X

Anghel Damian. Actorul și Capitala

02 Noi 2015 | scris de Andrei Crăciun | București
  • Anghel Damian. Actorul și Capitala
    Foto: Andrei Runcanu / (preluată din arhiva personală - Facebook - a lui Anghel Damian, cu acordul acestuia)

3,00 rating / 2 voturi
Review Merg.In
Tânărul artist evocă frumoase amintiri din copilăria bucureșteană, zugrăvind, totodată, în culori calde, uneori surprinzătoare, capitala țării noastre.

Unde îți place dumitale cel mai mult în orașul București?

Am o fascinație pentru zona Icoanei, pentru strada Dumbrava Roșie...

Ce îți place dumitale acolo?
Mi se pare un loc rupt de realitatea bucureșteană, mi se pare că ești foarte central, și totuși nu simți aglomerația când ești pe bulevard; ai parcul ăla foarte simpatic – Ioanid – și Grădina Icoanei, ai Teatrul Bulandra care pentru mine de mic a reprezentat o fascinație, din punct de vedere artistic.

Te duceau ai tăi la teatru, când erai mic?
Da, eram un copil dus pe la tot felul de manifestări artistice, cu sau fără voia mea. Ba chiar, la un moment dat – lucrul ăsta mi-a fost povestit, nu mi-l aduc aminte foarte bine –, Ducu Darie avusese o premieră și părinții mei filmau, făceau un soi de documentar sau nu mai știu ce în legătură cu spectacolul, și, la un moment dat, în timpul premierei, cădeau fulgi – fulgi falși de zăpadă. Și eu stăteam în culise, eram copil, și am intrat în mijlocul scenei în timpul spectacolului – am crezut că e zăpadă și, evident, m-am dus să mă joc.

Și oamenii au crezut că face parte din spectacol.
Probabil, da.

Ai și declarat ceva, cu ocazia acelei pătrunderi în scenă?
Nu-mi aduc aminte exact, dar cu siguranță a fost, așa, un mic monolog, dacă nu chiar dialog cu cei din jur.

Cu fulgii de zăpadă.

Da.

Dumneata ai fost și sportiv, baschetbalist. Unde ai întreținut relații cu sportul?
La Clubul Steaua București.

Și mergeai în Ghencea?
Nu, la Liceul „Tonitza” ne antrenam. Și m-am mai antrenat și la „Spiru Haret”, și la „Dimitrie Cantemir”.

La licee, deci.
Da, în sălile de sport din licee. Am și făcut jurământul Clubului Sportiv al Armatei.

„Citius, altius, fortius”?
Da, Și „Mens sana in corpore sano”.

Te-ai ținut de jurământ?

În mare parte, da. N-am jurat strâmb, să zic.

Și fiind tânăr, în ce alte medii, în ce alte locuri de pierzanie ai umblat? Ai fost în discoteci, în restaurante, în cârciumi?
În cârciumi nu neapărat, dar...

Ai fost clubber?
Pentru o perioadă scurtă, da. Am mai experimentat cu totul alte medii...

Și ce ai descoperit, în calitatea dumitale de clubber?
Că nu mă potrivesc cu mediul.

Pe unde îți desfășurai activitățile nocturne?
Erau vremurile cu „Kristal”.

Unde era „Kristal” ăsta?

În Floreasca. La un moment dat...

În ce an? Trebuie să fi fost înainte de criza financiară.

Chiar înainte de criză, da. Bine, au fost și vremurile mai de rock angel, cu „Fire”, „Club A”. Au fost și vremurile de „Control”; după aia, pentru o scurtă perioadă, „Gaia”.

Și cum ai făcut de n-ai decăzut în vagabonțeală?
Nu s-a lipit de mine, domnule Crăciun.

Dar au existat tentative?
Evident.

Ai avut un anturaj viciat?

Da.

Copii de bani gata?

Da, deși nu era atât de important să fii de bani gata, în perioada aia.

Dar ce era important?
Era important să îți placă să faci asta, de fapt. Resursele se găseau – se găsea cineva de care să te alipești și...

Puteai să fii un fel de copil de trupă al unor copii de bani gata.
Da, sau era de ajuns unul să aibă destui bani – îți dai seama că nu era o mare consumație, era doar ideea de a merge și a clabări. Erau tot felul de combinații care se făceau pe vremea aia, mai mult sau mai puțin caraghioase. Dar am prins diverse medii – și mai rău famate, și mai... N-am fost chiar ușă de biserică.

Și ce se întâmpla acolo? Deschide-ne, rogu-te, ușa către acea lume.
Către lumea rău famată a puștimii din generația 2000?

Către lumea pe care nu o cunoaștem – noi, cei mai mulți.
În general, infantilități.

Se bea băutură?
Se și bea băutură.

Se consumau stupefiante?
Unii mai și consumau stupefiante. Mă rog, a fost mai întâi perioada cu fumatul pe ascuns, după care au apărut legalele... Cel puțin zona aia am încercat să o evit cât se poate de mult, dar în jurul meu se întâmpla.

Ai avut prieteni care au rătăcit drumul în viață, cu legalele, cu astea?
Da, am avut – și cu legalele, și cu ilegalele.

