X

Katia Pascariu: „Bucureștiul mă surprinde”

01 Feb 2016 | scris de Raluca Dobra | București
  • Katia Pascariu: „Bucureștiul mă surprinde”
    Foto: arhiva personală a Katiei Pascariu

5,00 rating / 1 voturi
Review Merg.In
Katia Pascariu mi-a acordat un interviu în urmă cu două luni, cu ocazia Festivalului de Teatru „Caleido”. Cu permisiunea Katiei am extras din conversație imaginea ei asupra Bucureștiului și a teatrului din București ca să mai aruncăm o privire în inimile oamenilor, fie ei chiar și actori. Așadar, să vă pun în context.

Actriță. Treizeci și doi de ani. București, 2015. Toamna. Piața Romană. Ea ceai, eu cafea.    


Să începem cu facultatea. Unde?
Am făcut facultatea la UNATC în București. Am terminat secția de actorie în 2006. Deci la anul se fac zece ani de când am terminat facultatea, ceea ce te face așa un pic să te gândești la ce sperai când ai început și unde ai ajuns. E bine, e rău, depinde cum te poziționezi tu. În ultimii ani am descoperit că mă interesează zona unde arta și activitatea mea au o sferă practică și foarte concretă și este angajată într-o chestie, nu știu dacă neapărat militantă, dar este angajată.

De unde ai pornit? Ce te-a atras la partea asta?

La asta mă gândesc. Dacă începem să discutăm despre frustrările legate de facultate, din păcate sau poate din fericire, multe lucruri pe care le-am aflat, le-am aflat pe parcurs, deci după ce am terminat facultatea. Când am terminat aveam o imagine destul de clasică a activității mele viitoare, și anume că ești actor, joci în diverse spectacole...

Și cum ți-ai dat seama că vrei să faci asta?
Prin niște întâlniri pe care le-am avut. Adică, chiar din anul patru, din proiect în proiect am lucrat cu diverși oameni. M-am întâlnit cu Ana Mărgineanu, David Schwartz, cu Mihaela Michailov, cu Radu Apostol și mi-am dat seama că „da, uite!, genul ăsta de proiecte vreau să fac”. Mi-am dat seama ce mă interesează mai mult și că numai pentru anumite lucruri sunt dispusă să investesc timp și efort. Le-am cernut. Am lucrat și în proiecte cu care am fost ok, dar îmi dau seama că nu m-au mulțumit. La început încerci de toate, experimentezi, ești deschis. La început nici nu știi exact ce vrei, cel puțin eu nu știam exact – aștepți cumva să vină spre tine. După un timp începi să ți le mai alegi și tu. Plus că îți dai seama că nu ai timp de toate. Mă interesează zona asta unde teatrul nu înseamnă doar un spectacol, ci înseamnă o zonă de cercetare, de dialog – când se întâmplă ceva înainte de spectacol și după spectacol – nu e doar spectacolul, nu e ăla scopul.

Tu ai vreo parte preferată?

Îmi place să joc teatru și îmi place toată zona asta de lucru pe teatru, îmi place foarte mult întâlnirea cu publicul, efectiv momentul spectacolului, dar îmi place și pentru că cred că știu, sau sper, că înseamnă ceva pentru oamenii ăia. Când joc un spectacol despre școală și despre educație cu o sută de copii, nu știu, simt că înseamnă ceva și că o să vorbim despre lucrurile alea. Aud reacțiile în timpul spectacolului și mi se pare foarte tare! Și mă bucură că discută niște lucruri despre care în mod normal nu discută. Pe scurt, întâlnirea îmi place, pot să zic că de fapt spectacolul, dar când joci într-o sală goală n-are sens. Da, îmi place întâlnirea asta!

Practic, să-și atingă spectacolul scopul...
Da, exact.

Voi puteți să cuantificați cumva rezultatele, impactul în urma unui spectacol de genul acesta?

