X

Adrian Câtu. În fotografie nimic nu e greșit

30 Ian 2018 | scris de Diana Manea
  • Adrian Câtu. În fotografie nimic nu e greșit
    Foto: Adrian Câtu

4,20 rating / 5 voturi
Review Merg.In

Adrian Câtu este fotojurnalist și cofondator al platformei Documentaria. Fotografiază „cam orice”, spune el, mai puțin peisaje și animale. Nu le simte cum simte comunitățile de oameni. A documentat vizual protestele locale, o comunitate de bodybuilders, minerii din Valea Jiului și un adăpost pentru victimele traficului de persoane. În 2009 a debutat în National Geographic cu un fotoreportaj despre sistemul de microcredite din Madagascar. În cele trei ore petrecute cu Adrian, discuția nu s-a oprit la fotografie; am vorbit destul de mult și despre coerență și voce proprie, despre etică și reguli în fotografie. Așadar, invoc principiul lui – „show, don’t tell” – și vă invit să citiți ce a ieșit.

 

Cum ai ajuns la fotografie?

S-au întâmplat trei lucruri de-a lungul vieții mele. Încep cu primul. În clasa a șasea, profesorul de matematică își făcuse un laborator de developare în școală. Nu mai știu cum, dar am ajuns și eu în această combinație: developam filme alb-negru și învățasem procedeul. Tot în aceeași perioadă, am plecat într-o excursie în Munții Bucegi. Eu nu aveam de niciunele acolo, nici rucsac, nici bocanci. Dar aveam un aparat de fotografiat întrucât miorlăisem la părinți să îmi ia unul. În sfârșit, copilărind într-o vreme de mult apusă, nu am fost expus la fotografii, la publicații și la reviste, în afară de unele cu un print groaznic. Pe acest fundal, mama a venit acasă cu două exemplare din National Geographic, ediția americană. Pentru mine a fost ca și când printre toate Daciile parcate pe stradă ar fi aterizat un OZN. Îmi amintesc și acum o fotografie dintr-un reportaj despre Albania, din numărul ăla. Era un panou teribil de ruginit și dărăpănat care trebuia să glorifice realizările socialismului. Până și eu la vârsta respectivă am înțeles metafora aia.

Și când te-ai apucat mai serios de fotografie?

Am considerat fotografia ceva secundar, un hobby. Eu mereu am fost bun la matematică și la fizică. Am fost la concursuri, am făcut Facultatea de Electronică, am făcut și un an la Facultatea de Fizică, cincisprezece ani am lucrat în software. În anul 2000 am ajuns să lucrez pentru o companie din Silicon Valley. Eram în zona San Francisco când am primit primii bani, și mi s-a părut firesc să nu îmi cumpăr haine sau altele, ci un aparat de fotografiat. Un Canon Rebel, entry level, groaznic, dar care la vremea aia era vreo 400 de dolari. De atunci am început să fotografiez mai regulat – cu Rangefinderul rusesc din adolescență era mai greu. M-a acaparat atât de mult, încât la un moment dat mi-am dat seama că am două joburi în paralel.

Fotografia depășise statutul de hobby.

Da, începusem să trag comercial. În 2008 am fost asistent fotograf în Madagascar într-o expediție de speologie în care nu am avut mare succes din cauza relației cu comunitățile și a tabuurilor locale. Am stat trei săptămâni, dintre care două am petrecut încercând să îi convingem să ne conducă cineva către peșteri. Ajunși într-un final acolo, ne-am dat seama că nu ne conduseseră în peșterile mari pe care voiam noi să le vedem, așa că am recurs la planul B – materialul pe care l-am și publicat în National Geographic, despre leasingul de animale.

Când mi-am atins breaking point-ul cu jobul meu în software, simțeam nevoia de a integra ceea ce voiam să fac într-un tablou coerent care să mă reprezinte. Și am rămas cu fotografia. Am un regret în povestea asta – că nu am făcut-o cu mai mult timp în urmă pentru că nu aveam curajul să fac altceva.

 

„Fotografia ca instrument al memoriei”

 

Încă de la începuturile tale ca fotograf ai avut în vedere și o dimensiune socială?

