X
Ultimele articole

„Privești orașul altfel atunci când îi cunoști poveștile și cămările”

31 Aug 2015 | scris de Laurentiu Ciprian Tudor
  • „Privești orașul altfel atunci când îi cunoști poveștile și cămările”
    Foto: Laurențiu-Ciprian TUDOR / Cătălin STANCIU
  • „Privești orașul altfel atunci când îi cunoști poveștile și cămările”
  • „Privești orașul altfel atunci când îi cunoști poveștile și cămările”
    Foto: Laurențiu-Ciprian TUDOR / Eveniment de promovare RURAL ART & TRAVEL, 19 august 2015, Brașov
  • „Privești orașul altfel atunci când îi cunoști poveștile și cămările”
  • „Privești orașul altfel atunci când îi cunoști poveștile și cămările”
    Foto: Laurențiu-Ciprian TUDOR / Eveniment de promovare RURAL ART & TRAVEL, 19 august 2015, Brașov
  • „Privești orașul altfel atunci când îi cunoști poveștile și cămările”

5,00 rating / 20 voturi
Review Merg.In
Cătălin Stanciu este psiholog clinician și poet, este colaborator merg.in și una dintre vocile tinere culturale (de forță) ale Brașovului. Vă prezint un interviu din interiorul unui proiect care propune o relație responsabilă între turism și cultură.
 
Cătălin Stanciu, ești implicat de câteva luni în munca de pe merg.in: faci interviuri cu oameni reprezentativi ai Brașovului, cu tineri antreprenori, scrii despre locuri și monumente, despre străzi și poveștile lor, faci avancronici ș.a.m.d. Cum este toată acestă experință din interior? Ce aduce ea poetului și psihologului care ești?
Când mi-a fost propusă colaborarea m-a atras în primul rând mixul acesta dintre turism și cultură. Să scrii despre orașul pe care-l îndrăgești, să-i afli poveștile, șoaptele trecutului, a fost ispititor. Este și o modalitate de a fi în priză și la curent cu ceea ce se întâmplă cultural în orașul tău. Privești orașul altfel atunci când îi cunoști poveștile și cămările, oamenii și preocupările acestora – îți privești domestic și familial orașul, istoria oamenilor și nu doar istoria locului. Poetul la fel ca psihologul se dezvoltă din experințe antropologice, nu doar  prin studiu searbăd cultural și nesenzitiv sau numai din vocație și talent.
 
Știu că ți-a plăcut ideea acestui proiect. Cât de generoasă și actuală este relația dintre turism și cultură? De ce crezi că oamenii au început să devină interesați de povești, de acest tip de turism cu o pronunțată tentă antropologică?
La fel ca în orice relație, o parte oferă mai mult decât cealaltă; în cazul Brașovului, turismul este mai ofertant decât cultura, o reciprocitate inegală, dar onestă. Cred că Brașovul poate exploata mai mult această relație și poate crește cultural dacă merge și pe o filieră de turism cultural sau mai bine zis al civilizației transilvănene, medievale. Povestea (fie și de budoar) îmblânzește, umanizează spațiul urban, altfel perceput ca distant, rece și impersonal. Ea este subiectivă, interpretată personal și puternic receptată emoțional. Povestea unei străzi, a unei clădiri, a unui monument te ajută să fii mai receptiv, devii mai atent, mai curios și mai preocupat când pietrele, zidurile, vorbesc și într-un final poți rezona cu locul. Aceasta este rețeta prin care Castelul Bran a devenit cel mai vizitat obiectiv turistic al României. Povestea a atras mai mult decât adevărul istoric.
 
