X

Cosmin Manolescu. Omul-dans

27 Iul 2015 | scris de Alina Vîlcan | București
  • Cosmin Manolescu. Omul-dans
    Camera 1306
  • Cosmin Manolescu. Omul-dans
    Fragil
  • Cosmin Manolescu. Omul-dans
    Piesă cu responsabilitate limitată
  • Cosmin Manolescu. Omul-dans
    Camera 1306
  • Cosmin Manolescu. Omul-dans
    Cosmin Manolescu

5,00 rating / 3 voturi
Review Merg.In

Dacă dansul contemporan bucureștean ar trebui să poarte un nume de om, lăsați-mă să cred că i s-ar spune Cosmin Manolescu.

Bucureștiul lui Cosmin Manolescu e un oraș în care oamenii dansează pe străzi, un oraș al contrastelor, văzut din mișcare, dar și prin ochii artiștilor străini veniți aici, un oraș devenit al lui încă de pe când avea 14 ani și pe care îl poartă cu el în fiecare spectacol.

Cu Cosmin Manolescu am dansat pe străzi, de pe Calea Victoriei până la Piața Romană și mai departe, într-o noapte de iarnă fără zăpadă. Eram un grup de oameni mari care se lăsau conduși în pași de dans într-o lume cu responsabilitate limitată, făcând cu mâna taximetriștilor, intrând într-un hotel, îmbrățișând copacii, cum făcea Cosmin, căci încercam să ieșim din noi înșine sau, dimpotrivă, să ne regăsim așa cum fuseserăm înainte să ne pierdem în marele oraș, în joburi, în programe, în câte și mai câte ne furaseră copilăria și, odată cu ea, libertatea de a fi noi înșine. La rândul lui, orașul ni se arăta altfel în acea noapte. Poate că dacă nu aș fi știut cine era Cosmin Manolescu nu aș fi intrat nicicum în acest joc nebun, al încălcării limitelor, sfidând privirile amuzate sau critice ale pietonilor grăbiți la acea oră târzie pe străzi centrale și neîndoielnic luminate. Știam, însă, cine e Cosmin Manolescu, deși încă nu îl văzusem nici în [Fragil], nici în Piesă cu responsabilitate limitată, iar în Camera 1306, spectacolul de la Hotel Intercontinental, devenit deja legendă urbană, nu îl voi vedea, poate, niciodată.

De la dansul nostru din noaptea aceea de iarnă au trecut luni bune, suntem deja în mijlocul verii, dar încă mă întorc uneori la gândul că într-o zi voi continua să dansez pe străzi descoperind orașul așa cum face Manolescu. Sau poate că nu voi fi în stare, căci nu mulți sunt în stare să trăiască astfel, deși mulți au luat calea dansului contemporan urmându-l pe el.

Acestea fiind spuse, cei nefamiliarizați cu arta coregrafică vă întrebați pesemne cine e Cosmin Manolescu. Iar eu nu-l voi descrie, ci îl voi lăsa, în rândurile care urmează, nenumărate rânduri, să își spună singur povestea în care veți regăsi atât Bucureștiul cel de toate zilele, cât și lumea dansului contemporan sau viața trăită de un om care a știut dintotdeauna că va dansa.

Cadru: Bem Coca-Cola cu gheață într-o după-amiază caniculară în Centrul Vechi, la cafeneaua Van Gogh. Ne spunem ce am mai făcut. Cosmin îmi vorbește despre explorarea performativă a orașului. Pentru că el asta a făcut în vremea din urmă. Și nu numai. Dar vorbește despre vara asta.

București, 2015, vară

Cosmin Manolescu: Am avut recent o întâlnire specială cu orașul în cadrul unui program făcut de ArCuB. Explorarea orașului este unul dintre programele care pregătește candidatura Bucureștiului pentru Capitală Culturală Europeană în 2021. Atelierul nostru a început la Hanul Gabroveni, clădire veche, readusă în zona culturală. Am pornit într-o explorare cu un grup de șase performeri, dansatori, actori și coregrafi, zilnic am pendulat între Centrul Vechi și Parcul Cișmigiu. Eram un grup mixt, iar explorarea noastră performativă a însemnat să dansăm în oraș, să ne așezăm pe jos pe trasee foarte diferite, în fiecare zi altul, și astfel să descoperim orașul din diverse perspective. Ceea ce s-a și întâmplat.