Aș numi-o mai degrabă „de comunități”. Când spui social, parcă se subînțelege și un oarecare militantism. Or, eu nu am vrut ca acesta să fie laitmotivul meu, ci partea de documentare. Un fel de a folosi fotografia ca instrument al memoriei, dar o memorie mai organizată. Un mod de explorare sistematică a unei comunități. N-am simțit niciodată să fotografiez peisaje, spre exemplu. Mereu am fost mai atras de ideea de comunitate de oameni.

Când am debutat în 2009 în National Geographic, am publicat un articol despre o formă de microcredite din Madagascar. Acestea permiteau micilor fermieri extrem de săraci să își cumpere animale. Un leasing de animale. Cum nici noi nu avem 10.000 de euro să ne cumpărăm o mașină, nici ei nu au 300 de euro pentru un animal. Noi plătim pe 3 ani și garantăm cu mașina, ei plătesc pe 3 ani și garantează cu animalul. Deși mă identific cu genul acesta de subiecte, nu mi-am încheiat articolul cu „trebuie să”. Vreau, într-adevăr, să văd ceva schimbat, însă sunt prudent în ceea ce privește militantismul. Am învățat în timpul masterului că lucrurile nu sunt niciodată nici simple, nici ceea ce par inițial.

Tu ești și într-o zonă, mai ales cu Documentaria, care îți lasă foarte ușor loc de o voce militantă, de un „ar trebui să”.

Într-adevăr, dar eu cred în principiul „show, don’t tell”. Mie mi se pare că în momentul în care spui cu vocea ta „nu e bine”, paradoxal, arăți slăbiciune. E echivalentul a ceda nervos. Sigur, e un abuz de termeni, n-aș vrea să fiu înțeles ad litteram, dar e ca și cum ai începe să plângi. Or, dacă empatizezi cu subiectul respectiv și vrei să îți faci treaba, scopul este „să plângă” cei cărora li te adresezi. Mi-ar plăcea să știu că transmit emoția asta prin fotografiile pe care le fac și prin ceea ce scriu, fără ca eu să fiu vizibil.

De ce Documentaria? Cum ai ajuns să fondezi platforma în această formulă?

Era o idee care plutea în aer între câteva persoane. Voiam o platformă de fotografie documentară, o platformă pe care să publicăm ce ne dorim, ceea ce credem că este important și relevant. Și nu prea exista ceva de acest gen. Există, sigur, alte publicații mai mult sau mai puțin înrudite cu această nișă, dar niciuna nu era asumat acolo. Așa ne-am constituit și ca grup – o mână de oameni cu aceleași filosofii și, îndeosebi, cu aceleași principii etice. Care sunt esențiale.

 

„Multe fotografii întrețin status quo-ul și niște prejudecăți”

 

În ce mod sunt importante principiile etice atunci când fotografiezi oameni, comunități, subiecte mai mult sau mai puțin sensibile?

Cât de important este să îi mărturisești cuiva niște secrete și o parte din sufletul tău, ca mai apoi să vezi că respectivul a distorsionat ceea ce a văzut, că spune altceva despre tine, că minte? Cred că fundamental. Mai ales în această epocă (așa-zisă) post-adevăr, etica este foarte importantă. Informația, respectiv legătura noastră cu realitatea au ajuns ca o învelitoare de cort care flutură în vânt, și doar câteva cuie o mai țin să nu o ia vântul. Etica e unul dintre cele mai importante cuie. În momentul în care ajungi să faci compromisuri în domeniul eticii, ajungi să surpi însăși temelia relațiilor de încredere pe care se bazează societatea.

Ce deosebește o fotografie senzaționalistă de una care vrea să redea cât mai fidel realitatea?

