X

Bucureștiul scriitorilor

10 Noi 2016 | scris de Alina Vîlcan | București
  • Bucureștiul scriitorilor
    Mircea Cărtărescu
  • Bucureștiul scriitorilor
    Gabriela Adameșteanu
  • Bucureștiul scriitorilor
    Stelian Tănase
  • Bucureștiul scriitorilor
    Simona Sora
  • Bucureștiul scriitorilor
    Filip Florian
  • Bucureștiul scriitorilor
    Ioana Pârvulescu
  • Bucureștiul scriitorilor
    „Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului”, de Andreea Răsuceanu, editura Humanitas, 2016

5,00 rating / 1 voturi
Review Merg.In

Și iată un nou volum în care regăsim Bucureștiul, de această dată orașul din cărți, așa cum apare el în scrierile a șase scriitori români: Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Stelian Tănase, Simona Sora, Filip Florian și Ioana Părvulescu. În „Bucureștiul literar” (editura Humanitas), Andreea Răsuceanu ne propune „Șase lecturi posibile ale orașului”, iar pe lângă paginile de analiză literară, ne oferă și șase interviuri în care fiecare scriitor își povestește Bucureștiul personal și Bucureștiul livresc. Din aceste interviuri, am selectat rândurile care urmează.

Mircea Cărtărescu: „Bucureștiul, chiar și-n realitate, e din cale-afară de bizar”

„Orașul pe care eu îl numesc București în cărțile mele n-are nimic de-a face cu realitatea. Este psihic, e sculptat în substanța neuronilor mei. Cei care-mi citesc cărțile primesc tot felul de corelative obiective ale orașului real: nume de străzi, de piețe, de instituții și de clădiri, dar ele nu sunt puse acolo ca să fie recunoscute, ci ca să funcționeze ca niște madlene; ele declanșează memoria involuntară, îi fac să vadă prin ochii mei un oraș pe care au uitat că l-au adăpostit și ei cândva în coaja de ou a craniului lor. Bucureștiul meu sunt doar eu însumi în mult mai mare măsură decât era Mme Bovary Flaubert.”
 

„Pentru un străin care n-a fost niciodată pe străzile Bucureștiului, abundența de nume și locuri din cărțile mele nu conturează mai limpede Bucureștiul, ci-l face plauzibil ca oraș imaginar. E ca o armătură pe care îmi modelez mai departe statuile de ghips și cristal ale imaginarului. În Solenoid am împins paradoxul până la capăt: morga e în întregime inventată de mine, n-are nicio legătură cu cea reală, strada Maica Domnului cu casa-n formă de vapor e de asemenea reconstruită în întregime (cred că n-am mai trecut pe acolo de patruzeci de ani), practic toate locurile reale sunt deformate și apar în anamorfoze de nerecunoscut. Totuși, totul se petrece în orașul București, localizabil pe hartă, așa cum putem urmări traseul lui Raskolnikov prin Sankt-Petersburg și al Maestrului prin Kiev, deși ei au rătăcit nu prin străzile noroite ale unor urbe reale, ci pe paginile salubre ale romanelor în care s-au născut.”
 

„De foarte multe ori, când vreo echipă de filmare de la noi sau de aiurea a vrut să facă vreun documentar cu mine și scrisul meu, mi-au cerut să-i duc în locurile unde se petrece acțiunea cărților mele. I-am dus fără vorbă multă prin toate aceste locuri. Chiar și la părinții mei acasă. Străinilor, terasa blocului meu din Ștefan cel Mare, depoul de tramvaie de la Dorobanți, cutare casă de pe strada Venerei etc. li s-au părut oricum stranii și poetice, fiindcă Bucureștiul, chiar și-n realitate, e din cale-afară de bizar. Le-am arătat unde i-am întâlnit pe alungiții din REM, unde locuia Herman, unde mă jucasem de-a Vrăjitroaca. De curând, un prieten a identificat casa în formă de vapor de pe strada Maica Domnului, și într-adevăr acea casă, ajunsă-n ultimul hal de degradare, a fost în mintea mea când am început să scriu. Absolut toate locurile din cărțile mele au un corespondent în realitate, sau cel puțin au avut, căci multe asemenea locuri azi nu mai există. Nu mi-a venit să cred când au demolat, acum câțiva ani, Moara Dâmbovița, în umbra căreia mi-am petrecut copilăria. Stăteam pe balcon, văzând cum enormele ei ziduri erau date jos cu bila de demolare, și plângeam. Nu mai există nici casa nașterii mele de pe Pâncota, nici casa mătușii mele din Dudești-Cioplea, nici casa nașilor mei din Lacul Tei. Doar Floreasca e încă în picioare, și mi-e așa o teamă să nu pierd și acest ultim templu personal, că mi-am luat măsuri de precauție: am acoperit cartierul, și-n Orbitor, și-n Solenoid, cu o cupolă de sticlă.”
 