Din păcate când ai proiecte din astea e mai dificil. Nu e doar spectacol, e foarte multă muncă...dacă am lucra într-un proiect în care faci un spectacol și gata, fără să îți dorești un impact vizibil, poate ar fi mai ușor. Dar dacă are o temă socială, o temă de educație, o temă legată de o comunitate defavorizată, ceva care are legătură cu sărăcia, îți dai seama că e foarte frustrant cum să cercetezi subiectul, cum să îl comentezi, să faci interviuri, să ai discuții. Faci un spectacol, prezinți spectacolul și ai plecat. Și rămâi cu frustrarea asta. Atunci, mă rog, o formă pe care am găsit-o mai bună este să încercăm să facem proiecte pe termen cât mai lung dacă se poate, în care și după spectacol există urmări, există întâlniri, ateliere, există proiecte viitoare cu aceeași comunitate, cu aceiași oameni – adică să aibă continuitate.

Pentru Katia meseria de actor are sens în măsura în care ea este utilă

Cum voi țintiți mai mult partea educativă, cu studenții, cu noul val de actori ai avut contact?
Am avut destul de puține legături pentru că nu mi-am dorit să rămân în facultate, nici ca profesor, nici ca masterand – de-asta fac master la o altă facultate care mi se pare că îmi aduce ceva nou. Însă lucrez cu Mihaela Michailov care este dramaturg și ea e încă în facultate și încă are contactul ăsta direct cu ce înseamnă noile valuri. Din ce mai vorbesc cu studenții pe care îi mai întâlnesc, mi se pare că multe lucruri pe care eu le reproșam, sau care m-au frustrat pe mine, au rămas și îi frustrează în continuare și pe ei. Una dintre chestii, și mă întorc la prima întrebare pe care mi-ai pus-o, este că nu îți dai seama cu adevărat de tot ce poți să faci după ce ai terminat facultatea. Sigur că n-ai de unde să știi ce o să îți ofere viitorul și ce o să se întâmple, dar cred că ar trebui să existe o paletă mai largă și o deschidere mai mare a facultății și a profesorilor către ceva mai mult decât ce înseamnă strict meseria de actor, de regizor, de dramaturg, scenograf, coregraf. Mi se pare că ieșim din facultate foarte individualiști, fiecare pe bucățica lui și cu arta lui și cu chestiile lui și pe urmă te trezești că e o muncă care nu se face decât în echipă, în care e foarte bine să știi cât mai multe lucruri și despre meseriile celorlalți. Cred că trebuie să ne mai dăm seama că meseriile noastre au sens în măsura în care ele sunt utile contemporanilor noștri, nu să ieșim din facultate cu visul de a face niște capodopere care nu au niciun sens pentru nimeni. Facultatea asta mi se pare că e destul de eltistă. Asta e senzația mea. Adică am ieșit cu senzația că suntem un grup de aleși – nu știu, nu cred că ar trebui să fie așa și nici că suntem așa. Viața apoi te trage câte un pic, câte un pic de mânecă și te aduce înapoi cu picioarele pe pământ. Astea sunt niște supărări cu care am plecat din facultate și am rămas cu ele și acum.

Da, dar din câte știu examenul de admitere la facultatea asta e unul destul de dur, nu intră chiar oricine.     
Da, da, desigur, probabil e în natura mea să văd lucrurile așa și nu e obligatoriu ca toată lumea să vadă la fel. Dar mi se pare că meseria noastră are sens în măsura în care ea este utilă. Mijloacele pe care ți le oferă teatrul pot fi folosite concret în beneficiul unor comunități, în beneficiul unor oameni. Și e păcat că avem capacitatea de a face niște lucruri și nu le facem din diverse motive. Eu sunt unul dintre oamenii care militează pentru introducerea materiei teatru în școli, în licee, mi se pare că să faci niște lucruri de bază de teatru e util pentru oricine și ar ajuta foarte mult. În școală se vorbește mai puțin despre zona asta socială, practică a teatrului, mi se pare că se vorbește foarte mult despre artă și sigur că este o artă, dar arta este pentru oameni și de multe ori rămâne doar o artă în sine – dar pentru cine? Pentru ce? Da, suntem noi acolo un grup mic de oameni, discutăm, ne dăm cu părerea, dar când plecăm acasă nu s-a schimbat nimic. Teatrul poate să facă foarte mult bine, poate să ajute la deschidere, teatrul te pregătește pentru viață.
Pe de altă parte, că m-ai întrebat de studenți, e o inflație de actori și ți se zice din primul an că e o meserie grea, și chiar este, și că e greu să reziști pe piață și suntem din ce în ce mai mulți...