Și cum ați găsit orașul?
C.M.: De exemplu, la Muzeul Holocaustului am intrat în contact cu tinerii care trăiesc în jurul mausoleului, unde înainte a fost un parc, cu loc de joc pentru copii, iar ei continuă să vină acolo și să se joace, deși între timp locul s-a schimbat, s-a încărcat cu o altă istorie. Am performat cu gardianul, care nu voia să ne lase să dansăm acolo, așa că ne-am așezat pe jos și ne uitam la oamenii care se întâmpla să treacă prin jur. Gardianul a vrut să cheme poliția și la un moment dat chiar ne-a dat afară cu brutalitate, deși nu făceam decăt să pomenim numele oamenilor care au murit. Ne-am așezat pe jos în formă de protest. Am mai fost pe Calea Victoriei, pe Brezoianu, pe strada Lipscani, am intrat într-un anticariat unde am dansat pe muzica unui gramofon....

Cum reacționau oamenii pe care îi întâlneați pe stradă?
C.M.: În general, orașul e foarte agresiv în relație cu orice tip de perfarmance, tot ceea ce iese din obișnuință e considerat nebun, unii ziceau că suntem drogați, gardienii ne luau toți la trei păzește, vreo clădire mai fancy de pe Lipscani era păzită la intrare, ca să nu intrăm acolo... Am avut și surprize frumoase, cum a fost cu angajații unui magazin tot de pe Lipscani, unde am intrat să dansăm, pentru că ei aveau muzică, am interacționat cu ei, ne-am cumpărat apoi de acolo costumele pentru prezentarea finală. Unii oameni au intrat în jocul nostru și au interacționat, au dansat, alții au fost brutali, ne-au îmbrâncit. A fost un amalgam de reacții. Într-un loc, am cerut să se deschidă ventilatorul ca să dansăm cu aerul. Am ciocănit la geamurile oamenilor, am vorbit cu ei, am încercat să le aflăm poveștile, a fost o experiență în care am descoperit orașul cu alți ochi. Atelierul a durat cinci zile. Am stat pe stradă, la plajă, dar am stat chiar pe mijlocul străzii (Lipscani) sau al aleilor (în Parcul Cișmigiu), lumea ne privea ciudat, uneori fugea de noi, dar apoi ne urmărea, începuserăm să ne formăm un public printre oameni, ne întâlneam cu vânzătorul de papagali de pe Lipscani, performam pentru muzicanții care cântau pe stradă, erau mici momente de improvizație, zilnic între orele 5 și 8, apoi ne întorceam în studio și aveam o discuție despre ce s-a întâmplat, despre locurile noi pe care le-am descoperit. În ultima zi, niște oameni care locuiesc în clădirea dintr-un pasajul londonez ce leagă Calea Victoriei de strada Academiei ne-au aruncat cu apă în cap, spuneau că pasajul nu e deschis accesului pietonal, deși leagă două străzi, e și un bar interesant acolo, unul foarte vechi, unde se joacă table și barbut, dar nouă ni s-a aruncat apă în cap, apropo de cum ne-a primit orașul.

Când se întamplau toate astea?
C.M.: Pe la sfârșitul lui iunie, 22-28 iunie. S-au întâmplat multe, printre altele am dansat în parc, cu păunii, iar la prezentarea din ultima zi o parte din public a venit cu noi și a și performat, dansam cu mașinile, cu gardienii, într-o întâlnire directă cu orașul, un atelier de explorare urbană care poate fi dezvoltat, căci ideea de a ieși și de a dansa pe străzi e frumoasă. Vezi orașul cu alți ochi, cu oamenii lui, cu arhitectura. Am făcut o improvizație și pe acoperișuri părăsite pe care le-am descoperit din întâmplare, erau acolo sârme, lucruri folosite, aruncate, și o priveliște aparte a orașului, pe care nu am mai văzut-o niciodată, undeva între Muzeul Holocaustului și Calea Victoriei.

E ofertant Bucureștiul pentru un artist din zona dansului?
C.M.: Extrem de ofertant, dacă ai timpul necesar să îl cunoști și să-l guști – de la stilurile de arhitectură, la contrastele care există aici, la caractere și locuri. Noi, cei care trăim aici, nu mai avem timp să vedem fața Bucureștiului, dar toți artiștii străini spun că e un oraș cu multe parcuri și grădini de care se îndrăgostesc, nu degeaba e un oraș dintre cele mai cool în acest moment, e în topuri.