Gabriela Adameșteanu: „Viața mea nu mai cunoaște alte repere decât cele bucureștene”

„Am avut o relație specială cu Bucureștiul, de fapt ea nu a încetat nici acum. Aveam / am un fel de foame de a privi orașul pe care îl primisem ca țintă fixată de mama mea, o bucureșteancă nostalgică, ajunsă să trăiască în provincie cea mai mare parte a vieții ei. Bucureștiul a intrat firesc, ca referire la viața personajelor, și chiar ca personaj, în romanele și nuvelele mele. Poate chiar prea mult, mi-am spus la un moment dat, când mi-am dat seama și că viața mea nu mai cunoaște alte repere decât cele bucureștene.”
 

„În afară de Calea Victoriei, amintită în Anii romantici, am mai perceput o legătură, mai degrabă indirectă, cu zona Pantelimon, fiind și cea unde a locuit familia mea maternă. Dar nu am simțit-o benefică, mai degrabă dimpotrivă.
 

Harta Bucureștiului este luminată pe ici-colo de locurile unde au trăit ființe dragi: de pildă, Piața Romană, colțul dinspre Căderea Bastiliei care s-a întunecat după moartea celei pe care am simțit-o drept mamă adoptivă, Sanda Bădulescu.”
 

„Îmi plăcea vechiul București, dar, mai ales în timp ce lucram la Dimineață pierdută, am fost uimită să descopăr că epoca demult terminată în care trăiseră personajele mele din cea de-a doua parte a cărții (romanul retro, îl denumeam eu) se păstra lângă mine, prin vilele, prin casele boierești, încă în picioare. Ele păstrau și ceea ce străinii mai atenți descoperă a fi farmecul Bucureștiului. Am fost realmente implicată sentimental în povestea acestor case, amenințate de demolare.”
 

Stelian Tănase: „Una e să spui că Akaki Akakievici trece pe Nevski Prospekt, alta că Mitică trece pe Calea Victoriei”

„În primul rând, când am început să scriu literatură, Bucureștiul era singurul loc pe care-l cunoșteam. Nici nu puteam să scriu despre altceva. Nu puteam să scriu despre Cluj sau despre Varșovia, nu fusesem nicăieri, și în mod natural am scris despre București. Fără să vreau, n-a fost nimic programatic.”
 

„Deci eu am simțit nevoia să fac ceva cu Bucureștiul în primul rând pentru că nu cunoșteam alt spațiu, apoi a fost (...) această frustrare că Bucureștiul nu spunea nimic: una e să spui că Akaki Akakievici trece pe Nevski Prospekt, alta că Mitică trece pe Calea Victoriei. Sunt două lucruri cu o simbolistică foarte diferită, una plină de cultură, și una... nimic, neantul. Atunci am spus că eu ca scriitor aș putea să fac asta, să dau încărcătură acestei banale propoziții: Mitică trece pe Calea Victoriei. Asta a fost în capul meu foarte mulți ani și foarte insistent.”
 

