Orașul în care locuiești ascunde locuri, elemente, detalii pe lângă care deseori trecem și nici nu le mai observăm. Și nu valoarea lor estetică ar fi problema, nici măcar inaccesibilitatea la ele. Suntem prea preocupați cu ale noastre, că uităm să încercăm să redescoperim locurile pe lângă care trecem nepăsători zi de zi, că nu dăm șanse clădirilor din jurul nostru să ne surprindă cu nimic. Vânătoarea de Comori Arhitecturale organizează de șase ani treasure hunt-uri prin care îi „trag de mânecă” pe bucureșteni să se oprească și să experimenteze orașul și arhitectura din el ca la o primă vedere de turist. Stăm de vorbă cu Daiana Mavlea ca să aflăm mai multe despre Vânătoare.
Cum a pornit Vânătoarea Arhitecturală?
În etape. Nu a fost un singur moment, un „Ahaaaa! Mi-a venit o idee, hai să facem asta”, ci au fost mai multe cărămizi care s-au așezat unele deasupra altora și, la final, am văzut că a ieșit ceva. O primă cărămidă a fost un stagiu Erasmus în Italia, în care încercam să-mi dau seama de ce mă atrage arhitectura medievală a acelui orășel și de ce nu mă plimb cu atâta plăcere prin București. Altă cărămidă a fost participarea, în 2009, la un proiect numit „Ascensorul Cultural”, în care a trebuit să documentez fotografic două cartiere; principalul criteriu era „fotografiază casele care îți plac”. În 2011 scriam la un blog colectiv de călătorii (viajoa.ro) și, la un moment dat, project managerul mi-a zis că ar trebui să facem un treasure hunt în București. Nu mi-era clar ce treasure hunt puteam să facem noi în București, ce puteam să aducem în plus față de cele existente deja. Dar ideea asta a rămas cu mine, să mă sâcâie, până când, câteva luni mai târziu, mi-a picat fisa.
Lucram în zona Armenească și în pauzele de masă mă plimbam pe străzile cartierului și mă uitam la diversitatea de stiluri arhitecturale și de case. Întâlnești acolo blocuri moderniste, case neoromânești, case vagon; ai marchize și elemente decorative de la sfârșitul secolului al XIX-lea și ferestre cu influențe otomane. Și mă gândeam cum pot să-i fac și pe alții să le observe fără să fim în cadrul unui tur clasic în care le arăt la fiecare 10 secunde altceva: „uite balconul ăla”, „uite arcada aia”, „uite cum e acoperișul la casa aia și cum e la cealaltă”. Apoi, tot în acea vară, a urmat participarea la un treasure hunt în București care mi-a lăsat un gust amar. Astea au fost ultimele două cărămizi care au conturat ideea Vânătorii de Comori Arhitecturale.
În octombrie am avut prima ediție a Vânatorii de Comori Arhitecturale și Urbane – în cartierul armenesc. Era înnorat și răcoare, dar am avut vreo o sută de participanți. Și trebuia să fie un one time event, dar am mai făcut unul în primăvară – în Cotroceni. Și de acolo nu ne-am mai putut opri. Zic „ne-am” căci suntem mai mulți. Există un core team de 3 persoane și o echipă extinsă de încă trei. A urmat o vânătoare arhitecturală în Batiștei, una în Lascăr Catargiu, Griviței - Moxa, Dealul Filaret, Daciei, Dealul Mitropoliei, cartierul evreiesc, Cișmigiu. Avem peste zece cartiere diferite în care putem să facem vânători arhitecturale. În acest moment. Căci, odată la șase luni mai adăugăm o zonă nouă. Și de anul trecut am început să facem vânători și în alte orașe: Câmpulung Muscel, Constanța, Sinaia, Mediaș. În octombrie 2017 serbăm șase ani de vânători arhitecturale.
Care este experiența pe care o oferă Vânătoarea Arhitecturală?
Vânătoarea Arhitecturală e un joc de echipă prin care devii turist în orașul tău, te familiarizezi cu arhitectura lui (patrimoniul construit) și înveți într-un mod distractiv să-l privești altfel. La modul cel mai simplist, Vânătoarea e un exercițiu de privit.
Când mergem în vacanță în alt oraș decât cel în care trăim suntem cu ochii pe sus, ne uităm atent la clădiri, observăm detalii, descoperim și ne lăsăm surprinși. Dar acasă ne-am pierdut exercițiul ăsta. Avem impresia că știm locurile, știm arhitectura, știm ce are orașul de oferit vizual. Dar adesea mergem pe stradă pierduți în gândurile noastre, deloc atenți la ce-i în jur.
Noi am observat că lucrurile se schimbă un pic după ce îți iei doi, trei prieteni și vii într-o sâmbătă la o Vânătoare Arhitecturală. Primești o hartă, câteva foi cu indicii, niște fișe ajutătoare (căci jocul e un fel de introducere în arhitectură) și ai timp două, trei ore să te plimbi printr-un cartier bine delimitat și să observi, găsești, fotografiezi cât mai multe indicii. Nu e chiar ușor, căci fiecare echipă trebuie să se organizeze bine, să-și împartă responsabilitățile (și indiciile), dar faptul că avem echipe care au fost la patru, cinci ediții și ne povestesc cum au început să se uite pe sus, la balcoane, bovindouri și mascaroni și să le povestească prietenilor din mers ce sunt alea, e un semn că facem ceva bine.
Ce vă doriți să promovați cu acest proiect?
Dorim să promovăm deschiderea, curiozitatea, aprecierea față de patrimoniul construit. O casă nu trebuie să fie monument istoric de clasa A sau pe lista cu „top 10 locuri de văzut în orașul x” ca să îți atragă atenția. Sunt case mici cu ancadramente la ferestre superbe. Sunt atâtea case de final de secol XIX care au marchize din fier. Ideea este să le observăm prezența, să știm că ele există, să ne dăm seama că au o frumusețe a lor. De abia din momentul în care ne dăm seama de existența lor ne poate păsa și de soarta lor.
Ce fel de oameni participă la aceste activități?
Oameni curiosi, deschiși, competitivi. Oameni dornici de un alt tip de interacțiune cu Bucureștiul – unde Bucureștiul poate fi orașul lor natal sau orașul care i-a adoptat. Ca vârstă am avut participanți de la 14 ani la 60, deși majoritatea dintre ei au între 23 și 40 de ani. Am avut persoane care au venit cu câinii și am avut persoane însărcinate sau care au venit cu bebeluș de 2 luni.
Sunt încântați participanții? Care e feedback-ul pe care îl primiți?
Sunt încântați! Imediat după Vânătoarea Arhitecturală sunt un pic obosiți, căci se merge mult la un astfel de eveniment – de la 5 km în sus. Apoi, majoritatea au o întrebare legată de un indiciu care le-a dat de furcă: „unde era găina/maimuțele/ușa aia?!”. Dar, per total, feedback-ul e unul pozitiv: nu știau că acel cartier poate avea atâtea surprize, nu se așteptau să găsească atâtea case frumoase. Majoritatea nu se opresc la o Vânătoare, ci vin la mai multe ediții. Unii chiar se păstrează pentru un anumit cartier – am avut persoane care ne-au spus că aveau de gând de mult timp să se plimbe prin Cotroceni, dar au așteptat o Vânătoare. Sau persoane care ne întreabă când o să facem ceva prin Primăverii.