Brașovul a intrat și el pe lista orașelor candidate la titlul de Capitală Culturală Europeană 2021. În această competiție, deja strânsă, ce șanse avem în fața unor nume ca Timişoara, Iaşi, Cluj-Napoca, Craiova, Arad, Oradea, Alba Iulia, Sfântu-Gheorghe şi Bucureşti? Care ar fi, după părerea ta, punctele tari și punctele slabe ale orașului de sub Tâmpa?
Brașovul are în primul rând atuul turistic. Este un oraș la „modă”, boem, atrăgător și care se apropie foarte mult de orașele din vest din punct de vedere urbanistic și al civilizației, atitudinii civice. Este de bonton să-l vizitezi, să-i străbați străzile. Turismul de tip city-break prinde și s-a dezvoltat când pomenim de Brașov. Marile companii țin aici traininguri, team building-uri, conferințe, seminarii, etc. „Dă bine” să faci toate astea în Brașov sau în împrejurimile sale. Alegerea asta îți conferă un status de eleganță și un simț estetic apreciat de ceilalți. Dacă ar fi vorba doar de acest criteriu, fără discuție ar fi, de departe, mare favorit. Să fie la fel când vine vorba de cultură?! Este Brașovul o destinație culturală? Câți oameni viziteză Brașovul pentru un concert, un festival, un spectacol? Este și acesta un indicator care ne-ar putea spune dacă orașul devine și un pol cultural nu doar turistic. Când m-am stabilit în Brașov (acum aproape 12 ani), orașul nu-mi oferea prea multe alternative și tentații culturale. Comparam cu Timișoara (unde mi-am făcut studiile postuniversitare) sau Cluj. Atunci decalajul era semnificativ. Astăzi lucrurile nu mai stau așa. Logistica și infrastuctura culturală este bine pusă la punct. Cultural, suntem într-un crescendo relativ alert, iar această candidatură a produs o emulație nu doar în rândul publicului, ci și la nivelul autorităților locale și al societății civile. Avem instituții de cultură și de artă vii, care mișcă lucrurile. Festivalurile culturale și de artă (dramaturgie, film, cultură urbană, diverse genuri muzicale, etc.) sunt din ce în ce mai valoroase și atrag public. În mare, acestea ar fi punctele tari. Cred că trebuie o mediatizare mai bună, un PR cultural viguros și credibil, iar festivalurile de care pomeneam să capete o mai mare anvergură și evident, un public consistent și preocupat.
 
Cătălin, a revenit acum în atenție o dezbatere privind psihologia poporului român (prilejuită de cartea semnată de Daniel David). Dat fiind faptul că ești un psiholog pasionat de antropologie, de ce parte ești tentat să te situezi (de cea a sociologilor și antropologilor sau de cea a psihologilor)? 
Întrebarea ta ar necesita un răspuns amplu, bazat pe studii apăsate și serioase. Nu am o expertiză în ceea ce-mi propui pentru că, deși sunt la bazăpsihosociolog, interesul meu științific s-a îndreptat cu preponderență spre psihopatologie, psihologie clinică, spre individ sau grupuri mici nu spre o psihologie a maselor. Într-un fel, această dezbatere îmi pare firească ținând cont de tendința accentuată de românism, apartență religioasă istorică etc., venite și pe fondul globalizării căreia i se opune, ca și curent, naționalismul și-l accentuează ca modalitate de coping personal și social. Dar dacă tot veni vorba, ultimele numere ale Dilemei Vechi au găzduit două articole situate pe poziții diferite în ceea ce privește subiectul lansat. Un articol al reputatului antropolog Vintilă Mihăilescu și replica pe care domnul Daniel David a construit-o. Profesorul Vintilă Mihăilescu în articolul: „Narcis și psihologia poporului” (n.r. - Dilema veche, nr. 600, 13 – 19 august 2015) spune răspicat că nu există nici o psihologie a poporului – deci nici a poporului român pentru că poporul nu este subiect psihic, deci nu poate fi investigat. Domnul profesor Vintilă Mihăilescu argumentează cartezian că: „Poporul român există pentru simplul motiv că eu exist și mă consider român – adică simt și cred că aparțin poporului român", această apartenență fiind legitimă și cu sens pentru cel care crede. Psihologia poporului, din punctul de vedere al domniei sale, având o dificultate teoretică și metodologică în a se legifera stiințific. Daniel David, în articolul replică: „Despre Cerber, Narcis și psihologia poporului” (Dilema veche, nr. 601, 20-26 august 2015) spune că nu există o psihologie a poporului privită în sensul unei psihologii esențiale, după modelul volkerpsychologie, care este un model regresiv și spune: da, există o psihologie a poporului, înțeleasă într-un demers al psihologiei interculturale, focalizate pe popor înțeles ca cetățenii unui stat (populație de pe un anumit teritoriu). Cred, la fel ca profesorul Daniel David, că psihologia nu are nicio problemă teoretică sau metodologică în a studia atributele psihologice ale românilor. În plus, nu cred într-o moștenire psihologică, ereditară, fatalistă transmisă transgenerațional și definitorie. Dar cred în particularități, atribute psihologice. Am o abordare, mai degrabă sistemică, ce include construcția identitară pe afinități personale și modelări culturale, psihologice influențate atât ecologic, cât și biologic și care, în final, construiesc identitatea (aici o includ și pe cea națională). Ca o concluzie tind spre abordarea psihologiei moderne, dar cu nuanțări interdisciplinare și interculturale unde psihosociologia, sociologia și antropologia au un cuvânt și un aport esențial. O abordare cultural psychology sau mai curând, mai nuanțat a cross cultural psychology este cea spre care m-aș îndrepta fără mari rezerve, dileme sau incertitudini. În acest domeniu lucrurile sunt departe de a fi pironite într-o anumită ideologie pentru că psihologia este o știință dinamică nu statică sau conservatoare.

