X

Fotograful Ionuț Staicu: „Valorile din România au mereu nevoie de o validare exterioară, de preferabil occidentală”

02 Sep 2019 | scris de Madalina Spulber
  • Fotograful Ionuț Staicu: „Valorile din România au mereu nevoie de o validare exterioară, de preferabil occidentală”

5,00 rating / 1 voturi
Review Merg.In

Walk & Shoot Fest reunește între 23 septembrie și 1 octombrie unii dintre cei mai buni fotografi români. Aceștia vor coordona o serie de ateliere ce se adresează pasionaților de fotografie, dar și vânătorilor de povești urbane.

 

Plimbări în cartierul Uranus și prin împrejurimi, șuete și expoziții dau șansa nu numai debutanților să-și cultive potențialul și să descopere un mediu de lucru profesionist, oferind totodată și o ocazie pentru fotografi deja consacrați, specializați pe genuri de foto diferite, să se întâlnească, să mai schimbe, sau să mai intre la niște idei.

 

Pe Ionuț Staicu l-am întâlnit chiar în studioul său din sectorul 5, situat în aceeași clădire cu Unteatru, din strada Sfinții Apostoli nr.44. În cadrul Walk & Shoot Fest, el va coordona un atelier de fotografie de beauty și va șueta despre fotografia pe film, redevenită cool în plină eră digitală. Numeroase colaborări cu reviste de modă, din țară și din străinătate, i-au pavat drumul până în acest punct, unde va fi pus în situația de coach și va face o introducere participanților dornici să se deprindă cu realizarea unor fotografii de modă sau a unor portrete artistice reușite. Ionuț Staicu ne-a vorbit despre propriile începuturi, despre decizii și întâlniri esențiale, despre culisele ședințelor foto, dar și despre cum a evoluat arta fotografică în vâltorile tranziției românești.

 

Când a început fotografia să devină cu adevarat o vocație?
Începusem încă din clasa a IX-a. Am primit de la mama un aparat Smena. Un prieten de familie, din Turnu-Severin, m-a învățat cum să developez. El era fotograful orașului și făcea poze de nuntă, de botez. Îmi dăduse un singur film. Nu înțelegeam prea bine, la nivel tehnic, cum funcționează totul, însă el a fost uimit după ce a văzut cum am reușit din prima. Totul era bine expus, m-a felicitat. Ulterior am luat toată familia la pozat; toate nunțile din sat. În clasa a IX-a, a X-a, am devenit fotograful satului. Fotografia neexistând încă cu adevărat în România, la acea vreme, eu credeam că există doar fotografia de nuntă, de botez, pozele de familie. Nu știam că fotografia se referă la mai mult de atât. În 1997, cand eram la școala militară, în Constanța, au început să apară la chioșcuri revistele Amica, din Italia, în format foarte mare, și care se mai găsesc și astăzi. Pentru mine a fost un șoc vizual. Atunci am început căutările și am anticipat că și în România va exista moda asta. Era mersul firesc al lucrurilor.

 

Atunci au fost și începuturile reclamei, nu?
Da. Cred că tot atunci au apărut revistele Unica și Avantaje, primele reviste pentru femei. A fost un mic început. Însă descoperind revista Amica, pe format A3, pe o hârtie mată cu niște poze excepționale, din acel moment mi-am spus că vreau să fac asta. Pentru cariera mea militară alesesem electronica navală. Sunt un tip tehnic. Îmi place electronica și am vrut să aleg o latură mai creativă, de continuă explorare. Armata nu oferă așa ceva. M-am trezit portar la soldați,
în loc să fiu electronist. Am realizat că păzesc soldații să nu fugă în oraș, în loc să fac ceea ce am învățat în școală. Mi-am spus, atunci, că nu e pentru mine așa ceva. După un an de zile, le-am anunțat ălora din armată că plec. Între timp, m-am pregătit să dau la Sociologie. Familia mea s-a speriat de mine, pentru faptul că m-am mobilizat astfel să învăț. La admiterea de la Sociologie era o concurență de 15 oameni pe un loc, iar ai mei nu credeau că o să reușesc, pentru ca tot timpul am fost mediocru la școală.