Ți se pare că e mai greu în domeniul ăsta în București decât în alte orașe sau în alte țări?
Nu mai greu. Mi se pare că e mai greu în sensul că suntem mai mulți, dar pe de altă parte sunt și mai multe oportunități și atunci se echilibrează puțin lucrurile. Uite, de foarte multe ori regizorii spun lucrul ăsta, că dacă lucrează într-un oraș mai mic actorii au timp, pe când într-un oraș mare – și nu e numai în cazul Bucureștiului, ci și al Clujului, Timișoarei unde oamenii sunt foarte ocupați, nu ai timp să stai cu orele la repetiții pentru că actorul trebuie să se întoarcă la o filmare, o înregistrare, e tot timpul pe drumuri, are un atelier, un curs. Iar comparativ cu alte țări, din ce știu eu, suntem totuși un caz fericit pentru că nu suntem atât de mulți cum sunt în alte locuri. Adică în alte locuri bătaia e mult mai mare. Unii spun că această competiție îi stimulează pe actori să fie mai buni.

Totuși, în București sunt multe teatre, sunt mulți actori, dar, din ce ai văzut tu, sunt oameni care merg la teatru?

Băi, da. Merge lumea la teatru, nu asta e problema. Problema e că există un public serios de teatru, serios în sensul de mare, dar care se duce într-o zonă clasică de teatru și atunci miza e să îi scoți din zona confortabilă de spectatori de teatru – când teatru înseamnă o clădire pe care scrie Teatrul... nu știu care. Adică să îi aduci în spații neconvenționale, să abordezi subiecte mai sensibile, deși este o chestiune mai delicată – unii vor să meargă la teatru să uite de viața cotidiană și să vadă ceva frumos. Bucureștiul a devenit un loc care oferă foarte multe activități și cred că dacă cineva vrea să își petreacă o seară undeva are de ales între multe chestii. Aici contează cum te faci auzit.

Bucureștiul Katiei e un organism viu

Ție ce îți place cel mai mult la București?
E puțin mai greu, e parte din mine – în sensul că am trăit toată viața aici.

Păi și nu ai locuri preferate?

Locul preferat, nu știu, acasă poate! (râde) Dar legat de București pot spune că îmi place că mă surprinde, asta mi se pare foarte tare! De exemplu, într-o seară m-am rătăcit. Deși eram în întârziere și nu știam în ce parte trebuie să o iau mi se părea cumva tare că pot să mă rătăcesc într-un oraș pe care, teoretic, îl cunosc foarte bine. Îmi place că e un oraș viu! De multe ori îl privesc ca pe un organism viu, sufocat de mașini.

Asta era și următoarea mea întrebare, ce nu îți place?

Da, cumva merg mână în mână. Îmi place că e foarte viu și, în mod evident, oamenii îl fac așa, dar este viu cu bune și cu rele. E și sufocat de mașini, de multe ori este extrem de agresiv și permite această agresivitate foarte mare – și a oamenilor către oameni. Uneori treci prin niște locuri și ai impresia că o să se dărâme totul peste tine, e foarte înghesuit, mașini, oameni, clădiri în construcție, e foarte poluat – și totuși, îmi place foarte mult. Te surprinde.

Tu în ce zonă locuiești?
Eu locuiesc foarte aproape acum, în zona Dacia cu Polonă.

Chirie?

Da.

Și unde ai copilărit?
Am copilărit nu foarte departe de aici, pe la Victoriei, pe strada Doctor Felix. E o străduță mică la ieșirea din Pasajul Titulescu, lângă Piața Victoriei. Ce mi se pare tare e să vezi cum se transformă. Dacă mă gândesc cum era zona când eram eu mică și cum e acum... e tare să vezi cum evoluează lucrurile.

Ce s-a schimbat pe Doctor Felix?
Erau niște căsuțe și aveai senzația că sunt în niște curți mici și au vândut, iar acum au făcut dintr-o curte în care era o căsuță o ditamai policlinica sau clădirea de birouri. Părea un spațiu mic, dar așa îți dai seama cât încape acolo. Nu mai e deloc aerisit, e foarte aglomerat. Era o străduță drăguță și acum nu au loc să parcheze mașinile.

Te jucai în stradă?
Da băi! Nu mai sunt copii în spatele blocului! Asta s-a pierdut. Cel puțin în zona asta, în care am locuit eu, nu știu de restul. Noi eram un grup foarte mare de copii și ne strângeam în spatele blocului și acum nu mai e niciun copil. Și știu că sunt copii în blocuri! Dar nu mai ies, au alt fel de a-și petrece timpul liber...

