Strada Gheorghe Lazăr, axis mundi modernus

 

E o stradă pe care vrei, nu vrei, treci. Mai ales dacă locuiești în partea de vest a orașului. Este una dintre arterele largi care leagă centrul de cartierele periferice ale orașului. Dacă privești harta Timișoarei de sus, vei vedea că strada aceasta este ca o rază ce izbucnește din Piața Unirii, se lărgește în zona Pieței 700 și curge apoi în linie perfect dreaptă spre cartierul Mehala. O plimbare pe strada Gheorghe Lazăr, chiar de la numărul 1 până la final, la intersecția cu Cetății, pare să fie o călătorie pe fast forward în timp.
 

Pe scurta porțiune dintre Piața Unirii până la intersecția cu strada Gheorghe Dima, strada este foarte îngustă, unde mașinile de abia se strecoară într-un singur șir. Este o porțiune concentrată de istorie, unde ne găsim în plin secol XIX, începutul secolului XX. Poate că îngustimea străzii nu te îndeamnă să privești în sus, însă, dacă faci acest exercițiu, vei fi uimit. Sunt clădiri elegante, cu arhitectură Secession sau clasică, cu detalii interesante - acoperișuri în formă de cupolă, volute și chipuri de piatră, bovindouri, decorații colorate din faianță -  și multă istorie. La numărul unu se găsește fosta Bancă de Scont, printre cele mai frumoase clădiri Secession din Timișoara, apoi e Palatul Episcopal Sârbesc, prospăt renovat în culori vii. O altă clădire importantă este Liceul Lenau, care a adăpostit pe vremuri Școala Superioară Reală Ungară de Stat. În continuare se află casa Kralik, o fostă casă de raport, iar pe partea opusă a străzii se găsește sediul Comunității Evreiești din Cetate, o clădire de mari dimensiuni cu arhitectură Secession, inaugurată în 1906. Tot în zona aceasta e o aglomerație de localuri, magazine și firme din cele mai diverse. Poți mânca o plăcintă superbună, ca acasă la bunica, după cum zice, pe bună dreptate, motto-ul micului local „La plăcinte”, sau o masă pe cinste la localul elegant, Locanda del Corso, sau să petreci la ore târzii din noapte la clubul lounge Nouveau. Aici mai sunt agenții de turism, cafenele, imprimerii, un magazin cu bijuterii originale, Șeva, și chiar și o mică frizerie foarte ieftină, care pare scoasă dintr-un film de pe vremuri, iar plimbarea prin istorie se încheie cu clădirea Spitalului Militar, o clădire imensă, care ocupă mai multe străzi, construită în 1766.

Apoi brusc trecem într-o intersecție mare cu trafic infernal. Strada Gheorghe Lazăr se lărgește și suntem în plină modernitate. Ritmul străzii devine mult mai rapid, e ritmul unui oraș care se grăbește, arhitectura se schimbă. Vedem clădiri mari de birouri gen zgârie nori, e clădirea firmei Alcatel, clădirea Finanțelor, care au apărut relativ recent în peisaj, în ultimii cinci ani. Dimineața curg înspre ele râuri de oameni grăbiți, care sunt înghițiți de acești monștri moderni cu aer de civilizație occidentală.

Apoi urmează pasarela de cale ferată care marchează trecerea spre altă istorie, și mai modernă. Și aici peisajul s-a schimbat foarte mult. În această zonă era fosta fabrică Fructus care a intrat în faliment, ca atîtea fabrici de pe vremea comunismului. În urmă cu zece ani sau și, mai mult, fabrica a fost dărâmată și aici a apărut un zgârie nori de sticlă, Fructus Plaza, și marile supermarketuri Billa și Kaufland fără de care nu mai știm cum să trăim în zilele noastre, unde este o forfotă continuă în orice zi a săptămânii.
 

Urmează șirul lung de blocuri turn de zece etaje, construite prin anii ’80 cu acea arhitectură urbană tipică comunismului. La parterul acestor blocuri se găsesc de toate, de la îmbrăcăminte la patiserii, brutării, schimb valutar, o mică piață cu legume, o gheretă cu produse meşteşugăreşti specific româneşti, magazine ieftine de menaj și accesorii, magazine naturiste, second-handuri, cabinete de stomatologie și un număr covârșitor de bănci, farmacii şi jocuri de noroc, care par să se tot înmulțească pe măsură ce trec anii. Și toate acestea își primesc tributul lor de oameni în fiecare zi. Pare că nimeni nu se gândește să iasă la o plimbare pe strada Gheorghe Lazăr. Nici nu există locuri unde să stai, o cafenea, un parc, o biserică, un loc de cultură, care să te inspire să te gândeşti şi la altceva decât la treburi, deplasare, cumpărături, casă. Pe acolo mergi doar dacă ai treabă, dacă vrei să cumperi ceva sau dacă te îndrepți spre centru. Și totuși, în serile de vară, în fața blocurilor turn, pe borduri ies oamenii care nu mai suportă căldura betoanelor încinse, îşi scot câinii la plimbare și stau la taclale, ca la sat, în fața porții.

Strada Gheorghe Lazăr se termină brusc la intersecța cu strada Cetății și linia de tramvai patru, care este ca o graniță imaginară ce marchează trecerea spre cartierul Mehala, unde peisajul se schimbă radical. După linia de tramvai blocurile turn se termină brusc și strada e flancată de case joase, sunt tot mai puține magazine, apar biserici, peisajul urban aducând aminte de satul care a fost Mehala, înainte de a fi alipit la Timișoara. Astfel strada aceasta face o legătură între centrul istoric care pe vremuri dădea numele Timişoarei de  "Mica Vienă", trece prin epoca modernă şi ajunge în carierul care şi-a luat numele după o mahala turcească, în acea Timişoară care nu s-a desprins de sat.
 

Să fie oare strada Gheorghe Lazăr este un loc-simbol al vremurilor noastre, pentru ritmul vieții omului modern, ale cărui coordonate principale sunt munca, cumpărăturile și casa?