X

Irina-Margareta Nistor, într-un Bucureşti cinematografic

10 Noi 2015 | scris de Aura Clara Marinescu | București
  • Irina-Margareta Nistor, într-un Bucureşti cinematografic
  • Irina-Margareta Nistor, într-un Bucureşti cinematografic
    Irina-Margareta Nistor şi Ritz / foto: arhiva personală
  • Irina-Margareta Nistor, într-un Bucureşti cinematografic
    Haka, paznicul casei Irinei-Margareta Nistor / foto: arhiva personală

5,00 rating / 1 voturi
Review Merg.In
M-am întâlnit cu vocea filmelor, Irina-Margareta Nistor, la o lansare de carte pentru copii (despre care voi povesti în curând), într-o sâmbătă rece de noiembrie, în vremea Bucureştilor îndureraţi de tragedia #colectiv. Şi am rugat-o să-mi vorbească despre oraşul acesta pe care îl iubeşte. Iată ce poveşti şi amintiri o leagă iremediabil de casă. 

Doamnă Nistor, unde aţi copilărit în Bucureşti? Pe ce stradă? Azi, locuiţi pe aceeaşi stradă, în aceeaşi casă?
Am copilărit în București, ca de altfel și mama și bunicul meu, pe strada Dumitru Iorgulescu 9 (inițial i-a zis arhitect, deși bietul om nu era, ci murise în Primul Război, înainte lucrând ca funcționar la primărie), la numărul 11, undeva nu departe de Patinoarul fost 23 August (unde mergeam cu tata), de parcul cu același nume, de stadionul unde s-au cunoscut ai mei în anul internațional al tineretului și, firește, de Cinema Munca (o clădire dadaistă a lui Marcel Iancu cu destinație incertă acum).
Din fericire, locuiesc în același loc (scrie pe zidul din calcio vecchio că nu e de vânzare proprietatea, ca la Roșia Montană, iar în interior că e patrulată și păzită de pisici, respectiv de Ritz, care în martie va împlini sweet sixteen!, și afară de cățelușa Haka), în aceeași casă, construită în 1939, anul „Vrăjitorului din Oz” și al romanticului „Pe aripile vântului”, de bunicii și străbunicul meu.
Din fericire, a scăpat de naționalizare. Aș fi putut sfârși Dumnezeu știe pe unde, dacă mai trăia nea Nicu șase luni, căci intenționa să transforme totul într-o parcare (după ce decenii întregi fuseseră amenințări cu transformarea zonei în cartier olimpic și alte aiureli). 

Dacă ar fi să vă imaginaţi casa dumneavoastră într-un film, ce producţie ar fi aceea?
Una englezească, pentru că așa a fost proiectată de cele două arhitecte: în interior, jos sufrageria, cu un salonaș și bucătăria, iar la etaj dormitoarele (care includ și biroul și bibliotecile) și baia, plus pod și subsol, grădină cu leagăn, alun și fragi. La exterior, are un aer de vilă florentină, îmbrăcată în viță, uneori integral, alteori parțial. Prin urmare, ar fi o peliculă gen Agatha Christie, cu Hercule Poirot, cu mister, dar fără crime, și cu multă eleganță. 

Ce vecini aveaţi în copilărie? De cine vă e dor?
În copilărie eram înconjurată de băieți. Alături erau patru frați, mai mari decât mine, drept care eram extrem de răsfățată, unul e acum arhitect la New York, altul inginer în Germania, un al doilea inginer și un doctor ne-au părăsit și odihnesc la cimitirul Bălăneanu. În spatele casei exista Călin. Un puști care avea un câine lup fioros, pe nume Dolfi, ușor de înțeles de ce, având în vedere că bunica lui era Omama, deci nemțoaică, și ne dădea bani să mergem peste drum, la cofetăria Lăcrămioara (care nu mai există, dar încă o visez), să ne luăm câte o prăjiturică. În partea cealaltă, vecinul a devenit între timp persoană importantă pe la Patriarhie. Mi-e dor de toți, dar mai ales de mama celor patru, cu care adesea mergeam prin vizite pe la rudele lor și cu care ajungeam de Paște la spovedanie, împărtășanie și trecutul pe sub masă, în Vinerea Mare. 

Prin ce „cotloane” de Bucureşti vă petreceaţi timpul?
Mergeam la cinema la Sala Palatului sau la Arta, care din păcate nu mai există (era pe la Hala Traian), prin piețe toamna, după proviziile de iarnă și uneori ne întorceam (foarte la început de anii ‘60) cu un fel de trăsură, la Poștă la Iancului pentru scrisori sau mult așteptata ciocolată de la rudele din Spania ori vreo păpușă de la… Paris. 