Cât de des te întorci acolo? Părinții tăi încă mai locuiesc acolo?
Destul de des, e și foarte aproape. Da, încă mai locuiesc acolo. Merg la ei săptămânal.

Mai ai ceva de pe Doctor Felix care a rămas neschimbat? O piatră, o treaptă, o bordură?

Măi, din păcate, nu. Tocmai pentru că intrarea e prin față, nu mai ajung în spate, nu mai merg în parcurile în care mergeam atunci – în parcurile alea de lângă Kiseleff, parcul „pustiu” care s-a schimbat și el destul de mult. Tot ce înseamnă oraș din copilărie nu mai este – s-a șters, s-a destrămat, a dispărut. Spatele blocului nu mai e un teren de joacă pentru că nu mai sunt copiii. E un pic trist. Când mă duc acolo și mă uit, mi se pare foarte ciudat să văd doar mașini.

Katia crede că în București „e greu să ne simțim ca o comunitate”

Măcar sunt bătrânii liniștiți că nu îi mai deranjează copiii.
Da, chiar eram o problemă pentru ei! Erau parte din activitatea noastră. Îi deranjam, îi deranjam. Ne cățăram în copaci...e destul de trist. Mi s-ar părea mai mișto dacă am avea copii acolo și ar fi cum eram și noi. Ce mă mai supără la oamenii care locuiesc în București e faptul că fugim de chestiile triste și ne refugiem fiecare cu bucățica lui și nu avem grijă de noi ca o comunitate. Bine, e greu, suntem aproape două milioane de locuitori, e greu să ne simțim ca o comunitate, dar nu știu... Nu avem grijă unii de alții deloc și asta mi se pare că se poate vedea foarte ușor încercând să vezi cum arată spațiile publice, care și așa sunt puține. Nu avem grijă de ele, nu le respectăm.

De ce crezi că se întâmplă asta?
Mi se pare că e un individualism feroce. O văd ca pe o reacție post-comunistă. Am fugit de comunism și acum muncește fiecare pe bucățica lui. Se vede asta în orice spațiu comun. Spre exemplu, într-un bloc. Un bloc e un spațiu comun. Fiecare are grijă de ce se întâmplă la el în apartament, dar locurile comune sunt ale nimănui. Sunt foarte rare exemplele în care un spațiu comun e un spațiu plăcut, de care ne pasă, pe care îl respectăm – cum sunt parcurile, parcurile dintre blocuri. Din păcate nici administrația nu sprijină, nu gândește orașul în felul ăsta. Când există un loc cât de mic, devine imediat parcare sau loc de aruncat gunoiul. Pe urmă, asta se vede și în felul în care avem grijă de oamenii care nu au posibilități. Comunitatea nu are grijă de ei, să le găsească o soluție, îi îndepărtează.

Ăsta ar fi unul dintre mesajele educaționale pe care vrei să le transmiți prin munca ta?
Da. Mesaje pe care le pot lega și de teatru și de oraș și de felul în care trăim. De-asta spun că toată activitatea noastră are legătură cu comunicarea, cu dialogul, cu a fi în legătură directă și imediată cu cineva. De exmplu, spațiul ăsta nou, Centrul de Teatru Educațional Replika pe care l-am deschis în Tineretului, are ca miză (una dintre ele) de a aduce la un loc oamenii din cartier. Teatrele în general sunt în centru. Ei! și avem ideea asta că există artă la fel de valabilă într-un spațiu care nu e centru. Una dintre mizele noastre e chiar să reușim să-i cunoaștem și să-i mobilizăm mai mult pe oamenii din cartier decât pe cei din centru. E foarte interesant că de multe ori au venit oameni pentru că „am văzut că se întâmplă ceva aici la noi” și se bucură. Oricum, sunt tot mai multe proiecte care ies din centru, încep să apară și alte nuclee, mai mici, dar sunt.

Unii spun că e aglomerat, că e obositor, dar mie îmi place orașul că e așa de dinamic, divers – ai și blocuri, ai și case, singura mea problemă e că de multe ori le acoperim sau nu au o logică care să servească și oamenilor. De multe ori e orașul mașinilor, clădirilor – unde sunt oamenii?

 

        

Comentarii