Scriitorul Cornel Negrea s-a născut în Letca Nouă în anii 40. A fost plecat la București pentru a urma Liceul Mihai Viteazul și Facultatea de Filologie. Puține vorbe l-au urmat mai mult decât cele ale mult iubitei sale bunici – „Să nu uităm pământul”. Și nu l-a uitat. S-a întors în satul copilăriei, al familiei, al amintirilor. Și a scris și scrie în continuare cu aceeași pasiune ca la început.
Cum v-a fost copilăria la Letca Nouă?
Frumoasă. Am trăit-o din plin. Bine, am și fost un copil drăcos. Mama era o femeie educată, citită. Fată de negustori de familie bună, terminase Institutul Pompilian. Tata era notar, și totodată un bărbat destul de scorțos. I-am iubit foarte mult, însă trebuie să recunosc că nu ei m-au crescut cu adevărat. De fapt și de drept, m-a crescut o femeie fără de carte, dar mai inteligentă decât toți oamenii pe care mi-a fost dat să îi întâlnesc în viață. Este vorba despre bunica mea.
Care sunt învățăturile cele mai de preț pe care le-ați deprins de la bunica dumneavoastră?
Bunica și bunicul au fost doi oameni buni, care trăiau în armonie. Până când tata a fost trimis pe front în Primul Război Mondial. De atunci totul s-a schimbat – bunica a fost nevoită să se descurce singură în gospodărie. La întoarcerea de pe front, tataia s-a întors fără mâini. Greul de abia atunci a început pentru ea. „Norocul” a fost că, odată cu decorațiile, bunicul a primit și bani la ordinal Mareșalului Averescu. Așa au putut să își deschidă o cârciumă de care numai bunica s-a îngrijit. A ținut cârciuma aia atât de bine, deși nu făcuse o zi de școală în viața ei. Ea nu avea doar o mână de fier. Avea și o inimă mare în care păstra o imensă iubire pentru fiecare om din satul acesta – chiar și pentru bețivanii care venea în fiecare zi la cârciuma ei.
Nici colectivizarea nu a prins-o nepregătită pe bunica. Când ne-au confiscat bunuri, pământuri și batoza, toată familia mea s-a făcut neagră de supărare. Mai puțin bunica. Ea transformase o bună parte din avere în galbeni, pe care îi ascunsese. Așa am trăit liniștiți mult timp.
Dar poate cea mai importantă lecție pe care mi-a dat-o a fost că nu trebuie niciodată să uităm de unde am plecat. În 1962 la colectivizare, bunica s-a înscris printre primii. La scurt timp după, a dat o ploaie care a provocat mari inundații și stricăciuni în sat. Pământul ei, dar care acum deja aparținea CAP-ului era înecat în ape, recolta compromisă. Bunica s-a dus la mama și i-a cerut „șorțul ăla cel mai mare”. Și și-a pus șorțul și a intrat în apa aia mare, a cules știuleții de porumb și i-a dus la tractoare ca să le ducă în curtea CAP-ului. Ce înseamnă asta? Să nu uităm pământul. Chiar dacă atunci nu mai era al ei, odinioară fusese.
Acest episod v-a servit drept inspirație pentru piesa de teatru „Nu uităm pământul”?
Categoric. Piesa este despre satul în care am venit pe lume, despre durerea despărțirii de el, dar și despre bucuria întoarcerii. Am părăsit satul la 37 de ani și m-am mutat la București.
Aș vrea să știu mai multe despre plecarea la București. Dar până atunci, spuneați că ați fost un copil „drăcos”?
Am avut un mentor pe măsură. Era cunoscut în sat sub numele de Bălaie. Era mai mare decât mine – eu având 8 și el 16 – și ce-mi spunea să fac, aia făceam. De pildă, un vecin care stătea la trei case de mine avea un păr. Și de fiecare dată când treceam pe acolo, mi se lungea gâtul. Bălaie m-a pus într-o zi să fur câteva pere să mâncăm. Bine, el trebuia să țină de șase, dar prea bine nu a ținut, căci vecinul stătea deja la pândă, pregătit să prindă hoții de pere. M-a întrebat dacă știu ce fac, dacă știu a cui e para, dacă e frumos. I-am zis „Hai, bre, că doar pe asta ți-o mai fur”. Nu a fost chip să ne înțelegem, așa că m-a atârnat de guler în păr.
Dar nu toate relele mele au fost legate de Bălaie. Deși eram singurul copil din clasă care avea ghiozdan, îmi lipseau creioanele colorate. Și cum îmi plăcea culoarea foarte mult, am furat un creion roșu de la o colegă și m-am pus pe desenat. La ora de desen, aveam o lucrare pe care o desenasem și o colorasem numai cu roșu. Doamna învățătoare mă întrebă: „Păi bine, Cornel, fața roșie o înțeleg – că se mai înroșește omul la bucurie sau la supărare. Dar iarba din curte? Iarba ta din curte nu e verde?”. Atunci i-am răspuns de i-am lăsat pe toți din jurul meu tăcuți: „Dar când i-au tăiat mâinile bunicului meu, iarba aia nu era tot roșie, doamna?”
