar putea fi art terapia. A fost foarte interesant, dar am realizat, pe parcurs, că nu vreau să fac asta o viață întreagă. Așa am ajuns să fac ceea ce fac acum. Desenez mesaje motivaționale pe hârtie. Și în continuare aș face un proiect de art terapie, o dată sau de două ori pe săptămână, dar nu ca pe un lucru în care să investesc prea mult timp.

Acum, tu practic ți-ai făcut un brand din numele tău. Dar Liliana Arnaut înseamnă exclusiv mesaje motivaționale însoțite de picturile tale?
Da, asta e tema centrală. Mai fac și ilustrații, am făcut și o carte de benzi desenate. În mare parte ăsta e proiectul central căruia îi dedic 99% din timp.

Mesajele sunt citate sau sunt și mesajele tale proprii?
Unele sunt citate care mi-au plăcut, de exemplu, „Doar cu inima poți atinge cerul” – e din Micul Prinț. Pictez ceea ce vreau să aud, sau să citesc, sau ceea ce mă inspiră. Nu am început proiectul în ideea că fac ceva ce ar putea prinde la public, ceva comercial sau să fac ceva care să inspire pe cineva. Le-am făcut pentru mine. Eu practic am terminat facultatea în iulie și în septembrie am lansat proiectul. Am avut și un deadline pe care mi l-am impus eu – am zis că dacă într-un an nu reușesc să mă întrețin din proiectul acesta încerc altceva. După jumătate de an, am început să mă întrețin în totalitate din proiect.

Ți-ai făcut site de la început?
Site-ul îl aveam încă din facultate, doar că l-am tot schimbat că doar evoluăm și site-ul evoluează. Iar blogul l-am avut din liceu, dar tot așa, tot schimbat și modificat și șters cu totul și refăcut.

Unde ai început să vinzi prima dată?
La un târg. La BalKaniK Festival, în 2014. A fost un test să văd cum merge și am văzut că a prins la public – aveam și câteva ilustrații și câteva lucrări originale, magneți, cărți poștale. Lucrurile care pot fi folosite și practic au fost cele mai apreciate. Apoi m-am gândit că ar fi fain ca proiectul să ducă arta mai aproape de oameni, s-o aducă în fiecare zi.


„Lucrările mele călătoresc și împart iubire și pace”



Mi-ai spus când ne-am întâlnit prima data, la Bounty Fair, că arta ta a călătorit în patru continente. Cum știi asta?
Lucrările mele au călătorit în mai multe locuri. Au fost în douăzeci de țări pe patru continente. Ele de fapt au ajuns în mai multe locuri, doar că numai din aceste țări am primit poze. Poză cu lucrarea mea și în spate un monument sau pur și simplu dintr-o cafenea.

I-ai rugat tu pe clienții tăi să facă asta sau a venit de la ei?
La început m-am gândit că ar fi drăguț dacă lucrările mele ar călători prin lume și ar insipira ideea de iubire și pace în lume. Am trimis la început niște cărți poștale în Italia unui prieten. Și după i-am spus „dacă vrei poți să faci niște poze că ar fi interesant să postez că lucrările mele călătoresc și împart iubire și pace și peste hotarele României”. Și am primit poze. Apoi când veneau alți clienți le spuneam că lucrările au călătorit, că au fost în Italia. Și ei erau încântați. În 2014 am primit poze din Italia, Germania și din Namibia – au ajuns în Africa în primele trei luni!

De la același prieten?
Nu. Altă persoană.

Tot prieten, sau clienți efectiv?
La început prietenii au fost și clienți. La început. Apoi am primit și de la alți oameni. Îmi mai spuneau „știi am mereu stickerul tău în portofel, îmi amintește să iubesc. Și uite, eram în Grecia, am deschis portofelul să plătesc și l-am văzut și ți-am trimis poză”. Sau „uite, am fost în Londra, uite poza”. Sau „am fost în Vietnam, uite poză”. Sau cineva mi-a spus „lucrările tale or să plece în Canada!” și le-am spus „super! Trimiteți-mi poze!”. Bine, nu am primit pozele încă. Am clienți din Singapore și din Australia, dar despre locurile astea nu am spus deocamdată pentru că nu am primit pozele, nu am dovada.