Ce vedeaţi pe fereastra camerei dumneavoastră? Astăzi, ce vedeţi? Ce s-a schimbat?
Pe fereastră văd același lucru, din fericire, pentru că așa cum am spus deja n-au apucat comuniștii să dărâme strada, care n-are, de altfel, decât 12 case. Undeva în depărtare se mai vede câte un bloc, pe unul scrie „DCS+”, în loc de o sifonărie, unde nu-mi plăcea să fiu trimisă, și bunica zicea: „Doar nu-i în Patagonia”, și poate pentru asta, mult mai târziu am ajuns în Argentina! În copilăria mea acolo mai era o lăptărie unde vindea Vasile, și ceva mai spre noi o băcănie unde un grec, Mangu, îmi dădea întotdeauna gratis câte o napolitană sau biscuit, când mergeam cu ai mei la cumpărături. 

La ce liceu aţi învăţat? Ce poveşti despre Bucureşti vă amintiţi din adolescenţă?  Ce v-a rămas întipărit în memorie?
Până să învăț la liceu, am învățat la școala generală, care e două străzi mai încolo, îi spune „Emil Racoviță” și era și liceu sportiv, unde a studiat și Ilie Năstase. Eu liceul l-am făcut un an la „Sfântul Sava”, unde, neavând clase de uman, după ce o vară am învățat la fizică, am fost mutată, la unul mult mai… cinematografic, în sensul că director era George Șovu, scenaristul „Liceenilor” și al „Declarației de dragoste”. Prin urmare am absolvit Liceul 39, dar nu la secția italiană, ca Alexandru Bindea, cu care am fost colegă de generație, ci la E, la uman.

Ce amintiri din adolescență? Păi, un accident de mașină, de exemplu. Chiar pe traversarea de la Sala Palatului, dinspre farmacie spre Florăria Iris, acum. Nevasta atașatului economic de la Ambasada Maghiară tocmai își luase carnetul și a ignorat o trecere de pietoni, unde ar fi trebuit să acorde prioritate. Prin urmare, m-a izbit în plin, am leșinat puțin, dar m-am întors curajoasă acasă, firește neluând numărul de la mașină. Am venit cu autobuzul 74, deci nu s-a oferit să mă aducă la domiciliu. Am sunat preventiv acasă, să nu se îngrijoreze mama, abia ajunsă în siguranță am mărturisit ce s-a întâmplat. A doua zi, însă, am constatat că aveam întindere de ligament, că nu mai puteam pune piciorul în pământ și că a trebuit băgat în ghips. Noroc cu vecinul, doctorul, Nucu Lazăr, medic sportiv. Tata a plecat din ambasadă în ambasadă să facă pe detectivul și să găsească persoana. Știam doar că este o mașină TC sau CD (Dumnezeu nu bate cu bățul, copil fiind ziceam că, „dacă ne calcă, măcar să fie un Mercedes”), era o mașină cu plăcuță de înmatriculare diplomatică. Curând tata a reușit să identifice automobilul și persoana, drept care m-au dus la școală trei săptămâni, ca să nu lipsesc, că eram a IX-a, într-un liceu extrem de exigent. Îmi amintesc că aveau un copilaș tare dulce, n-am reușit să învăț nimic pe limba lui și m-am ales cu o scrumieră oribilă, de prost gust, din cristal roșu.
Sigur că mi-a rămas tipărit în memorie și sunt mult mai atentă la traversări. Chiar stresată. Mai cu seamă în ’77, în noaptea cutremurului, când nimeni nu mai respecta nicio regulă de circulație. Autobuzul 34, care avea cap de linie la Muncii, ne abandonase la Vitan. 

Pentru că suntem la Merg.in.Bucuresti, unde mergeaţi la cinema în studenţie? Mergeaţi cu părinţii? Cu prietenii, unde vă „pierdeaţi” timpul?
Nu prea aveam multe locuri unde să ne pierdem timpul, cum ziceți voi (în afară de cozile nesfârșite). În studenție aproape că locuiam la Cinematecă (era și aproape de Universitate). Inițial la Union și mai apoi la Eforie. Lunea mergeam la Clubul Criticii și la Premiile Speciale ale ACIN (Asociația Cineaștilor), împreună cu mentorul meu, maestrul D.I. Suchianu, la Studio, fostă Casa Filmului. În rest, continuam să mă duc la Sala Palatului cu părinții și bunica (în 1972 bunicul murise), dar și separat cu mama pe Bulevardul cinematografelor (actualmente Elisabeta, dar fără săli, doar Corso a supraviețuit), inclusiv în prima zi de studenție, în 1976, când am tras chiulul amândouă, ea fiind profesor universitar, la Politehnică. Cu prietenii, de fapt cu una dintre prietene, cu Cami, mergeam deja de ani buni vinerea la Ateneu, unde aveam abonament. Cum făceam rost de ceva bani, din colaborări, îi spânzuram la Capșa! 

Care vă sunt locurile dragi? Dar cel mai urât loc din Bucureşti?!
Locuri dragi: pe prima poziție se află Ateneul Român, apoi Cinema Studio și Cimitirul Bellu. Recent am descoperit Mărțișorul, Casa Memorială a lui Arghezi care pare că te poartă într-o altă dimensiune. Îmi mai place la Şosea, unde pe vremuri mergeam când înfloreau trandafirii, zona Televiziunii și Herăstrăul, mai cu seamă când exista ExpoFlora…
Cel mai urât loc din București e o întrebare retorică, fără doar și poate: Casa Poporului. 

