Istoricul Nicolae Iorga (1871-1940), în decursul carierei sale ca profesor universitar 
a fondat mai multe institute de cercetare științifică – Institutul de Studii Sud-Est Europene, Institutul Casa Romena din Veneția, Institutul Român de Arheologie din Saranda și Institutul pentru Studiul Istoriei Universale din București. Cel din urmă, inaugurat la 1 aprilie 1937, și-a ținut activitatea timp de doi ani chiar în casa lui Nicolae Iorga, aflată pe strada Bonaparte. Între timp, pe fosta stradă Jianu, numărul 3 – astăzi Aviatorilor, numărul 1 – sub îndrumarea arhitectului Petre Antonescu, a început construirea unei clădiri special destinate institutului.
Actuala clădire a institutului – declarată monument istoric – a fost realizată conform propunerilor istoricului. Astfel, clădirea dispune de două corpuri cu parter, etaj și mansardă. Între cele două corpuri se află o sală de conferințe, iar la etaj o sală de lectură.
În primăvara anului 1938, Catedra de Istorie Universală a Facultății de Litere din București a fost unită cu Institutul pentru Studiul Istoriei Universale din București. În data de 16 decembrie 1939, a fost inaugurată clădirea institutului, eveniment la care au luat parte regele Carol al II-lea și membrii guvernului. În acea zi, conform unui pasaj citat de către Ioan Scurtu în lucrarea sa „Politică și viața cotidiană în România: în secolul al XX-lea și începutul celui de-al XXI-lea” din cartea „Institutul de istorie Nicolae Iorga (1937-1948)” (autori: Raluca Tomi (coord.), Bogdan Popa, Nicoleta Roman, Radu Tudorancea, Loredana Mirea, Ana-Maria Ciobanu), regele Carol al II-lea a notat următoarele:
„Institutul este mic, dar poate va da rezultate frumoase. O sală de conferințe și biblioteca, pentru care s-a rezervat foarte mult loc. Alături, într-o altă aripă a casei, este ceea ce Iorga numește Muzeul, de fapt, locuința sa, în care a adunat anumite tablouri și obiecte de valoare foarte variată. Această parte este o mică escrocherie a dezinteresatului savant, care și-a clădit, astfel, gratuit, o locuință nouă, unde stă cu toată familia și este întreținut, astfel, de stat”.
Legat de această notă a regelui, Ioan Scurtu, în aceeași lucrare menționată mai sus, spune că este adevărat faptul că Nicolae Iorga și familia lui s-au mutat în Institut, dar în 1923 și-a donat casa (primul sediu al institutului) statului.
Până în 1940, în cadrul institutului erau susținute activități științifice intense: se redactau lucrări științifice, erau susținute cursuri, seminarii, conferințe, întâlniri, era realizată „Revista Istorică”. În toamna anului 1940, Nicolae Iorga a fost asasinat, iar în 1941 a fost numit noul director al institutului – profesorul și istoricul Gheorghe I. Brătianu. Acesta, în memoria predecesorului său, a propus schimbarea denumirii institutului în Institutul de Istorie Universală „Nicolae Iorga”. În 1947, Brătianu a fost înlăturat din funcția de director al institutului și a fost înlocuit cu profesorul Andrei Oțetea de la Universitatea din Iași. În 1948, institutul a trecut în subordinea Academiei Române, iar în 1965 a primit denumirea de Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” – 1965 a fost înscris ca „Anul N.Iorga” în calendarul UNESCO, marcând astfel 25 de ani de la trecerea în neființă a istoricului. Bustul lui Nicolae Iorga a fost amplast în fața clădirii în anul 1976.
Astăzi, sub conducerea istoricului Ovidiu Cristea, activitatea Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” se desfășoară pe patru direcții istorico-ștințifice: „Surse, instrumente de lucru și istorie socială”, „Europa centrală și spațiul pontic”, „Europa și românii în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX” și „România şi Europa în sec. XX”.
Ne bucurăm că articolul nostru v-a stârnit interesul. Ne-ar fi de mare folos dacă v-ați răpi încă 4 minute pentru completarea acestui chestionar.