Și sunt în continuare rătăciți?
Da, din câte știu eu, da. Îți dai seama că, de la un punct, nu am mai ținut legătura. Dar azi nu prea mai e ceva... Eu îmi aduc aminte că în liceul meu era și gimnaziu, începea cu clasa a V-a – eu am făcut și gimnaziul acolo (la „Coșbuc”, la Foișorul de Foc); n-aș vrea să stric cu ceva renumele liceului...

Farmecul și oroarea Bucureștiului anilor ‘2000: Anghel Damian a văzut un copil fumând un joint la colțul străzii...


Dar se consumau stupefiante.

În orice liceu, adică orice s-ar spune în liceele de top din București – „Sava”, „Mihai Viteazul” și așa mai departe – se consumă. Sunt unii care consumă – e un lucru pe care nu îl poți controla. Și instituția în sine n-are ce să facă. E vorba despre mai mult de o generație care e, cumva, mult mai deschisă către treaba asta și mult mai deschisă să cadă în păcat. Și resursele sunt altele, și posibilitățile sunt altele. În orice liceu există cineva care îți procură, îți face rost de orice vrei tu sau de ce ți se pare că ți se potrivește. Dar îmi aduc aminte că eram deja clasa a IX-a sau a X-a și, treptat, noi ajunseserăm, de la fumat țigări pe ascuns, în spatele școlii (și ni se părea că e maxim de delict), până la lucruri mai grele, să le numesc așa. Mi-aduc aminte că eram la sfârșitul liceului și am văzut un băiat de clasa a V-a, cred, care la colțul străzii fuma un joint, și am avut un sentiment că am îmbătrânit prematur – mi se părea că lucrurile avansează într-un ritm pe care nu îl pot susține. Oricât de în regulă mi s-ar fi părut în perioada aia, totuși vârsta și clasa a V-a nu se potriveau în tabloul ăla, era ceva greșit acolo. Dar realitatea asta e, că în zilele noastre nu prea mai sunt limite. Am și prieteni de familie care au copii mai mici și toți se gândeau în ce liceu să îl trimită, unde să nu cadă pradă tentațiilor. Și asta este o aberație, pentru că depinde de cum ești construit și de ce vrei tu să faci, de fapt – că peste tot, indiferent de renumele unui liceu, peste tot se întâmplă lucruri care țin de zona asta mai neagră, mai dark.

Dark side of the moon”, gen?
Da.

Și acum deja te-ai desprins de generațiile astea, nu mai știi ce se mai întâmplă. Mai ai cunoștințe- sunt tot așa, sau mai rău?
Din câte știu eu, tot așa. N-am extrem de multe informații în sensul ăsta, dar există un soi de libertate din asta.

Un libertinaj?
Mai degrabă libertinaj, da. Bine, lucrurile tind către o structură precoce, adică acum te uiți și vezi copii de trei ani care se joacă cu tabletele sau cu iPhone-urile sau chiar dețin deja un iPhone sau o tabletă. Și atunci, nu îți mai pui problema că la doișpe-treișpe ani deja poate fac alte lucruri, care...

Înainte se făceau după armată.

Da. Bine, și generația mea, dacă faci o paralelă cu generația de acum treizeci de ani, a fost extrem de precoce.

Ești bătrân, Anghel Damian?
Nu îmi dau seama.

Câți ani ai?
Douăzeci și patru. Nu s-ar zice că-s bătrân, dar...

Ai făcut douăzeci și cinci? N-ai făcut.
Nu, la anul.

E un pas important, acest sfert de veac?
Nu mă gândesc, domnule Crăciun, la asta. Uite, nici n-am realizat că se apropie sfertul de veac.

Ți-am deschis ochii, ca unui pui de găină. Știu părinții dumitale că fumezi?
Da.

Și ce părere au?
Tata e și el un fumător înrăit, așa că...

N-are contraargumente.

Nu. Nu s-ar putea spune că s-a împotrivit, și am și fost crescut cu un soi de libertate în alegeri, așa că nu mi se reproșează.

Sunt și efectele adverse ale libertății.
Da, dar nici nu cred că dacă ții în frâu pe cineva te ajută la ceva.

Și doamna, Damian? Doamna? Mama?

Ea nu fumează; a fumat și ea, până să rămână însărcinată cu mine.

Și de atunci s-a lăsat?

Da, spre binele meu. Și iată că s-au făcut douăzeci și cinci de ani de când nu mai fumează. Ea a împlinit sfertul de veac.

Și duci mai departe grija asta.

Da. Bine, și asta cu fumatul, îmi aduc aminte că bunicul meu îmi povestea că a început să fumeze de la paisprezece ani. Și l-au prins, la un moment dat, părinții lui – străbunicii mei – că fuma în șopron și, de frică, auzind nu-știu ce zgomot, a aruncat chiștocul și a luat foc șopronul. Deci, dacă o iei pe partea asta, și pe vremea aia, la paișpe ani, deja...

Așadar, îți place să trăiești în orașul București, n-ai o problemă cu el.

Nu.

N-ai vrea să te muți de aici în alte orașe.
Nu m-am gândit la treaba asta, și oriunde am fost nu m-am simțit atât de atras încât să iau o decizie atât de radicală. Îmi place Bucureștiul, e acasă. Mi se pare oricum că oriunde poți trăi bine sau poți trăi prost.


CITAT:
„Îmi place Bucureștiul, e acasă”
Anghel Damian, actor

 

Comentarii