Astăzi, ce nu mai regăsiţi din Bucureştiul copilăriei? Ce aţi fi vrut să nu „piară” niciodată?
Aș fi vrut să nu piară piețele în aer liber și nu așa luate ostatice într-un fel de acoperăminte de sticlă, unde abia de mai respiri și toate fructele și legumele sunt transpirate. Aș fi vrut să nu dispară trăsurile, dar mă bucur că nu mai sunt căruțe. Aș fi vrut să nu fi căzut la cutremur Cofetăria Nestor, unde era cea mai grozavă înghețată de cafea albă (da, n-am greșit, nu-i ciocolată albă, ci cafea albă, pe care am mai regăsit-o doar la Berlin, în restaurantul de la Reichstag). Aș mai fi vrut să mai fie în formă Teatrul de Vară și Grădinile de Cinema, precum Doina, cea de vizavi de Banca Națională, Romarta Copiilor, instantaneele fotografice pe stradă, ca-n perioada interbelică. 

Dar Bucureştiul din filme? Cum se vede pe ecran Bucureştiul?
Din păcate, Bucureștiul din filmele postdecembriste este unul sumbru, cu veșnicele apartamente cenușii de bloc, unde la loc de cinste e o bucătărie meschină cu mușama, în loc de față de masă. Și care de altfel la fel de bine poate să fie în orice alt oraș din România. Nici măcar la recentul „București Nonstop” al lui Dan Chișu nu stăm mai bine, doar personajele sunt mai colorate. Singurele imagini splendide sunt cele din jurnalele de actualități din perioada interbelică, adunate parțial într-un documentar semnat cu afecțiune de Radu Gabrea. 

Într-un film, ce loc din Bucureşti v-ar plăcea să vedeţi pe ecran?
În afară de Ateneu, care între timp a devenit banal, există cea mai frumoasă bibliotecă din această urbe, cea din curtea Bisericii Armenești. Și apoi ar mai fi Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici”, noi o viață i-am spus vila Minovici sau Vila cu Clopoței. Și Palatul Telefoanelor, mai cu seamă pe vremea când avea un lift spectaculos, dar și noile clădiri restaurate sau reconstruite cum ar fi cea a Patriarhiei, Teatrul Național sau cea pornită de la zero, a Operetei. Tot mai aștept un cinema și o sală de concerte pe măsura succesului cineaștilor și al Festivalului „Enescu”. 

Unde aţi văzut primul film?
La București, la Sala Palatului, era „Cleopatra”, am stat în rândul 9, sectorul A, locul 1 și recent l-am revăzut la Cinema City, la AFI, odată cu lansarea Parfumului Goldea, al Casei Bulgari, dar și la Cannes, acum câțiva ani. 

În final, privind cu revoltă la ce s-a întâmplat săptămâna trecută în Colectiv, Bucureştiul nu este un oraş sigur. Ar trebui să plecăm de aici sau să rămânem şi să-l schimbăm, să ne schimbăm? Merită oraşul acest efort?
În mod sigur merită efortul și spun asta pentru că eu îmi iubesc sincer orașul, mi-e drag să mă întorc acasă, oricât de pasionată aș fi de călătorii. Ca să-l schimbăm însă ne trebuie un efort colectiv și mai ales multă disciplină și o schimbare de mentalitate. Nu trebuie pornit de la ideea că nouă nu ni se poate întâmpla sau că așa ne-a fost scris. Destinul nu trebuie sfidat, ci ocrotit! Severitatea și educația ar trebui să fie sporite. Să învățăm să ne ferim, să ferim și să-i ajutăm și pe alții într-un caz extrem. De ce numai în avioane ți se dau niște indicații precise ce ai de făcut, la fiecare drum în parte? Așa ar trebui să fie peste tot. Știm bine că un om informat are mai multe șanse. 

Vă simţiţi în siguranţă în cinematografele de la noi, în Bucureşti?
E de notorietate faptul că încă de la cutremurul din ’77 au fost cele mai afectate, mai cu seamă pe Magheru. Și totuși, de aproape 40 de ani, continuăm să le frecventăm, chiar dacă avem prieteni dragi, care sunt îngroziți când știu că suntem acolo la vreo vizionare. Și în ’77 ieșeam de la o proiecție de la fostul Muzeu al Partidului, actualmente Muzeul Țăranului Român, unde ținuse o conferință maestrul Suchianu și mai apoi se dăduse filmul „Ana și comandorul”, un rusesc văzut pe sub mână.
Mă bucur că odată cu Kinodiseea se va semna o petiție (care sper să fie urgent luată în seamă) pentru construirea unui clădiri cu două-trei săli moderne (cum tocmai s-a făcut la Londra), anume pentru festivalurile atât de utile pentru viața cosmopolită a Bucureștiului, ca să nu asaltăm exclusiv draga noastră „Elvire Popesco”, din Dacia 77, de la Institutul Francez.  
Comentarii