Dar zgomotul orașului, pe care mulți îl critică, e o muzică bună pentru cineva care folosește astfel orașul?
C.M.: Poate să fie un soundtrack original pentru performance, pentru proiecții video, pentru orice. Orașul ăsta are o parte foarte zgomotoasă, dar are și una foarte liniștită. O găsești dacă ieși după ora 12 noaptea, când orașul doarme, și te plimbi prin zona Grădina Icoanei, Dumbrava Roșie, sau zona din Piața Rosetti, pe acolo pe unde a trăit Eliade, e frumos, noaptea poți și să asculți cântecul greierilor.

Viața lui Cosmin Manolescu în Bucureștiul comunist

Cum ai ajuns să faci dans?
C.M.: Eram mic. O influență importantă a avut-o gimnastica la care mă uitam la televizor, aveam cinci sau șase ani când Nadia Comăneci era foarte în vogă. Prin ’76, când ea lua faimosul zece, eu mă scălămbăiam în fața televizorului. Văzând că îmi place să dansez, mama m-a dus la un curs de dans, pentru că nu exista gimnastică la Brașov sau în orașul meu – Săcele. Apoi, am tot ținut-o cu dansul. Am avut perioade în care m-am oprit, perioade în care am lucrat la proiecte și am fost mai mult manager cultural, dar se poate spune că din ‘76 până acum am cam dansat.

Nu te-ai gândit niciodată să faci altceva? De exemplu, să dai admitere la ASE?
C.M.: Nu, faze din astea nu am avut. Mi-a plăcut prea mult dansul. Deși prima mea întâlnire cu dansul s-a transformat apoi în prima mea întâlnire cu baletul, care nu a fost neapărat dragostea mea, nu m-a atras, începeam să înțeleg că dansul însemna să studiez foarte aprofundat baletul, nu îmi plăcea, nu aveam nici corp pentru asta, eram mic de statură, nu aveam mușchi, nu puteam să car fetele. Dar baletul m-a chinuit din clasa a IV-a.

Erai la o școală de artă?
C.M.: În clasa a IV-a, am mers la Liceul de Coregrafie de la Cluj, unde nu am rezistat decât o lună. Tocmai am fost de curând la Cluj și mi-am adus aminte de momentele copilăriei. Nu am rezistat, pentru că erau condiții foarte grele, eram 26 de copii într-o singură cameră, așa era sistemul pe atunci, iar cei mici trebuia să facă lucrurile mai urâte, trebuia să spălăm ciorapii colegilor mai mari, eram bătuți... Eu eram foarte mic, eram mămos, îmi lipseau prietenii, programul era dur, plecam dimineața din internat, la 6.30, pentru că masa o luam în altă parte, și ne întorceam tocmai seara. Trebuia să facem balet patru-cinci ore pe zi, mai aveam și orele de cultură generală, ne întorceam rupți de oboseală. E greu să faci balet, iar pe vremea aia comunistă era și mai greu.

Și te-ai întors...
C.M.: M-am întors acasă, m-am dus la o școală normală, dar făceam balet la Școala Populară de Artă din Brașov, iar din clasa a VII-a, pentru că se eliberaseră câteva locuri de băieți la Liceul de Coregrafie din București, am venit să dau examen, deși eu la vârsta aia eram cam bătrân pentru balet, dar mi s-a spus că am calități, că sunt deschis, pot să fac șpagatul... „Hai să încercăm, să vedem dacă îi prinzi din urmă pe colegii tăi!” Am făcut multe meditații, a fost o perioadă intensă, pentru că în clasa a VIII-a aveam și treapta.

Părinții tăi au venit cu tine în București?
C.M.: Nu, am stat singur. Eram deja mai mare, stăteam la un cămin pe Principatele Unite, într-o zonă foarte frumoasă a Bucureștiului, era căminul Liceului de Muzică, unde existau și câteva camere pentru Liceul de Coregrafie care la acea vreme era o anexă, o secție a Liceului de Muzică.