„Eu am cunoscut Oborul în anii '50 (eu sunt născut în 1952), și încă erau multe elemente din vechiul București, atunci nu-mi dădeam seama, acum îmi dau. Erau căruțe, trăsurile bulgarilor acolo s-au retras, când au fost scoase din centru acolo s-au dus, ei locuiau de altfel pe strada Făinari. Eu mi-i amintesc, aveau niște brâie late, stăteau pe capră moțăind și așteptau clienții care nu mai veneau, că de-acum existau taxiuri.”

„Era cizmarul nea Petrică, în capul străzii erau țiganii zlătari. Cu părul mare, mi-i amintesc, a încercat Antonescu să-i disciplineze, au încercat și comuniștii, n-au reușit, poate mai încoace, în anii '70. Dar în anii '50 veneau acolo și vindeau căldări, tigăi, sau le reparau: se așezau în fața casei sau în curte, dacă-i lăsai, și reparau tigăi, atunci se găureau și le reparai, aveau cositor și le făceau ca noi. Eu am văzut asta în curte la mine. Am văzut ursari. Era bunică-mea bolnavă și au adus unul s-o calce. Deci eu vin din lumea asta, eu, ca scriitor. Lumea asta m-a format, ca scriitor, e tot ce e mai important pentru amintirea mea. Această lume de bâlci, Oborul, e cuvântul cheie dacă vrei să înțelegi proza mea. De unde acest bâlci în literatura mea.”

„Oborul l-am văzut ultima dată acum două săptămâni și este extraordinar de urât. Un amestec de barăci, dar nu cele din Oborul meu, cu tiribombe, femeia cu barbă și halterofilul cu haltere de plastic; e lumea asta care arată ca un oraș devastat. Dar să știți că și lumea aceasta mi-o asum. E lumea despre care scriu. Lumea asta urâtă. Eu scriu despre urâțenie...”

Simona Sora: „Hotel Universal a fost locul schimbării”

„În Căminul Universal, locul real din strada Gabroveni nr. 12 (n.r.: care a inspirat locul din romanul scriitoarei – Hotel Universal), am locuit la începutul anilor '90, când totul era fluid și schimbător în România. În același timp, am descoperit acolo o cu totul altă lume decât cea pe care o cunoșteam și din care veneam. Față de Ardeal, centrul vechi bucureștean din anii aceia era precum Terra față de Marte. Eu aveam 22 de ani, participasem direct la ceea ce continui să numesc Revoluție (pentru mine așa a fost), apoi la Piața Universității, eram destul de exaltată, deși în mod absurd de trist conservatoare. Hotel Universal a fost locul schimbării (deși atât de încet, încât numai eu am perceput schimbarea), acolo mi-am trăit tinerețea, majoritatea iubirilor și prieteniilor sau ce-or fi fost ele, acolo am citit cărțile care (mai) trebuiau citite. De acolo am plecat în Spania și apoi, pentru mai multă vreme, în Elveția. M-am întors și pentru că în acel mic canton catolic continuam să mă visez în camera 308 din Hotel Universal.”

Filip Florian: „Nici măcar o singură propoziție din romanele mele n-a fost scrisă în București”

„Bucureștiul de azi, cât e el de diferit de Bucureștiul de ieri, alaltăieri și răsalaltăieri, îți îngăduie generos să intri în aburii trecutului, cu condiția să te intereseze așa ceva și să nu ai oroare de orice loc decrepit. Poți, bunăoară, să colinzi pe la biserici și mănăstiri, mai ales seara, când curțile sunt pustii și întunericul ascunde mașinile preoților și ferestrele de termopan, prin case părăsite, gata să se prăbușească, chiar dacă sunt trecute pe lista de patrimoniu sau nu, prin zone năpădite de mirosuri dinainte de războiul de independență, din epoca în care nu existau closete și tuburi de canalizare, iar oalele de noapte se deșertau direct de la ferestre, pe ulițele fără trotuar. De asemeni, dacă mănânci o gogoașă în Piața Obor (neapărat din stânga halei noi, de la chioșcul de pe ultimul șir de tarabe, chiar de lângă sinele de tramvai) mai poți să te bucuri din tot sufletul și să înțelegi câte ceva din urmă cu o sută cincizeci de ani.”