 

Cât de mult contează întâlnirile cu mentori? Cum se construiește un limbaj artistic propriu, autentic, în cadrul unui procedeu fotografic?
Când ești mic și prost în țara românească, te mai uiți poate și la televizor și nu vezi nimic, existența unor astfel de mentori, norocul să dai de cineva este crucială. Am avut norocul să dau de domnul Podgoreanu, de la școala de arte populare din Constanța, pe care o mai frecventam în paralel cu liceul militar. Dânsul mă luase inițial de sus, pentru că îi disprețuia oarecum pe cei din armată. Dar, când a văzut că sunt foarte bun pe tehnică, a continuat să mă îndrume. Exista la vremea respectivă și un salon de fotografie, o asociație a fotografilor artiști care se cristalizase în jurul cursurilor de artă populară. Când mi-am dat demisia din armată, mi-am căutat de lucru în Timișoară. În anii '98, agențiile de modele nu prea existau cu adevărat acolo. Acele fotografii nu corespundeau cu ceea ce vedeam eu în revista Amica, în revista Elle. La Institutul Francez din Timișoara am descoperit colecția Elle și m-am familiarizat cu mai mulți fotografi francezi, ca Peter Lindbergh, Richard Avedon. Am avut acces la toate cărțile de specialitate, și nefiind mulțumit de imaginea de model pe care mi le ofereau agențiile de modele din Timișoara la acea vreme, îmi luam fetele singur, de pe stradă. N-am fost absolut niciodată refuzat.

 

Ce anume te-a determinat să te specializezi în fotografia de modă?
Nu neapărat fotografia de modă, pur și simplu, de oameni. În Timișoara m-am angajat la ziarul Renașterea Bănățeană. Acolo aveam și laborator foto, pozam pe stradă, la evenimente și
îmi dădusem seama că nu sunt un bun fotograf de reportaj. Trebuie să ai un anumit tip de abordare, de comportament, ca să te raportezi față de oameni, și să-i surprinzi, să fii agresiv, să intri în viața lor, să n-ai milă de ei când îi pozezi. De multe ori te trezești că trebuie să fotografiezi un incendiu. Oamenii sunt la ananghie, iar eu să fotografiez? Câteodată e un fel de abordare ''țara arde și baba se piaptănă'', cum se spune. Nu mi se potrivea. Cu toate că pot să fac niște fotografii bune de reportaj, este totuși un gen destul de complicat. Trebuie să ai alt spirit ca om, că să poți să faci așa ceva, iar pe mine mă atrage mai degrabă modul în care îți construiești fotografia. Nu găsesc ceva dintr-o dată și fac click. Eu îmi adun elementele, le strâng, le pun la un loc, controlat. Le pot aduna și sub forma unui reportaj, dar totul e foarte controlat: limbaj corporal, expresivitate facială, de compoziție. Astfel, cel mai important dintre mentori a fost Robert Mozer, pictor, care, la pensie, era angajat ca fotograf la același ziar unde lucram și eu, în Timișoara. El a fost primul care mi-a destupat sinapsa asta creativă. M-a ajutat să înțeleg partea estetică a imaginii. Până atunci nu știam la ce să mă uit. A fost bună această Renaștere bănățeană, pentru că omul ăsta m-a făcut să înțeleg. Mă duceam ca pozar la tot felul de expoziții de pictură, și nu înțelegeam limbajul criticilor de artă, foarte complicat. Și el mi-a explicat cum trebuie să privești, cum se decodifică o imagine. În acest fel, timp de doi ani de zile, el m-a ajutat să-mi dezvolt o viziune estetică.

 

 

Se consideră că pe vremuri, majoritatea fotografilor aveau la bază o formație de pictori. Așa să fi fost?
Dacă ne referim la România, aveam poza aia sterilă cu tractoare pe câmp. În fine, asta era tema comunismului, iar fotografii erau atunci ingineri sau doctori. Doctorii erau cei mai buni pe foto, erau mai artiști, fiind mult mai apropiați de partea umană, pe care o
înțelegeau mai bine. Dar și inginerii aveau atuurile lor, existând și componenta tehnică a fotografiei. Era mai complicat atunci. Manipularea unui aparat foto mecanic pe film nu era la îndemâna oricui . Nu e ca acum. E mult mai simplu să folosești un aparat digital. Nu mai există acele aspecte tehnice complicate.