Printre toate meditațiile astea și orele de școală, avei timp și să te plimbi prin oraș?
C.M.: În niciun caz. A fost o perioadă brutală, ca să zic așa, pentru că plecam la opt dimineața și mă întorceam la zece sau unsprezece noaptea, cu toate meditațiile și cu tot ce făceam eu... Nu aveam timp să fac nimic altceva, pentru că trebuia să reduc mult din handicapul pe care îl aveam cu baletul, mai trebuia să și învăț, pentru că urma treapta de la sfârșitul clasei a VIII-a, eram pregătit chiar să nu o iau, căci venisem foarte târziu. Învățam singur la română și la matematică, pentru că părinții mei nu-și permiteau să-mi pună meditator și la dans, și la celelalte. Am luat treapta, am intrat ultimul pe listă, și am rămas la Liceul de Coregrafie pe care l-am și terminat. Dar din clasa a IX-a, lucrurile au fost mai calme, îmi plăcea să evadez, să zburd, să fug în Parcul Carol, care era foarte aproape...

Cum era Bucureștiul tău de atunci, cum vă distrați, ce vă plăcea să faceți?
C.M.: Bucureștiul anilor ‘80 era un București împărțit între Opera Națională, unde aveam repetiții, liceul din Principatele Unite și Parcul Carol, unde evadam când aveam o mică fereastră. Mie îmi plăcea să merg acolo, să citesc pe o bancă, Arenele Romane aveau un program de filme interesant, concerte, tot weekendul îl petreceam în parc. Dacă nu acolo, în Cișmigiu, unde îmi plăcea locul șahiștilor; eram mic, dar mă băgam și eram unul dintre chibiții care stăteau pe margine. Din când în când mă duceam și la Brașov, poate o dată pe lună sau o dată la două luni, pentru că financiar nu-mi permiteam să ajung mai des. Mai veneau părinții la mine, îmi aduceau mâncare. A fost o perioadă dificilă. Financiar, părinții mei nu au stat niciodată foarte bine. Bucureștiul costa, ca întotdeauna. Și cumva abia din clasa a XI-a m-am liniștit complet și am știut că o să fac dans pentru totdeauna.

S-a întâmplat ceva atunci?
C.M.: Atunci am trecut treapta a doua și am înțeles că s-a stabilizat situația. Mi-am permis mai multe lucruri, am început să mai lipsesc de la școală, intram în zona aia a liceanului chiulangiu... Noi am prins și anii spectacolelor omagiale pentru Ceaușescu, când timp de două-trei săptămâni, o lună chiar, în jur de 1 Mai sau 23 August, eram obligați să dansăm în spectacole de gală, să le pregătim, și atunci se bloca tot, nu mai făceam nici cursuri de cultură generală, nici dans, făceam numai spectacole pe stadion sau la Teatrul Național, unde pierdeam timpul pe holuri, stăteam cu orele la soare, ne bronzam.

Și ce dansați acolo?
C.M.: Făceam acolo dansuri patriotice cu cărămida, cu lopata, dansuri folclorice... Am pierdut mult timp așa în liceu și mai apoi un alt timp pierdut a fost în armată.

Ai făcut și armata?
C.M.: Da, pe vremea aceea era obligatorie, dar am reușit să ne-o aranjăm la Ansamblul „Doina” al Armatei, un ansamblu de folclor și de spectacole militare, făceam Călușarii și tot felul de dansuri tematice. Dar aveam totuși un program privilegiat. Când nu eram plecați în turneu, aveam mult timp liber după-amiaza.

Povestind acum, pare amuzant. Atunci, în comunism, vedeați și partea amuzantă?
C.M.: Erau și lucruri frumoase, era totuși un mediu artistic, făceam figurație în spectacolele de operă, dar perioada comunistă a fost una dificilă, cu multe lipsuri, mâncam prost, nu aveam timp, nu aveam libertate, eram foarte limitați la nivel de informație, nu numai că nu puteam să plecăm în afară, dar nici nu aveam informații despre ce se întâmpla în afara țării.