Pe de altă parte, cum vezi tu, în virtutea experiențelor tale (ai locuit și ai studiat în mai multe zone din țară) problema identităților regionale, a diferențelor psihologice regionale?
România este formată din mai multe regiuni sau după cum plastic spunea Ion Conea: „țara este plină de țări”. Până în 1859 nu am avut un stat unitar român. Am avut până și graiuri diferite, influențe lingvistice și culturale diferite. Putem să vorbim de percepții, stereotipuri dar și de autoatribuiri identitare. Se vorbește de un anumit tip: ardeleanul este văzut într-un anumit fel, olteanul, munteanul, maramureșanul, bănățeanul, moldoveanul sunt percepuți altfel. Oltenii sunt considerați extraverți față de transilvăneni despre care se spune că au un comportament introvert. Nici aspectele morale nu lipsesc: unii sunt mai „de treabă”, de încredere, pe când  alții nu. Zicerile din popor sunt pline de astfel de „dovezi” caracteriolologice. Aș remarca mai degrabă satira fină a acestor ziceri, a valorii de cutumă pe care acestea o au. Nu avem de a face cu diferențe caracteriologice sau morale, nu este unul mai bun decât celălalt, însă atribuiri și autoatribuiri există. Diferența dintre cine sunt, cine cred că sunt și cine cred ceilați că sunt creeză confuzie pentru că se bazează pe binomul status-rol. La fel cum nu cred că românul se naște poet sau e frate cu codrul, la fel nu cred că ardeleanul sau moldoveanul se naște și/sau devin într-un anume fel doar pe baza apartenenței regionale, teritoriale. Și aici, ca în cazul psihologiei poporului, abordarea interculturală, este cea spre care m-aș îndrepta.
 
Ultima întrebare: care ar trebui să fie identitatea culturală a Brașovului pentru care ar merita să luptăm? Cum ar trebui să fie brandul cultural autentic al Brașovului?
Dacă Brașovul este orașul coroanei ar trebui să manifeste o atitudine care să reflecte acest lucru, ar trebui să se expună și public cu coroană, să-și asume titlul „nobiliar”. Lingvistic, teritoriul pe care ne aflăm este cel în care limba română s-a păstrat „curată”, fără regionalisme, fără un dialect aparte. Brașovul este orașul primei școli românești, brand insuficient valorificat cultural. Apoi mai este și orașul ca structură arhitecturală, ca peisaj urban, transilvănean. Acestea sunt doar câteva din elementele unui brand turistic și cultural autentic și nu de tip bazar.
 
  
Comentarii