 

Revenind la vremurile noastre, îți lansez niste intrebari mai politically correct. Care ar fi constrângerile artistice și frustrările impuse de fotografiile produse în scop comercial? În ce masură poate contribui un fotograf la schimbarea percepției asupra standardelor sau idealurilor de frumusețe în contextul unei societăți mai inclusive?
Mă afectează, da. În timpurile noastre, moda e o chestie trecătoare. Însă, cei mai valoroși rămân la suprafață, indiferent de aceste fluctuații. Fiind o țară mai amărâtă, România se raportează tot timpul la ce fac alții. Când se copiază și nu există niște repere proprii, atunci lucrurile sunt mereu schimbătoare. Se face ce e la modă. Nu există un clasic forever valabil, la care toată moda asta ar putea să se raporteze. În anii 2000, erau valabile acele tipuri de frumusețe intangibilă precum Claudia Schiffer, dar și acele fețe mai speciale, care nu se încadrau neapărat în coordonatele unei frumuseți clasice. Acum, în 2019, a venit un nou trend, care valorifică caracterul, acele fețe care au ceva special. Frumusețea perfectă nu mai e valabilă. Toate acele repere din anii 2000 nu mai au ce face în zilele noastre. Eu cred, totuși, că s-a mers prea departe. Se confundă urâtul cu interesantul, iar de multe ori, când te apropii de interesant, și nu cunoști clasicul, dai într-un urât grotesc. Estetica urâtului e la modă azi. Se încalcă tot ce e frumos, iar România urmează acest trend.

 

Și de ce nu poate România să-și fixeze propriile trenduri?
Pentru că suntem... proști. Nu avem o tradiție în acest domeniu. Nu avem niște oameni cu greutate care să spună niște cuvinte. Buisiness-ul s-a dezvoltat altfel în afară, pe parcursul mai multor ani. Era digitală a contribuit la un declin
în acest domeniu, care se concentrrează pe mai mult volum și pe mai puțină calitate, dar lipsa de validare este cea mai mare problema a țării. Nu avem o tradiție, o școală. În România avem o piață defectă. Un sistem de modă cuprinde agenții de modele, fotografi, stiliști, reviste, iar un proces normal ar funcționa în felul următor: agenția de modele vine cu o fată pe care încearcă să o promoveze; publicațiile, fotografii, revistele au menirea, chiar datoria de a promova piața locală și să fie primii descoperitori de talente. Așa se învârte, în mod normal, roata. La noi, nu e așa. Agențiile de modele românești sunt de multe ori snobate de revistele de modă, nu există o comunicare sănătoasă aici. Iar modelul de frumusțe din România tinde să copieze fetele de plastic, precum Kardashian, un reper kitchios mondial. Nu există estetică la noi. Madalina Ghenea a stat 6 ani în țară și nu a făcut nimic special aici. Dupa ce a devenit cunoscută la nivel internațional, s-au trezit și românii să se extazieze la frumusețea ei. Avem nevoie mereu de o validare exterioară, de preferabil occidentală, nu de prin Bulgaria, sau mai știu eu de unde. În România nu te poate valida nimeni, chiar dacă esti sau nu ești bun la ceea ce faci.

Singura scăpare a Romaniei, pe această direcție, a fost acum vreo 4-5 ani, când apăruse revista All Hollow, și care începuse să fie vândută în standuri din toată lumea, din Londra, din Paris, de oriunde. Dacă o astfel de publicație internă s-ar fi menținut pe piața internațională, atunci mie mi-ar fi permis, ca fotograf sau stilist sau model, să ma duc să accesez colaborări prin marile capitale ale modei. Atunci, noi ne-am fi promovat indirect. Puteam să ieșim din țară prin această publicație, să ieșim din țară în sensul bun al cuvântului, însă din lipsă financiară, acest proiect nu a putut fi continuat.

 

Cum te raportezi la subiectul sau la modelul pe care îl fotografiezi? Cum se construiește legătura dintre fotograf și model în funcție de profilul artistic al modelului?
Depinde de ce vreau să fac și ce anume mă interesează, iar ulterior fac un casting și aleg persoana potrivită. Aparent, cică e tare simplu „să pozezi fete frumoase", cum spun unii, dar nu e așa. Până la urmă trebuie să ai ochiul format și să identifici un anumit caracter. Ca să te distingi de alt pozar, cauți ceva special, o față și un context special, precum și o interacțiune autentică dintre fotograf și model. Există, desigur, și fotografii de modă mediocre, unde nu există o astfel de comunicare, însă eu cred că modelul trebuie să aibă caracterul său unic, în stilul actorilor.