Revoluție și dans contemporan: „Primul lucru pe care l-am făcut după Revoluție a fost să dansez la barul Melody, la Mamaia”

Îți doreai să cadă regimul gândindu-te la tine, artistul care puteai să fii în lipsa lui?
C.M.: Indiscutabil. Nu am fost un ilegalist, dar ascultam și eu Europa Liberă noaptea, la ora șapte închideam tot, trăgeam jaluzelele și ascultam. Am înțeles repede că era o cenzură dură la nivelul spectacolelor, era un cenzor care vedea spectacolul înainte de a fi prezentat publicului, nu puteai să dansezi gol, nu puteai să dansezi cu spatele, nu puteai să vii cu mesaje politice, erau enorm de multe restricții, care nu se înețelegeau cu nevoia mea de libertate, de asta nici nu am făcut balet. După ce am terminat, nu m-am oprit acolo. Primul lucru pe care l-am făcut după Revoluție a fost să dansez la barul Melody, la Mamaia.

Era în vara lui 1990?
C.M.: Era vara lui ‘90, în mai, și am plecat să lucrez cu Cornel Patrichi la mare, la acest bar Melody, care împreună cu alte baruri de pe litoral aveau un program de variété, cu muzică, Michael Jackson, coregrafii furate de pe casete video, dar era o experiență nouă. Patrichi, care fusese plecat în Italia, s-a întors pe valul de simpatie din ‘90 și a primit acest job – să facă un spectacol de divertisment pentru Cazinoul din Mamaia. A făcut un casting, m-am dus, m-a luat și pentru patru luni am dansat pe litoral. În ‘88 terminasem Liceul de Coregrafie, în ’89 m-a prins Revoluția făcând armata...

La Revoluție, tu erai în armată?
C.M.: Eram în armată și am participat activ. Am ieșit pe 23 decembrie cu un grup de colegi militari, dansatori și muzicieni, ne-am urcat într-un autobuz, era ora 11, și am cântat Deșteaptă-te, române!. În autobuz, lumea era speriată, mulți întorceau capul și se uitau pe geam, părea că își doreau să nu fie acolo, iar noi ne simțeam foarte singuri în autobuzul ăla.

Purtați uniforme?
C.M.: Nu, era imposibil, nu aveam voie, pentru că la momentul respectiv era dată o alarmă militară, se dăduse alarma de pregătire de război „Radu cel Frumos” și toți militarii erau obligați să fie în cazarme, dar noi, căci cazarma noastră nu avea popotă, nu avea bucătărie, iar noi mâncam într-o altă unitate militară, pentru că nu mai mâncaserăm oficial de cinci zile (ceea ce era aproape de adevăr, chiar mâncaserăm foarte puțin), ne-am rugat superiorii să ne lase să mergem să mâncăm ceva. Și aveam acces la hainele noastre civile.

Printre avantajele de a fi artist...
C.M.: Da, și de a avea pile, pentru că în sistemul comunist pilele mergeau cel mai bine. Noi ne aranjaserăm practic armata acolo, dăduserăm cartușe de Kent și sticle de whiskey și dansam pentru tovarășul, așa că aveam hainele civile. Sigur că dacă lucrurile picau prost și se întâmpla să fie vreun securist prin zonă putea să ne ia, să ne legitimeze, să ne ducă la poliție și, în fine, puteam să ajungem într-o zonă nasoală. Dar simțeam nevoia să facem ceva și a fost singurul mod în care am putut noi să ne manifestăm spontan.

Ce se știa pe atunci în România despre dansul contemporan, când ai început tu?
C.M.: Se făcea foarte puțin, dar era mai mult dans modern. În ‘90, în toamnă, s-au creat primele companii oficiale de dans modern, Orion Balet și Contemp. Eu am dat audiție pentru Orion Balet și m-au luat. Dar adevărata mea întâlnire cu dansul contemporan a venit pe filiera franceză. În anii ’90, s-a făcut un proiect care s-a numit La danse en voyage, în care peste 20 de coregrafi francezi au venit la București pentru perioade mai lungi de timp să țină ateliere intensive și masterclass-uri, și acolo am făcut cunoștință cu grupuri mult mai experimentale, am lucrat pe zone foarte diferite ca limbaj artistic și am descoperit că e ce-mi place mie. Pentru mine, a fost o deschidere pe care am continuat-o cu grupul Marginalii, un grup pe care l-am creat împreună cu Irina Costea, Florin Fieroiu și Mihai Mihalcea, trei colegi de clasă din Liceul de Coregrafie. Fiindcă niciunul dintre noi nu se simțea prea bine în zona baletului și ne doream altceva, am decis să facem noi o chestie independentă, să fim niște marginali, chiar așa ne simțeam la momentul respectiv. Ne-am lansat și am deschis o nouă direcție în dansul contemporan românesc care începea atunci.

