Plimbare în timp și spațiu pe străzile orașului, împreună cu un suflet pierdut de casă și regăsit în inima unui nou oraș.
Adoptarea unui oraş sau adoptată de oraş? Cum şi când a fost prima întâlnire cu Timişoara?
Am adoptat şi-am fost adoptată. M-a luat din faşă şi mi-a oferit căldură. Prima întâlnire cu Timişoara… hmm… a fost o mişcare neobişnuită, era ziua în care plecasem cel mai departe de casă, am luat parte la prima ruptură „din mine” ca să facă loc altei legături. Venisem să îmi cumpăr primele materiale pentru pictură. În Arad nu se găseau. Aveam 11 ani. Primisem o comandă de la preotul din sat să lucrez pe o mucava „Cina cea de Taină”. Am avut întâlnirea în faţa Operei. Îmi părea o imensitate şi nu o puteam cuprinde cu ochii. Dar în toată simplitatea ei era înălţătoare. Mai târziu aveam să văd „La Traviatta” pentru prima oară, aici.
Ce gust ţi-a lăsat? Când ai revenit şi cum ai redescoperit-o?
Am redescoperit-o în acelaşi tumult în care o lăsasem. Vibraţia oraşului era puternică pentru mine, venind dintr-un oraş paşnic, intim şi aşezat, ca Aradul. Dar Timişoara are ceva în ea de care nici ea nu e conştientă pe deplin. Iar acel ceva e o parte din sufletul fiecărui trecător.
Ai locuit în mai multe zone ale oraşului, ce parfum ţi-au lăsat? Ce cotloane ai descoperit în fiecare şi ce bucurii ţi-au adus?
Mirosuri, mirosuri, nu neapărat parfumuri. Unde am locuit prima dată, aveam un copac în faţa blocului, de-i ajungeau crengile până pe balcon. Era un măr. Îmi amintesc iernile… plângeam de mila lui, credeam că va muri de greutatea ce-l apasă. Îi erau crengile încărcate de zăpadă şi ningea neîncetat. Stăteam la fereastră şi îi desenam pe aburi, alături de prima pisică, tovarăşa mea în iernile grele.
Apoi am poposit o vreme pe cea mai frumoasă stradă, în apropiere de Piaţa Unirii. Marcată de copaci semeţi, ce purtau amintirea paşilor fiecărui om. Era verde, verde peste tot! Uitam fereastra deschisă dimineața şi îmi intrau fluturii de tei în casă, în fiecare primăvară. Atunci am simţit trecerea fiecărui anotimp, ca un junghi, am simţit oftatul fiecărei frunze. M-a adus mai aproape de o conştiinţa a timpului, şi cum se subţiază el. Apoi, serile, le petreceam în Parcul Regina Maria, că-mi era la „îndemână” . E un parc tihnit, mai puţin căutat. Cărări intersectate, întortocheate, haosul în ordine.
Ai un loc anume, care te încarcă pozitiv?
Da, e un parc neînsemnat de mic şi încărcat de o poezie veche. E înconjurat de alaiul domnesc al Art Nouveau-lui, păuni mari, ca niște străjeri, marchează fațadele clădirilor, iar porțile scorojite poartă linii unduioase și cele mai frumoase verzui. Mă încearcă, la fel ca în copilărie, curiozitatea a ceea ce se află dincolo de ele. Nu-mi pot imagina decât răcoarea unui neant. Așadar, mi le închipui ca pe niște portaluri. Descopăr cu emoție fiecare colțișor. Mă încarcă cu senzaţia altor vremi, acolo iau distanţă faţă de mine însămi şi mă las în urmă. E un exerciţiu pe care îl fac ori de câte ori simt că mă apasă oraşul.
De ceva vreme ţi-ai găsit liniştea într-un loc nou, o stradă nouă , un cartier nou... cum este drumul spre acasă? Dar zorile cum răsar acolo?
Mi-am găsit o linişte pe care nu am căutat-o niciodată. E o altfel de linişte, o aşezare în mine. Casă nouă, da... cu o curte mică şi cochetă, cu peisaj de iarnă rusesc şi tablou de primăvară franţuzesc. Alei înguste, labirint şi pisici ce marchează capătul lor ca nişte sfincşi. Via sfinţeşte locul îmbătător şi-mi ţine umbră şi răcoare în ardoare căutărilor de fiecare zi.
Şi dimineaţa-nconjoară turlele bisericii, biserica ortodoxă din Piața Sinaia le învăluie şi se înalță ca şi cum ar vrea să străpungă norii. Norii se găsesc altfel zi de zi, au şi chipuri felurite. În toiul dimineţii, zgomotul porţii de lemn la închidere îmi anunţă începutul unei noi zile.
Sunt diferiţi oamenii de colo-colo?
Oamenii sunt diferiţi şi atât de identici. Uneori fiinţe fragile şi neînsemnate, alteori personaje de Goya.
Cum e să fii nou venit într-un oraş ca Timişoara?
Nouă? Nu, parc-aş fi dintotdeauna…
Unde anume în oraş te încarci pozitiv? Ai locuri preferate pentru reverii anume?
Cu riscul de a deveni laitmotivul conversaţiei, parcurile umblate şi neumblate! Acolo e obârșia reveriilor. Şi dacă e ceva ce Timişoara are din belşug, asta e!
Cum sunt drumurile ce-ţi însoţesc căutările? Spre noi descoperiri și deveniri...
Drumurile însoţesc căutările, dar şi căutările însoţesc drumurile. Îmi place să parcurg acelaşi traseu în fiecare zi, aceleaşi străzi, e o disciplină a minţii. Nu mă abat de la „regula” mea decât dacă sunt impedimente fizice reale. Ştiu că redescopăr străzile de fiecare dată, învăluite într-o altă lumină prevestitoare pentru ziua ce va urma.
Cum îţi pare oraşul după atâţia ani de la prima întâlnire?
După atâţia ani, pot spune că sentimentul de apartenenţă e cu atât mai acut, cu cât explorez mai mult. De pildă, Piaţa Unirii… am pierdut atâtea detalii mergând uneori apăsată de gânduri, încât mă simt datoare să acord un răgaz acum, de fiecare dată când o traversez. Să cuprind atmosfera burgheză, barocă, simplitatea Domului Catolic, cu structura totuşi destul de sobră ce marchează aşa de bine colţul Pieţei, contrazis mai apoi de dulcegăria şi dinamismul Art Nouveau-lui care face notă distinctivă locului. Casa de turtă dulce, cum îmi place să-i spun. Atâtea lucruri nevăzute, de văzut!
Căutările nu se opresc niciodată. E o întrebare ce poartă un răspuns ce ridică o altă întrebare. Şi tot aşa. Iar oraşul îţi oferă posibilitatea unui labirint introspectiv…Doar s-o iei la pas.
foto credit Andrea Tripa