 

Tu ai fotografiat și actori de teatru sau de film. Cum adaptezi limbajul fotografic pentru un portret de artist sau pentru o fotografie comercială de beauty ?
Fotografia de beauty e un termen tehnic, care se referă la aspecte din culisele ședințelor foto, machiajul trebuie să fie perfect, fotografia trebuie să fie cât mai măsluită, cât mai photoshopată în interes comercial, pentru vinderea de produse. Fotografia de beauty e destul de previzibilă și poate fi practicată cam de oricine, pentru că totul e oarecum foarte tehnic aici. Când vine vorba de actori, există mai multă diversitate, pot să trec printr-o gamă mai mare de emoții, iar acest lucru cere mai multă comunicare.

 

În luna septembrie vei coordona un atelier de fotografie de beauty în cadrul Walk & Shoot fest. Nu e prima dată când iei parte la un astfel de proiect. Cui se adreseaza aceste ateliere și care sunt experiențele din anii precedenți?
A fost foarte OK. Am avut invitați actori, dar și modele, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Participanții la ateliere au alte meserii, dar și pasiunea pentru fotografie. Cred că le-ar veni greu să ia legătura cu un model sau cu un actor, să aibă un spațiu unde să exerseze. Aceste ateliere funcționează ca un fel de intefață, ele asigură și o producție pentru un portofoliu personal.

 

 

Care sunt așteptările din acest an si cum te-au influențat aceste workshop-uri?
Mie nu prea îmi place să fiu profesor. Fac asta destul de rar. Cei mai mulți, care vor să învețe, caută să-și cultive prea mult competențele tehnice. Ei se așteaptă să le propăvăduiesc o schemă de lumină salvatoare care poate fi valabilă tot timpul. Ca fotograf, contează foarte mult să adaptezi condițiile tehnice la model, în primul rând. Dacă stai cu mintea numai la parametrii tehnici ai aparatului, pierzi din dinamica echipei și a contextului. Eu pot fi un bun profesor dacă mi se pun constant întrebări. Nu pot să organizez un curs magistral, pentru că la aceste ateliere vin oameni foarte diferiți. Construim împreună și mă pliez la fața locului în funcție de interesul fiecărui participant.Manifestări ca Work & Shoot fest creează și o nouă legătură între fotografi, oferind contextul unde poți să vezi ce se întâmplă cu fotografia din România.

 

Walk & Shoot Fest pune foarte mult accentul pe modalitățile de storytelling urban prin fotografie. Care e diferența dintre fotografiile de beauty făcute în studio și cele făcute outdoor? Cum poate fi valorificat un spațiu în cadrul desfășurării unei ședinte foto reușite?
Eu mă ghidez foarte mult după lumină, unde bate soarele mai bine. Fotografiile de beauty sunt tehnice, deci evident, ele sunt făcute în studio. Când vreau să surprind simțăminte, mood-uri, atitudini sau emoții, eu le prefer pe cele outdoor. În cadrul workshop-ului, cred ca vom merge în preajma clădirii Parlamentului. Mă fascinează această zonă și tot ce e industrial, beton, fabrică ș.a.m.d. Îi voi îndruma pe participanți să identifice contextul și să învețe cum să se uite la lumină.

 

Tot in cadrul Walk & Shoot Fest vei lua parte la o întâlnire în care se va vorbi despre fotografia pe film. Ne aflăm în plină eră digitală, și totuși acest suport clasic pare să redevină cool în rândul fotografilor. Ce aport aduc aceste noi experimenri ale fotografiei pe film?
Deocamdată, eu cred că e cool pentru cei care fac fotografie la nivel de amatori. Fotografia digitală are un aspect mai plasticos, mai prea perfect, pe când cea pe film mai omoară puțin din acea perfecțiune. Pe film, imaginea e mai prietenoasă, mai umană, trebuie să gândești mai mult ceea ce vrei să încadrezi, și te costă poate și mai puțin. Digitalul e mai superficial, poate mai comercial. Experiența pe film e foarte frumoasă, dar e mai mult pentru amorul propriu, mai mult pentru artă, nu pentru comercializare.

 

Estetica urâtului e la modă azi. Se încalcă tot ce e frumos, iar România urmează acest trend.
Ionuț Staicu, fotograf

Foto: Ștefan Trăsnea / Walk&Shoot

 

Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Valorile culturale din Sectorul 5 – promovare, conștientizare, valorificare”, derulat de către Asociația Harmony, Filiala, cu sprijinul financiar al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”, prin programul de finanţare nerambursabilă în anul 2019. Conţinutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

 

Comentarii