Ar fi frumos să primești de la toată lumea.
Ideea care e? E să să împărțim iubire și pace în lume.

De ce vrei tu să împarți pace și iubire în lume?
De ce nu? Pentru că profesia îmi permite (râde). Pentru că e frumos. La un moment dat, în facultate, am întrebat profesorul „știți, domnule profesor, am observat că în artă se promovează și e foarte dezvoltată ideea de dramaturgie și suferință și unii pictează suferința, durerea...” – oricum un artist trebuie să treacă prin sentimentele astea ca să le picteze, asta e un artist autentic. Așa, și l-am întrebat „cum aș putea eu să pictez fericirea?”. Durerea am înțeles cum se pictează, folosești anumite tonuri...bine, nu e ceva logic, nu sunt niște reguli bine stabilite, treci totul prin filtrul personal.

Și ce ți-a răspuns?
Mi-a spus că trebuie să fiu fericită ca să pictez fericirea și că trebuie să simt durere ca să pot picta durere.

 

„Eu aș fi făcut asta și am făcut asta fără să primesc bani”



Și cum se materializează în pictură fericirea la tine?
În ilustrațiile pe care le fac. În primul rând sunt foarte fericită pentru că fac ceea ce îmi place. Am o stare de fericire cumplită. E ca și cum mă trezesc dimineața și pot să lucrez în continuu până la 12 noaptea cu cea mai mare plăcere și încântare. Aseară m-am culcat la 12 jumate, dar dacă nu ne-am fi întâlnit, mai că aș mai fi lucrat ceva. E ca un fel de drog. Arta a devenit un drog. Bineînțeles, prin multă muncă, nu a venit natural. A fost o iubire crescută, nu a fost neapărat o dragoste la prima vedere. Cum să spun, e o stare de iubire profundă și pace pe care o simt atunci când pictez. E o stare de împlinire totală. Știi cum e, uneori ai impresia că vrei ceva, dar nu știi ce. Eu când pictez simt că am ce vreau. Îți imaginezi! Eu aș fi făcut asta și am făcut asta fără să primesc bani, iar acum mai primesc bani pe ceea ce îmi place. Doamne dă-i sănătate și fericire mamei că m-a indemnat să fac asta. La zece ani nu îți dai seama ce vrei să faci, sunt mai puțini copii care își dau seama. 

Și fericirea asta cum se traduce în pictura?
Prin flori, culori, păsări. Mă inspiră și mesajele, fiecare mesaj. Îl citesc, stau, mă gândesc, meditez, și după îmi vine ideea cum aș putea să fac. Majoritatea lucrărilor sunt colorate. Folosesc culori aprinse. Mai folosesc și fonduri negre, dar eu nu văd negrul ca pe un lucru rău. Negrul, practic, e infinitul. E locul unde se unesc toate culorile. Dacă amestecăm pe paletă toate culorile, iese negru. Și lumina albă e formată din toate culorile. Albul din lumină și negrul de pe paletă – sunt obținute la fel, într-un fel, amestecând toate culorile.


„Spun că sunt român din Moldova, pentru că asta sunt”



Tu, fiind din Republica Moldova, ai mai cunoscut și alți basarabeni veniți în România?
Da. Am cunoscut. Sunt unii care chiar au succes aici, oameni talentați – designeri, fotografi. Dar nu m-am orientat spre moldoveni români. Nu am făcut delimitarea asta poate pentru că, practic, bunicii mei au fost români get-beget. Când a început Al Doilea Război Mondial, bunicul meu făcea armata la București. După 1944 a început să se facă diferența între cele două, înainte de asta nu era. Când merg în România nu o simt ca pe ceva diferit, e țara mea. Când mă întreabă cineva „ce ești, moldovean sau român?”, eu spun că sunt român din Molodva, pentru că asta sunt. Român din Moldova.