Până când ai rămas în grup și unde dansați în acei ani?
C.M.: Eu am părăsit grupul în ‘95, după aproape patru ani. Dansam în zone diverse, la Teatrul Bulandra, în aer liber, în centrul orașului, la Institutul Francez...

Cum vă primea atunci orașul, era pregătit?
C.M.: La acel moment, orașul era gri, era încă sub influența întunericului, dar exista un număr mult mai mare de artiști străini care veneau aici, care descopereau Bucureștiul, care erau interesați să facă proiecte cu artiștii români, era atunci o conexiune puternică pe care orașul o avea cu capitalele europene, conexiune care nu mai există acum, cumva s-a pierdut. Era o serie de proiecte, erau programe de schimb cu Londra, Paris, Berlin. După mine, anii ‘90 au fost cei mai frumoși, pentru că descopeream viața în alți parametri, din altă perspectivă. Atunci făceam Bucureștiul la picior, plecam noaptea din Crângași, unde mă duceam să-mi văd iubita, și de acolo, pentru că nu mai prindeam ultimul metrou, mergeam pe jos până în Berceni. Făceam două-trei ore pe jos, era OK, mă simțeam foarte safe.

Opinie: „După 15 ani, din 2000 până acum, te aștepți ca sectorul cultural să facă un pas important înainte. Din păcate, mie mi se pare că e un pas înapoi”

Dacă ar fi să compari acea perioadă cu ce se întâmplă azi, facem eforturi, evoluăm cultural sau ești dezamăgit?
C.M.: Nu facem deloc eforturi, mi se pare că e o involuție a sectorului cultural, deși paradoxal sunt poate mai mulți bani, dar produsele culturale care apar acum sunt mult mai slabe, cu un impact mult mai mic față de ce se întâmplă pe scena culturală internațională, am senzația că a intervenit și o oboseală a noastră, a operatorilor culturali care mai existăm aici, pentru că o bună parte din artiști au plecat. Aș putea spune că a început de câțiva ani un proces de migrație artistică, în care artiștii din București fie se duc în alte orașe de la noi, fie în alte orașe europene, la Berlin, la Bruxelles, în zone unde există mai mulți bani pentru cultură, există un public și o infrastructură. Uitându-mă puțin la ce s-a întâmplat în ultimii 15 ani, din 2000, când eu am făcut primul festival de dans la București, mi se pare că ce prezentam atunci e peste ce se face acum.

Le lipsește artiștilor tineri care vin acum forța pe care voi o aveați atunci?
C.M.:
Indiscutabil. Paradoxal vorbind, la momentul respectiv nu aveam bani, nu avem infrastructură, nu avem nimic, dar calitatea spectacolelor era mai bună, vorbeau de niște adevăruri, de niște probleme. Acum sunt destul de safe, destul de lipsite de substanță, există mult amatorism în ceea ce se face, nu se lucrează adânc, e suficient să lucrezi două-trei săptămâni, să faci ceva conceptual și să ieși la public.

Crezi că era și altă energie atunci, oamenii abia se obișnuiau cu democrația, încă nu-și perduseră încrederea în sistem?
C.M.:
Are legătură și cu asta. În 2000, nu exista nimic din ce există acum, dar era o energie pozitivă, oamenii voiau să facă, aveau speranța că lucrurile se vor schimba, că va exista sprijin, că sistemul cultural se va reforma, că sectorul ăsta independent va căpăta o anumită încredere, că va fi susținut. În continuare, birocrația devine din ce în ce mai excesivă, sistemele de finanțare dispar și e greu, totuși. După 15 ani, te aștepți ca sectorul cultural să facă un pas important înainte. Din păcate, mie mi se pare că e un pas înapoi.

Vezi și unde ar fi salvarea?
C.M.: Salvarea nu poate să vină decât dintr-o schimbare în esență a sistemului. Se pare că oamenii fără viziune care sunt în poziții importante și conduc instituții importante ar trebui să facă un pas înapoi și să lase în poziții-cheie oamenii care au viziune, care gândesc într-un alt fel, ca să schimbe lucrurile. Nu e important să aducem oameni tineri, sub 40 de ani, dar care să nu aibă niciun fel de înțelegere a acestui sector cultural.