Ce bine îmi pare că pui întrebarea asta. Să presupunem că aș fi fost în insula Lesbos și aș fi văzut ce se întâmplă acolo cu refugiații, le-aș fi auzit poveștile și aș încerca să redau cât mai bine toată revolta pe care o simt, astfel încât să te conving pe tine să le oferi un ajutor cât de mic. Și imaginează-ți că la o primă întâlnire cu tine deschid discuția despre acest subiect trăgându-ți o palmă și urlând la tine: „tu știi ce e acolo, bă?”. Discuția se termină în momentul respectiv. Ce-mi aduce mie? M-am pus pe mine în prim plan, m-am descărcat, m-am spălat pe mâini și am transferat afectul asupra ta. Și am pierdut astfel orice șansă la o construcție. Asta mi se pare mie că se întâmplă cu fotografiile senzaționaliste, fie ele și bune, autentice, dar care dezlănțuie emoția. Ție, ca privitor, îți vine să urli și apoi instinctul este să blochezi. Bine, că prin senzaționalism se înțelege și o conotație de lipsă de onestitate, exploatare. Dar aproape la fel de mult rău fac și niște imagini foarte oneste, provenite de la niște fotografi ireproșabili, dar care lasă acolo această emoție dură și foarte explicită.

Fotografia care îți redă un spectru mai larg de emoții are o șansă mai mare să educe, să informeze și să construiască. Arată drama, dar nu ți-o urlă în față. Ți-o arată într-un fel în care să o poți asimila. Astea sunt limitele noastre ca oameni, iar ca fotograf trebuie să te adaptezi la ele, trebuie să îți pui informația într-o formă în care să poată fi primită.

Care este acel „mai mult rău” pe care astfel de fotografii îl pot face?

Multe fotografii întrețin status quo-ul și niște prejudecăți. Exemplul meu favorit privește refugiații. Sunt tone de imagini foarte bune cu refugiații. Super empatice și minunat făcute, dar care au ceva în comun: refugiatul este prezentat de pe o poziție vulnerabilă, este obiectualizat; și tocmai pentru că se află pe o poziție vulnerabilă, el nu are niciun cuvânt de spus asupra felului în care este fotografiat. Este, deci obiect și nu subiect. Nu are un control asupra propriei imagini. În plus, el este întotdeauna prezentat ca celălalt. O ipostază cu care nu te poți identifica, în care te izbește în primul rând diferența. Fotografiile de genul acesta ajută la propagarea unui anumit tip de discurs ideologic.

 

„Lumea a căpătat pentru mine mult mai multă coerență”

 

Ai ales să urmezi un master și ulterior un doctorat în antropologie. De ce nu te-ai îndreptat către Facultatea de Arte?

Eu nu am avut în niciun moment intenția de a căuta să îmi continui studiile cu un master. Însă o prietenă de-ale mele, fotografă și ea, s-a înscris la Masterul de Antropologie. O materie mi-a atras atenția în mod deosebit: practica observației. M-am gândit că ar putea să mă ajute foarte mult în fotojurnalism și în munca de teren. Un an mai târziu m-am înscris și eu. E prima oară când verbalizez asta, dar odată cu masterul de antropologie lumea a căpătat pentru mine mult mai multă coerență.

La master ce temă de cercetare ți-ai ales?

Disertația mea a fost despre un protest care a avut loc la Universitate între decembrie 2013 și martie 2014, când aproximativ 25 de oameni au făcut greva foamei prin rotație. Protestul a fost asumat împotriva gazelor de șist, dar ascultându-le discursurile, am început să observ niște recurențe. Gazele de șist se obțin injectând pământul cu o apă potențial otrăvitoare. Or otrăvind pământul, hrana nu mai poate fi altfel decât artificială, iar viața – așa cum o cunoaștem – nu mai este posibilă. Pe de altă parte, în valoarea ei absolută, libertatea constă în a supraviețui în termenii tăi – cu parcela ta de pământ, pe care îți cultivi roșia ta. Dar când pământul este otrăvit și infertil, garantul libertății tale este anulat. Și ești pentru prima oară complet dependent de sistem.

Doctoratul în ce ți-l dai?

Aș vrea și eu să știu (râde). Formal, tema este despre o comunitate din Burkina Faso care coabitează pașnic cu crocodili de Nil. Crocodilii nu îi atacă, nu îi mănâncă, se scaldă în același lac cu oamenii, trăiesc toți în armonie. Fiind o relație atipică dintre oameni și animale, întrebarea e, în primul rând, „de ce?”. După aia, extinzi întrebarea și ajungi la: „cu ce sunt diferiți oamenii de acolo față de alți oameni?” și „cu ce sunt diferiți crocodilii de acolo față de alți crocodili?”. În final, întrebarea logică e, de fapt, „ce sunt oamenii și ce sunt crocodilii?”. Pe scurt, ce putem spune în plus despre om uitându-ne la relația cu niște animale.