Printre cunoștințele tale există vreo comunitate a românilor din Moldova sau a moldovenilor, basarabenilor?
Am văzut că există o asociație, sau nu știu, nu știu dacă are statutul de asociație, de studenți basarabeni – ASEB (n.r. – Asociația Studenților și Elevilor Basarabeni). Dar nu pot să spun că am încercat vreodată să mă delimitez sau să încerc să fiu altcineva pentru că sunt din Molodva. Nu am făcut niciodată delimitarea asta.

Dar cei din jurul tău au făcut-o? O resimți din partea altora?
O simt când mă duc în Molodva. Tinerii sunt foarte evoluați, foarte deschiși spre Vest, spre România. Majoritatea au o percepție mai deschisă. În plus, au și multe surse din informare, politic vorbind. Oamnii mai în vârstă sunt un pic mai închiși. Probabil și pentru că nu au avut libertate de exprimare până acum douăzeci de ani. Și libertatea e relativă. Sunt oameni și oameni, nu se poate generaliza.

Și în București?
Mulți din București, când mă cunosc, îmi spun că am accent. De obicei, le spun „dar și tu ai”. „A nu, eu nu am că sunt din București”, „ba da, ai accent de București”. Atunci oamenii văd altfel lucrurile. Nu am încercat să îmi schimb accentul. Sunt de unde sunt și nu vreau să fiu altcineva. Și dacă aș fi fost din Cluj, aș fi fost la fel. Sau din Iași, din București. Îmi păstrez cultura mea și moștenirea cu care am venit, pe care o am în spate. Nu încerc s-o neg.

Ai impresia că mulți oameni fac asta?
Există, desigur, efectul de turmă. Mulți români care pleacă în afară vorbesc româna cu accent. Încearcă să se integreze atât de bine încât nu mai sunt cine au fost.

 

„A fost o adevărată relație cu Bucureștiul”



Îți place Bucureștiul?
Am învățat să îmi placă. A fost o adevărată relație cu Bucureștiul. Am avut perioade, în funcție de locul în care stăteam și de cum eram eu, în care îmi plăcea mai puțin – ca atunci când mi s-a furat telefonul, perioade în care mi-a plăcut mai mult.

Acum ce îți place la București?
Îmi place arhitectura. Îmi plac zonele cu arhitectură veche. Și nu neapărat centrul vechi – a intrat într-o banalitate oarecum. Îmi place zona, de exemplu, Grădinei Icoanei. Îmi place bulevardul Dacia. Îmi place zona de lângă Dorobanți cu străzile cu nume de capitale – Paris, Olso și-așa mai departe. Îmi place Muzeul Zambaccian. Îmi place Herăstrăul – cel mai mult în partea dinspre Aviației și Băneasa. Îmi plac casele vechi din București. Și clădirile în care se unește un stil vechi și unul nou, dar îl combină cu gust – cum e Clubul Arhitecților, sau Hotelul Novotel de pe Calea Victoriei. Îmi place când se păstrează cultura, când nu se neagă trecutul. Eu țin mult la rădăcinile mele și apreciez oamenii care sunt ceea ce sunt.

Localuri preferate ai?
Aici! (n.r. – Bistro-ul din Cărturești Carusel). Nu am localuri preferate. Îmi place să și descopăr. De aceea, când mă întâlnesc cu cineva, întreb, „poate știi tu locuri?” – ca să învăț, că nu știu Bucureștiul tot. Îmi place că cei de la ARCEN (n.r. – Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate) fac tot felul de tururi ghidate, sunt superbe!