Crezi că în următorii cinci ani s-ar putea face o astfel de schimbare?
C.M.: Eu sunt într-o perioadă foarte pesimistă, mai ales după ce am închis studioul ZonaD. Nu cred că va exista o schimbare majoră nici măcar în următorii zece ani.

ZonaD, Camera 1306, [Fragil]. Va urma...

Studioul ZonaD era un reper cunoscut în zona dansului, poate cel mai popular din oraș...
C.M.: Iar dincolo de dans, s-au strâns în jurul acelui studio și artiști din zona video, și compozitori, era un spațiu în care eu mi-am făcut o parte din spectacole, am avut atunci o evoluție artistică foarte bună, creând în fiecare an un spectacol. Am deschis ZonaD, împreună cu Ștefania Ferchedău, în vara lui 2012 și l-am închis în decembrie 2014. Inițial, nu avusesem de gând să deschidem un spațiu, căutam un birou unde să lucrăm pentru proiectul nostru european care deja se dezvoltase, dar ne-am gândit să nu ne limităm la asta și să găsim un loc care să fie și creativ. Am găsit acest loc pe Iulia Hașdeu numărul 3, era o casă nou construită, cu o grădină frumoasă, era mic, dar cosy, intim, deschis către creație și cercetare, unde am făcut tot felul de proiecte și ateliere, am prezentat Marina Abramović acolo, am invitat artiști în rezidență, întreg programul E-Motional s-a desfășurat acolo, au venit artiști din America, Japonia, Islanda, Turcia, Grecia. S-au făcut perioadic ateliere și cursuri de dans și yoga, prezentări informale pentru public, locul era viu, cumva la congruența artelor, dar și un punct de întâlnire pentru un public care astfel avea șansa să cunoască artiștii, a fost un spațiu cu o viață a lui, frumoasă. Eu am făcut acolo multe ateliere despre intimitate, despre fragilitate, am invitat și alți coregrafi să facă ateliere...

Acolo a început și spectacolul [Fragil]?
C.M.: Da, acolo am lucrat practic trei spectacole. Hy-Bye, cu coregrafa Gabriella Maiorino din Amsterdam. Piesă cu responsabilitate limitată, cu Mihaela Dancs. Și [Fragil]. Practic, în doi ani și jumătate, am făcut trei producții. Am prezentat acolo și spectacolul Camera 1306, pe care îl făcusem la Hotelul Intercontinental din București, dar care a avut și o variantă pentru alte spații, cum a fost și ZonaD. Plus că alți artiști au lucrat acolo la creațiile lor, era un spațiu deschis, care s-a oferit gratuit artiștilor, am încercat pe cât s-a putut să nu se transforme într-un spațiu comercial. Și a murit pentru că nu s-a găsit interes din partea insitituțiilor finanțatoare ca el să mai existe. Dacă o inițiativă privată, un spațiu de tipul ăsta nu e susținut financiar măcar parțial, el nu poate să existe. Acum ZonaD s-a transformat într-un proiect mobil, în care o să ținem ateliere în alte spații, la Centrul Educațional Replika, la Cisnădioara....

Înainte să-mi povestești despre asta, haide să ne oprim la Camera 1306...
C.M.: Într-un an, cred că au fost peste 15 specacole la Hotel Intercontinental, ceea ce pentru zona de dans e foarte mult, în general spectacolele de dans se joacă de două-trei ori pe an. Se întâmpla într-o cameră de la etajul 14. De fapt, camera 1306 nu există. Etajul 13 nu există la Intercontinental. Camera asta e o himeră. Împreună cu Catrinel Catană, am creat un performance pe care la început ni l-am dorit de 24 de ore, dar pe măsură ce lucram ne-am dat seama că e imposibil și l-am redus la 12 ore. Până la urmă, formatul a fost de șase ore de spectacol, începea la ora șase, se termina dup[ miezul nopții și mergea non-stop. Publicul se schimba la fiecare oră, după aproximativ 50 de minute, iar noi aveam doar cinci minute la dispoziție să schimbăm set-up-ul, costumele, și să mergem mai departe.

