Un parc natural care este, totodată, chintesența universului rural de altădată sau mai recent 
Situat într-un cadru natural de excepție, pe malul Lacului Herăstrău, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” poartă numele celui ce l-a înființat, profesorul Dimitrie Gusti, întemeietor al Şcolii Sociologice din Bucureşti. Puține capitale se pot mândri cu un muzeu de un asemenea specific; muzeul este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din București (în medie 350.000 de vizitatori anual, dintre care mai mult de jumătate sunt turiști străini).
Inaugurat la data de 10 mai 1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea, Muzeul Satului Românesc a fost unul dintre primele muzee etnografice în aer liber din România (după Muzeul Etnografic al Transilvaniei de la Cluj – parcul Hoia, înființat de profesorul Romulus Vuia în anul 1929) și chiar din lume.
Crearea acestui muzeu este rezultatul a peste un deceniu de cercetări coordonate de profesorul Dimitrie Gusti. În calitate de şef al catedrei de sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti, Gusti organizează în perioada 1925-1935, împreună cu studenții săi la sociologie și specialiști din diverse domenii (geografi, etnografi, folclorişti, statisticieni), campanii de cercetări monografice, având ca obiect sate situate pe tot cuprinsul României.
În luna februarie 1937, Dimitrie Gusti și colaboratorii săi au fost invitați să participe la expoziția internațională de la Paris, cu o selecție de obiecte reprezentative pentru cultura populară românească.
Unitate în diversitate
Muzeul valorifică toate elementele autentice și reprezentative din cultura noastră populară. Publicul este atras de arhitectura construcțiilor realizate de meșteri anonimi. Construcțiile în sine nu sunt simple obiecte de muzeu, ele sunt însuflețite de unelte tradiționale, obiecte etnografice, dotările unei gospodării țărănești autentice. În prezent, vizitatorul are ocazia să descopere imaginea unui sat – chintesență a României, în unitatea, diversitatea și originalitatea sa.
În cadrul muzeului se poate vedea mozaicul de ordin etnic și cultural din România. Astfel, în muzeu găsim o gospodărie de secui transferată din localitatea Bancu, județul Harghita, precum şi o alta de ruşi-lipoveni din localitatea Jurilovca, județul Tulcea.
Complex cu vocație de „museum vivum”
Muzeul are un caracter dinamic, vocația sa de „museum vivum” exercitându-se prin programe și activități care atrag un număr din ce în ce mai mare de vizitatori. Unele dintre ele au intrat deja în tradiția muzeului: prezentări de costume tradiționale, târguri cu ocazia principalelor sărbători laice sau religioase, activități prilejuite de „Școala altfel”, Festivalul obiceiurilor de iarnă „Florile dalbe”, Târgul meşterilor populari, Zilele zonelor etnografice, Tabăra de creaţie „Vara pe uliţă”, Zilele Culturii diferitelor popoare (organizate împreună cu ambasadele ţărilor respective).
În incinta muzeului funcționează și o expoziție permanentă cu vânzare de obiecte autentice de artizanat, realizate de meșteri populari; de asemenea, prin librăria muzeului sunt difuzate pliante, ghiduri, cataloage, cărți poștale, CD-uri etc.
Toate aceste acțiuni au menirea de a invita vizitatorii să descopere valorile muzeului, precum și aceea de a educa gustul publicului și de a-l ajuta să discearnă autenticul de kitsch.
Arhivă a timpurilor medievale sau mai recente
Reprezentative pentru originea lor sunt construcţiile ţărăneşti şi obiectele de interior. Pentru a păstra caracterul autentic și, totodată, pentru a respecta principiile de construcție tradiționale, montajul tuturor aceste elemente s-a realizat de către meșteri aduși din satele respective sub îndrumarea lui Henry. H. Stahl (n.r. - antropolog cultural, etnograf, istoric, sociolog) și a lui Victor Ion Popa (scriitor, dramaturg, regizor și scenograf).
Casele au fost demontate, apoi transportate cu mijloacele de transport disponibile la vremea respectivă (căruța, trenul, barca), iar la București au fost reasamblate în cadrul muzeului pe care îl găsim și astăzi.
Printre cele mai vechi construcții care pot fi văzute în muzeu se numără o biserică din lemn de brad, care datează din anul 1722, din localitatea Dragomirești, județul Maramureș, o gospodărie care datează din anul 1775 din localitatea Berbești, județul Maramureș, și respectiv una de la 1800, din județul Hunedoara.
Între monumentele recent achiziționate se află biserica din Timișeni, județul Gorj (transferată în anul 2003), reprezentativă pentru execuția picturii și arhitectura rurală religioasă veche (1773) și respectiv o gospodărie cu ocol întărit, specifică huțulilor (subgrup etnic ucrainean ce trăiește în Bucovina, Maramureș, Transcarpatia) din Bucovina (transferată în anul 2010). (Sursa: Muzeul-Satului.ro)
În primii ani de la înființarea sa, muzeul se întindea pe o suprafață de 4,5 ha de teren, pe care au fost amplasate 33 de complexe autentice.