În ce tur ai fost?
Am fost la turul pe Mătăsari, turul „Bucureștii lui Mircea Eliade”. M-aș mai duce. Îmi place istoria. De aceea, probabil, îmi place și Bucureștiul. Sau biserica Curtea Veche – ce istorie e și acolo! Când îmi vin prieteni sau cunoscuți în București, le fac turul. Eu sunt un ghid foarte bun! Poate că nu știu multe, dar sunt un ghid interactiv, un fel de GPS interactiv. Merg pe Calea Victoriei și le povestesc cum era, le zic „uite, pe strada asta, acum două sute de ani, mergeau doamnele cu rochii lungi. Îți imaginezi că pe aici mergeau ele! Și se îmbrăcau așa frumos și veneau domni și le pețeau”. Sau când intru într-o casă veche, mereu mă gândesc „oare ce-a fost aici unde stăm noi acum?”.

Anotimpurile îți schimbă percepția asupra Bucureștiului?
Mi s-a schimbat percepția asupra Bucureștiul în funcție de cum am evoluat eu ca om.

Și orașul s-a schimbat odată cu tine?
Da. Pentru mine e o evoluție naturală, nu o văd ca pe o ruptură. Dar, de exemplu, sora mea a fost la București când eram eu în clasa a noua și a mai venit acum un an și mi-a spus „știi, nu mă așteptam ca Bucureștiul să fie chiar atât de frumos”. Bine, în clasa a noua nici eu nu știam ce să-i arăt din București, că nu știam. Mergeam cu harta în geantă. E ca și cum ai avea un copil și l-ai crește și nu îți dai seama că a crescut. Te mai întâlnești cu unul, cu altul și îți spune „oa, ce-a crescut!”.

Și oamenii cum ți se par?
Foarte de treabă. Foarte deschiși. Desigur, nu există pădure fără uscături, dar am fost binecuvâtată să întâlnesc oameni foarte de treabă în călătoria asta a mea în București.

 

„Să facem ca inima Soniei să respire”



Ce planuri ai pentru viitor. Povestește-mi despre evenimentul de luna aceasta.
Acum am o campanie. E prima campanie de genul ăsta pe care o fac. De pe 1 martie, până pe 31 martie, 50% din suma adunată din vânzări pe magazinul online o sa fie donată Asociației Sonia Maria. Banii o să se ducă unui copil, pe nume Sonia – o fetiță de nouă ani care s-a născut cu inima pe partea dreaptă, a avut câteva operații în Germania, ultima în S.U.A. și acum are nevoie să îi schimbe o arteră pentru că copilul crește și are nevoie de asta ca să poată respira. De aceea și spuneam „să facem ca inima Soniei să respire”.

Cum ai ales asociația asta?
Prin decembrie mi-a povestit o prietenă, Veronica Soare, că vrea să facă o activitate pe 23 ianuarie, parcă, de ziua ei. Mi-a povestit de Sonia că are nevoie de o operație care costă vreo 98 de mii de euro și că pun cărămidă cu cărămidă să strângă banii. Mi-a plăcut ideea. Eu pictez, dar vreau să fac ceva și pentru comunitate, mă gândeam cum aș putea să o ajut. Afacerea mea are un an jumate, în niciun caz nu am 100 de mii de euro, încă! Apoi mi-am dat seama că cele mai multe lucruri se întâmplă în echipă și așa, împreună cu clienții, am putea strânge o sumă. Așa că am decis ca 50% din ce vând luna asta să meargă acolo – e maximum pe care pot să îl ofer acum.

Bine, mai făceam și pe Facebook zile de give-away, dădeam cadouri. Puneam o poză cu câteva lucruri, magneți sau stickere, produse pe care le fac eu, și cine scria primul comentariu cu ce vrea de acolo din poză acela o primea. Fără like, share, fără „invită o sută de prieteni”. Iar în fiecare lună pictez și postez calendarul lunii și îl postez la rezoluție maximă, poate fi downloadat și instalat pe desktop ca wallpaper.

 

 

Comentarii