„Dacă asculți vântul atent, garantez oricui că bate la fel ca acum un veac și jumătate. Prin urmare, cu un mic efort și cu ochii închiși, poți vedea Turnul Colței în picioare, cu un stol de porumbei trecând peste acoperiș, într-o zi prăfuită de vară, în care muștele și lâncezeala își fac de cap. Dacă mai pui la socoteală și răzmerița care s-a stârnit atunci când a fost dărâmat, plus faptul că primarul și-a pus coada pe spinare și a fugit trei săptămâni de frica mulțimii înfierbântate, ai șansa să înțelegi cât însemna Turnul pentru bucureșteni, să-l percepi ca pe un suflet al orașului.”

„Nici măcar o singură propoziție din romanele mele n-a fost scrisă în București, aici am izbutit rareori doar să corectez, să mai adaug câte o virgulă sau să șterg un cuvânt. Atunci când lucrez, liniștea e vitală pentru mine. Dacă nu-mi pun ochelari de cal, pe lângă ochelarii mei obișnuiți, nu sunt bun de nimic.”

„Din 1999 și până în 2005, am plecat cu arme și bagaje din București, alături de soția și de fiul meu, venind foarte rar în vizită, cam o dată la șase luni. Firește că, atunci când ajungeam acasă, îmi săreau în ochi schimbările petrecute între timp, le observam întotdeauna mai iute decât prietenii mei care continuau să locuiască aici.”

„Pe urmă, dacă ar fi după mintea mea, Casa Poporului și celelalte măgăoaie din jur s-ar transforma într-un parc uriaș, de unde mi-aș cumpăra vată de zahăr, bragă și lozuri în plic. În fine, dacă aș nimeri și un loz câștigător, cu o sumă frumoasă, nu cu un mizilic, aș cumpăra niște mașinării militare de produs ceață și aș ascunde toate mallurile, pentru totdeauna, în negură și fum.”

Ioana Pârvulescu: „Poate că totuși am cunoscut vechiul București, dacă mi-e atât de dor de el”

„Eu știu precis că a început să-mi placă Bucureștiul într-o zi de vară, iulie sau august, când se golise de oameni, iar eu rătăceam pe străzile din care ieșea căldură ca dintr-o sobă și am descoperit case pitite, cu scoică la intrare și curte mare și viță între zidul casei și gard și, brusc, am avut senzația că sunt chiar într-o proză de Eliade. Nu eram pe strada Mântuleasa, dar nici departe. Asta m-a apropiat dintr-odată de București, de personajul care e Bucureștiul, căci până atunci fusesem atrasă doar de căldura veselă și ușor iresponsabilă a regățenilor, dar neglijam decorul. Deci, în cazul meu, literatura chiar a jucat un rol.”
 

„Inima orașului e, din nou, temporală: trecutul lui. Mă simt legată de cei care au existat în același loc. De multe ori intru în câte-o clădire veche în care știu precis că a fost cineva dintre oamenii mei dragi și-mi spun cu bucurie: aici, la Capșa, Maiorescu și-a cumpărat bomboane de ciocolată de Crăciun, a stat exact aici, l-aș putea atinge cu mâna, dacă timpul ar vrea. Aici, în Catedrala Sfântul Iosif, unde am intrat special, au stat Arghezi și Galaction, tineri elevi (și personajele mele). Aici, la Novotel, fostul Teatru Mare, apoi Național, au fost toți, și Eminescu, și Caragiale, și Rebreanu, și Camil Petrescu, și Leny Caller, și Sebastian, aici, la fostul Brofft, a stat Alecsandri, aici, în față la Riegler, pe Calea Victoriei și-a dat întâlnire Urmuz cu o tânără, aici și-așa mai departe. E ca și cum ne-am da mâna prin timp, ca și cum i-aș saluta și ei mi-ar răspunde cu politețea aceea tandră căreia atât de mult îi duc dorul. Poate că totuși am cunoscut-o, dacă îmi lipsește atât de mult. Poate că totuși am cunoscut vechiul București, dacă mi-e atât de dor de el.”

Comentarii