 

„Mi-a mai luat ceva timp să încalc regulile”

 

Ce proiecte foto mai ai în plan?

În primul rând, aș vrea să finalizez un proiect la care lucrez de vreo șapte ani – despre bodybuilders. Nu știu exact cum îl voi închide – poate printr-o carte, dar aș vrea să îl finalizez. Pe lângă asta, mă mai interesează virtualizarea existenței și cum percepția noastră asupra realității este din ce în ce mai mediată. Altădată, consumul de carne însemna că iau porcul, îl tai cât pot eu de bine – chem un vecin să îl țină și el –, îl onorez făcând pomana porcului și în final îl consum. În momentul de față, în schimb, porcul apare sub forma unei confecții aseptice într-un ambalaj, cu origine necunoscută. Sunt rupt de sacrificiu, animalul devenind ceva virtual pentru mine.

Tu ești deja familiar cu Traseul Diversității. Spune-mi ce anume te-a intrigat cel mai mult. E ceva ce de abia aștepți să fotografiezi?

Dacă aș răspunde la asta, aș nega o parte din esența fotografiei – faptul că este extrem de efemeră. Același loc, în momente diferite de timp, este altfel. Chiar și un capac de canal îți va transmite stări diferite în funcție de momentul în care este făcută fotografia. Mă las să explorez și să descopăr fără așteptări predefinite.

Walk & Shoot #9 este primul workshop de fotografie la care te afli în poziția de pedagog. Vii cu așteptări, cu vreun plan?

Eu nu sunt adeptul rețetelor, ci al soluțiilor custom. Mi-aș dori să construiesc soluții cu fiecare participant în parte, ceva care să i se potrivească fiecăruia, fără vreo rețetă generală. Am consumat enorm de multă literatură de fotografie și majoritatea a fost execrabilă, fiind un proces lung de trial and error. Aș vrea să scutesc timpul oamenilor care vin la acest curs, încercând să le explic greșelile pe care eu le-am făcut și să le expun ce a funcționat pentru mine. Dacă e să îi inițiez în ceva, aș vrea să îi ajut să facă primii pași în descoperirea unei voci proprii. Mi-a luat câțiva ani să învăț regulile, mi-a luat câțiva ani să pot să aplic inconștient regulile și mi-a mai luat ceva timp să încalc regulile.

Să înțeleg că tu așa fotografiezi, încălcând regulile?

Hai să luăm un fotograf cunoscut – Salgado (n.r. – Sebastiao Salgado). Câți pot fotografia ca Salgado? Nu ca stil, ci să transmită aceeași emoție. Foarte puțini probabil. Dar cât pot simți că imaginea aia e o capodoperă? Foarte mulți. Dar dacă mulți sunt capabili să recunoască o fotografie bună, deși nu sunt în stare să verbalizeze regulile respectate sau ce le place la ea, înseamnă că în mintea noastră există un fel de sistem de analiză a imaginii care să ne poată da acest „verdict”. Prin urmare, nu înseamnă oare că putem antrena acest hardware să și producă o astfel de imagine? Cred că ideal ar fi să decodifici ce îți place și ce te atinge la o fotografie și de a urmări sistematic în funcție de ce simți tu. S-ar putea ca ție să îți placă imagini care nu au nicio legătură cu regulile clasice de compoziție. Dacă eu mă apuc să îi povestesc despre regulile clasice, o să înțeleagă că ce face el e greșit. Nimic nu e greșit. Trebuie doar să o faci coerent.

 

Ediția a 9-a Walk & Shoot o realizăm împreună cu fotograful Adrian Câtu, și ne petrecem ziua de 10 februarie prin câteva zone din București, de altfel relevante pentru diversitatea culturală locală: cartierele evreiesc, armenesc și zona Sărindar. Citește mai multe aici.

 
Comentarii