Nu oboseați?
C.M.:
Ba da, dar nu pentru că era oboseala fizică, ci pentru că tipul ăsta de interacțiune, la un moment dat, crea în noi niște stări foarte ciudate. A avut succes și datorită faptului că le dădea oamenilor șansa de a pătrunde în Hotel Intercontinental, de a vedea Bucureștiul de la etajul 14 sau 15 din direcții diferite, o parte din spectacol se întâmpla și pe balcon, și în cameră, și în baie, aveam momente când publicul doar vedea ce făceam noi, dar și momente în care îi luam, îi legam și performau cu noi, momente când stăteam la un drink și povesteam. În cele șase ore se întâmplau multe, și în funcție de ora la care veneai aveai un alt fel de experiență. Uneori se mai întâmpla să performăm și în holul hotelului, oameni care din întâmplare erau cazați acolo deveneau spectatori. Fiecare oră de spectacol era diferită.

Cum ai ales Hotel Intercontinental?
C.M.:
Am căutat un hotel central, cu camere diverse, să aibă și un spațiu mai mare, tip apartament, să fie și în legătură directă cu orașul. Și directorul hotelului a fost deschis la ideea noastră. Noi am încercat la mai multe hoteluri, inițial tuturor le plăcea ideea, dar când ajungeam să discutăm de durată, de accesul publicului, lucrurile se blocau. Întâlnirea cu directorul german al Intercontinentalului a fost intermediată de Insitutul Goethe, directorului i-a plăcut conceptul și ne-a dat verde. Era un parteneriat, a fost o colaborare extrem de bună, noi am promovat astfel hotelul, mulți veneau pentru spectacol, s-a vorbit mult. Și cred că și pentru ei ideea de a găzdui un spectacol a fost interesantă.

De ce 1306, de ce acest număr, devenit un fel de mit urban?
C.M.:
Ca multe alte hoteluri, nici acesta nu are etajul 13. Și mi-a plăcut că această cameră e una fictivă, care te lasă să-ți imaginezi ce vrei. Ne mutam tot timpul, eram ba la etajul 14, ba la 15, ba pe partea estică, ba pe cea vestică. Oamenii reacționau diferit, unii rămâneau pe hol, șocați de experiență.

Cei care nu au văzut spectacolul atunci îl vor putea vedea vreodată?
C.M.:
Nu l-am mai jucat, deși m-am întâlnit cu Catrinel recent și parcă ni se face dor de experiență. Dar acum sunt prins cu spectacolul [Fragil], care e o continuare a acestui format neconvențional (n.a.: într-adevăr, e unul dintre cele mai neconvenționale spectacole de orice tip pe care l-am văzut vreodată), se întâmplă într-o locație secretă, publicul află cu o zi sau două înainte adresa exactă. Până acum, l-am prezentat la Cluj, la București și la Riga, este o coproducție internațională în care colaborez cu două artiste din Italia și Norvegia.

Ce urmează?
C.M.:
Pregătim Zona D, care s-a transformat, cum ziceam, într-o platformă mobilă, iar colega mea Ștefania Ferchedău se ocupă acum de un program de rezidențe speciale, în care artiști din diverse țări vin și lucrează aici la câte un proiect de cercetare. Practic, acesta este ultimul act al programului nostru european E-Motional, pe care l-am început tot împreună cu Ștefania în 2010. Dar aceste rezidențe nu implică publicul, ele sunt doar pentru artiști și încearcă să redefinească o altă relație pe care artistul o are cu orașul, cu procesul lui de lucru. Ideea este ca artiștii să se întâlnească, să afle despre proiectele lor, să se uite unul la celălalt, să vadă cum lucrează, să facă schimb de informație, iar asta să-i ajute să-și regândească procesul creativ.

Cum te va găsi toamna, ce vei face atunci?
C.M.:
În acest moment sunt implicat într-un proiect în colaborare cu Japonia, iar în septembrie voi pleca la Tokio și la Kinosaki, un orășel japonez cu băi termale. Acolo voi continuat colaborarea cu Zan Yamashita, un coregraf din Kyoto cu care sper să finalizez lucrul la un alt spectacol de dans contemporan cu zmee, care va avea premiera la început de noiembrie. Cu sprijinul financiar al AFCN-ului și al ArCuB-ului vom prezenta și niște filme și spectacole japoneze. Cultura japoneză nu este prea cunoscută în București, sperăm ca proiectul nostru Eastern Connection să aducă ceva nou orașului.                                                                                                   



 

 

 
 

Comentarii