S-a păstrat prietenia cu Bălaie și după ce ați plecat la București?
Nu prea. La liceu am plecat prin 56 și mă mai întorceam în weekenduri și în vacanțe. La un moment dat, m-a prins Bălaie lângă podul de lemn al satului. Eu eram îmbrăcat în uniforma liceului – o purtam mândru. Și ce-mi zice? „Uite boierul! A uitat că a plecat din sânul nostru.” Așa că l-am aruncat puțin în apă (râde).
V-au inspirat aceste întâmplări pentru cărțile pe care le-ați scris mai târziu?
Da. Am scris la un moment dat o carte pentru copii – Întâmplări din viața elevului Tigaie – care este inspirată din copilăria mea. Personajul principal, însă, este inspirat de un elev de-ai mei de la Milcovățu. Ce făcea elevul acesta? Hai să îți dau un exemplu - eram la lecția de gramatică și am scris pe tablă „Elevul învață carte. Cine învață carte? Elevul”. Apoi i-am rugat să îmi dea un exemplu de frază în care subiectul să fie substantiv și o frază în care să fie pronume. Și elevul meu ce zice? „Măgarul paște iarbă verde. Cine paște? Eu pasc!”. Toată lumea a râs în hohote. Prietenul meu cel mai bun, tot profesor de Limba și Literatura Română, mi-a mărturisit că Întâmplări din viața elevului Tigaie este cel mai bun lucru ieșit din scriitorul Cornel Negrea. Dar este doar părerea lui.
Să înțeleg că dumneavoastră apreciați mai mult altă parte din opera pe care ați scris-o?
Exact. După părerea mea, Surzenia cochiliei are o valoare mult mai mare. Pentru mine în primul rând. Este un volum de versuri, de psalmi negativi, în care meditez asupra existenței mele pe Pământ. Cartea este scrisă către maturitatea mea – aveam deja vreo 52 la momentul acela. M-a inspirat neliniștea. Sunt niște întrebări pe care eu i le pun lui Dumnezeu, dar la care nu aștept vreun răspuns. Este doar frământarea mea față de Dumnezeu. Eu cred că cine caută să mă cunoască datorită scrisului meu, ar trebui să citească acest volum. Eu chiar și cu cochilia aceea sunt „surd”. În aparență.
Una dintre neliniștile mele pe care le adresez și în poezii este cea cauzată de bătrânețe. De ce nu ne absolvă Dumnezeu de aceste dureri? De ce Dumnezeu nu potolește sufletele oamenilor bătrâni? Cum de ajung bătrânii să nu mai ceară nimic în afară de o sticlă de țuică? Nu am primit niciun răspuns.
Vă e dor de zilele în care erați profesor?
Enorm. Ca diriginte, luam mereu apărarea copiilor. Aveai 19 ani, îți făceai un prieten. Ce era să faci? Te mai pupai și tu cu el. Colegii mei imediat săreau să îi dea afară. Scrie acolo că poate vede directorul acela (râde). Îl mai luam pe hol la o vorbă „Câți ani aveați, domn’ director, când ați cunoscut-o pe soția dumneavoastră?”. „19 ani”. „Și nu vă pupați cu ea pe atunci? Așa și copiii de acum. De ce să îi certăm?”.
Toți copiii, când treceam pe coridor, luau poziția de drepți. În semn de respect! Nu te gândi că o făceau din frică. Fumau în wc-ul fetelor cu prietenele lor. Dar înainte îl întrebau pe portar cine e de serviciu pe școală. Dacă era „domnul profesor Negrea”, gata! Dacă erau prieteni cu mine, eram și eu prieten cu ei. Mai intram să îi verific, le ziceam „mă scuzați, Măria Voastră, veniți la oră?”. Ei leșinau de râs și îmi spuneau „Da, domn’ professor!”. Era flerul meu.
Și-a lăsat amprenta vreun anume scriitor asupra operei dumneavoastră?
Cum să nu? Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu și Nichita Stănescu. Am numai iubire și simpatie față de acești scriitori de care sufletul meu va fi legat întreaga mea existență, până când Dumnezeu va veni și îmi va spune: „Cornele, ți-a venit rândul să te duci la Ostrova (n.r.: Ostrova este numele cimitirului din comună)”.
Alte pasiuni în afară de scris și literatură ați mai avut?
Pictura mi-a plăcut, la fel și muzica. Păcat că talentul mi-a lipsit. Când am terminat școala cu nota 9, am simțit că e momentul să cer un cadou substanțial. Așa a ajuns tata să îmi cumpere o vioară din talciocul de la București. Scria mare Stradivarius pe ea. Nu era, îți dai seama. Dar ca să o vândă și ei mai scump... A încercat unul dintre prietenii bunicii mele să mă învețe – Nea Fănică Lăutaru’. Nea Fănică venea să cânte la Căluși. A încercat să mă învețe și pe mine să cânt la vioară, dar nu a reușit.
Și fotbalul mi-a plăcut destul de mult. La liceu mai chiuleam ca să joc cu băieții. Am luat și niște note de 2 din cauza asta, însă nici nu am înghițit vreodată Geografia și Științele Naturale.