Spațiu al valorilor autentice și oglindă a tendințelor contemporane
În prezent, patrimoniul muzeului a crescut și s-a diversificat cuprinzând 123 de complexe de arhitectură populară distincte, totalizând 363 de monumente, iar patrimoniul mobil însumează peste 50.000 de obiecte.
Contextul socio-economic și cultural din societatea rurală contemporană au impus noi programe de cercetare dedicate studiului relaţiilor interetnice din zonele în care comunităţile rurale româneşti conviețuiesc cu alte etnii, atât pe teritoriul țării, cât și în afara lui.
Recent, muzeul a obținut de la municipalitate o suprafață de 3,5 hectare de teren situat între Arcul de Triumf şi Palatul Elisabeta, pe care se va amenaja o alee a minorităţilor naţionale din România și un centru civic de sat. Tot pe acest teren se vor crea spații destinate activităților de recreere activă a publicului vizitator.
De menționat că muzeul deţine o valoroasă colecţie istorico-etnografică (studii, manuscrise, filme, fotografii), rezultat al cercetărilor specialiștilor care au contribuit la realizarea Muzeului Satului.
Istoricul muzeului
Ideea realizării unui muzeu în aer liber în România prinde contur încă din anul 1867, când omul de cultură Alexandru Odobescu propune expunerea unor monumente de arhitectură populară, în pavilionul României din cadrul Expoziţiei Universale de la Paris.
Mai târziu, în anul 1906, savantul Alexandru Ţzigara-Samurcaş înființează Muzeul Etnografic, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială din Bucureşti, în cadrul căruia expune niște gospodării autentice printre care și o casă ţărănească din judeţul Gorj.
La începutul secolului al XX-lea, existau în Europa numai două muzee în aer liber: unul în Stockholm, Suedia (Muzeul Skansen) şi unul în Lillehamer, Norvegia (Muzeul Bigdo).
Fondatorul Muzeului Național al Satului, profesorul Dimitrie Gusti, afirma că nu s-a inspirat din muzeele în aer liber din țările nordice, concepția sa despre noul muzeu fiind că acesta trebuia „să placă nu numai ochiului, ci și să înfățișeze lucruri adevărate”. De aceea, periodic, în casele din muzeu au locuit familiile de ţărani cărora le aparțineau; ulterior au fost locuite și de alte familii din zonele respective. Interesant este că aceștia au adus cu ei tot ceea ce era necesar traiului, chiar păsări şi animale. Toate acestea au condus la degradarea monumentelor şi a obiectelor din muzeu.
Muzeul a înregistrat pierderi și prin dezafectarea unor construcții în anul 1937, ca urmare a deschiderii şantierului pentru ridicarea Palatului Elisabeta.
Procesul de degradare a fost accentuat în perioada 1940-1948, prin adăpostirea unor familii de refugiaţi bucovineni şi basarabeni ca urmare a înglobării Basarabiei, a unei părţi a Bucovinei şi Ţinutului Herţa în Uniunea Sovietică.
În anul 1948, muzeul este redeschis sub conducerea unui fost student al profesorului Dimitri Gusti, Gheorghe Focşa, care a dispus evacuarea locatarilor care mai rămăseseră în muzeu, pentru a opri procesul de distrugere a patrimoniului.
Muzeul se transformă astfel din „rezervaţie sociologică”, în muzeu etnografic.
În anul 1978, Muzeul Satului s-a contopit cu Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România (R.S.R.), devenind Muzeul Satului şi de Artă Populară, formă ce a rezistat până în martie 1990.
Până în anul 1989, muzeul a fost de mai multe ori în situația de a fi strămutat și a avut de suportat și consecinţele lipsei de fonduri pentru cercetare, achiziţii şi restaurări de monumente.
După evenimentele din anul 1989, Muzeul Satului îşi recapătă identitatea, la fel întâmplându-se și cu muzeul cu care fuzionase, acum Muzeul Țăranului Român.
În prezent, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” face parte din Asociația Europeană a Muzeelor în Aer Liber. De asemenea, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” a acordat consultanță pentru înființarea unor noi muzee şi secţii de etnografie din ţară (Secţia de etnografie a Muzeului din Alexandria, a Muzeului Unirii din Alba Iulia etc.). Muzeul a avut un rol esențial şi în dezvoltarea reţelei de muzee în aer liber din România și din Republica Moldova (Chişinău).
Muzeul Național al Satului reprezintă o invitație de călătorie în universul popular și, totodată, un exercițiu permanent de cultivare a valorilor identitare.
ADRESA: Șoseaua Kiseleff nr. 28-30, sector 1, București.
Din Parcul Herăstrău există o poartă de acces în muzeu, Poarta Miorița.
MIJLOACE DE TRANSPORT
AUTOBUZ:
Stația „Arcul de Triumf” – 131, 205, 282, 330, 331, 335, 783, N113
Stația „Muzeul Satului” – 131, 205, 331, 335, N113
Stația „Institutul Agronomic” - 205, 330, N113
TRAMVAI
Stația „Institutul Agronomic” - 41
METROU:
Stația „Aviatorilor”
Ne bucurăm că articolul nostru v-a stârnit interesul. Ne-ar fi de mare folos dacă v-ați răpi încă 4 minute pentru completarea acestui chestionar.
