Aurică Pășălan. 88 de ani. Născut, crescut în Milcovățu, sat al comunei Letca Nouă. Dascăl la biserică timp de cincisprezece ani. A prins vremea boierilor și cu mare plăcere ne împărtășește fragmente din viața sa și a tatălui său, alături de familia boierească a grecului George Bolomvev.
Ați fost dascăl la biserică.
Da. Cincisprezece ani. Suplimentar, nu bugetar. Între ‘45 și ’49, băieții sau fetele de la opinca de jos nu puteau să meargă la liceu, numai la meserie. Și pe urmă, tata, având tot pe cineva de aici, m-a dus la București ucenic la cizmărie. Se făcea contract pe patru ore, trei în ucenicie și una în practică. Am fost mulțumit. Carte de muncă și cotizație îmi plătea. În ‘47 eu eram la București. Era o foamete foarte periculoasă. Nu erau tractoare. Tractor și vite avea doar boierul. Pentru comuna noastră a fost de milioane. În ‘47 a dat secetă mare, până în luna lui iulie nu a plouat. Tata era aici. Ce, era atunci ca acum cu mașini cu din astea? Nu. Erau căluții boierești și tata venind cu el, că era grădinar acolo – îi dădea zarzavat, era foarte omenos –, a dat o ploaie de o săptămână de zile nu a intrat pe loc lumea. Și pe urmă, după atâta timp, era porumbul întârziat, și boierii și cu ăștia care se numeau chiaburi, avuseseră masă de pus. Lumea, foamete ce-a fost atunci, s-a dus, n-a putut să se oprească. Lumea a mâncat, nu le-a lăsat la toți decât vrejii. Toate tecile le-au luat și au venit acasă și mâncau. Pe urmă avea porumb patronul, Dumnezeu să-l ierte! Și aici unde era Liceul Bolintineanu, când m-am dus, eram la liceu aici la București, la Petre Ispirescu – e liceul Bolintineanu și era o moară din asta – și mă duceam de seara. Tocmai veneam cu ce măcinasem, când mi s-a făcut o foame! Și de-asta vă spun că omul fără credință e monstru. Mi s-a făcut foame, mi s-a făcut rușine la poartă, am desfăcut, era cum e uruiala pentru vite, am mâncat cu pumnul, aveți cuvântul meu, până m-am săturat de frica morții. De frica morții... și când am venit acasă, că de, eram ucenic, acolo în parcul Rahova, unde e piața, romii vindeau porumb fiert. Și erau romii tot cu șmecherie, că ei așa sunt, cum sunt și acum, aveau niște tăvi în care făceau un fel de turtă tot cu uruiala din aia. Era bătută și o tăiau așa și lumea care trecea pe drum lua câte o bucată din aia de mânca, între care am mâncat și eu. Am mâncat și eu. Greu...
Cât a durat foametea?
Un an. În ‘47.
Și boierii?
Acolo în centru, lângă biserică, că acolo stau și eu, era primăria făcută de boieri și mai înapoi un dispensar făcut tot de boieri pentru comună. Dacă erai bolnav, aveai copii bolnavi, te duceai la boier „conașule...” îți lua copilul, ți-l ducea la București și ți-l aducea sănătos. „Cât mă costă?” „Nu te costă nimic”. Venea pe urmă și te duceai la muncă și cinstea e mare lucru. Dacă te vedea și era mulțumit de dumneata, cum se dau salariile la două săptămâni, nașul făcea plata, și, de exemplu, dacă aveai credit – ceva luat de acolo – și îi spuneai „păi conașule, am o datorie” și el spunea „nu, e tăiată, nu mai ai datorie. Îți dau de plată acum și să vii la termen”.
Cum îl chema pe boier?
George Bolomvev, grec. Știți ce era aici? Nu puteai să furi nimic. Tuș negru, ștanțat pe duble, pe coarnele boilor, pe ale vitelor, nu puteai să furi nimic. Tata fiind grădinar acolo, Dumnezeu să-l ierte!, avea armă, calibrul 16, și avea o baracă unde stătea el și modulul era acolo. Și în timpul în care am fost eu la București, până să vin acasă... tata a venit acasă și a mâncat și mama i-a spus „măi Fănică – că Ștefan l-a chemat – tu nu te mai duci la grădină?”. „Nu mă mai duc!”. A mâncat, s-a culcat, de dimineață a plecat mai devreme. Când se duce, până să ajungă la grădină, era depozitul de araci acolo, când s-a uitat, ușa spartă. Nu se luminase de ziuă. Nu s-a dus înăuntru. Când s-a luminat, a găsit din aracii ăia luat, se și cunoștea. Când a s-a uitat mai bine, ce-a văzut? Arma luată. Tot era ștanțat cu George Bolomvev și pe armă. Când a venit boierul „Ștefane, plătești arma”. A plătit tata arma. La un an și ceva, a aflat tata că unul de aici de la noi – așa cum zice în Scriptură „bine faci, bine găsești, rău faci, rău găsești” – s-a dus la Glăjean aici ca să îi șteargă aia de pe armă. „Nu se poate că e de oțel”. Și a auzit și tata cine a luat arma.
A auzit și boierul?
A auzit și boierul pe urmă. Tatăl meu nu a învățat carte. Noi copiii care eram am învățat. Era abonat la ziar și își luase carte de legume. A pus varza, a dat un pic de brumă și foițele alea s-au uscat. Vine boierul „Ștefane, ce-ai făcut mă tu? Întorci varza!”. „Boierule, eu nu o întorc, un an de zile nu îmi dai nimic”, „Mă, tu ești...”, „N-o-ntorc!”, „Un an de zile nu-ți dau nimic”, „Nu-mi da nimic!”. Au cărat căruțele varză peste tot pe aici prin comună, plus ce a dus la București. Pe urmă, când venea, nu mai dădea comandă. Îl lăsa să facă cum știa el. Atunci nu era ca acum să cumperi plicuri de semințe. Grădinarul, din fructele principale lua semințe, le cocea, le spăla și le punea la semi-umbră, nu la soare.
Practic, dumneavoastră, familia dumneavoastră a fost foarte apriopată de familia boierească.
Da.
Și când a părăsit familia boierească Milcovățu? Sau se numea altfel pe vremea acees, Rușii lui Asan.
Da. Că dau dintr-una în alta. În 1940, cutremurul...biserica noastră a fost declarată s-o închidă. Boierii au auzit și Maria Glăjdănescu, soacra boierului, a venit și a făcut devizul. Tatăl meu a fost un fel de pândar când a venit. Au făcut devizul: două milioane jumătate în ‘40.
Cât însemna asta?
În banii de acum, nu știu.... și a venit să se apuce de lucru. A venit pictorul – am apucat să văd, avea o placă de marmură, a spart-o. Pictorul Belizarie (n.r. – pictor român, Dimitrie Belizarie, 1883-1947) care a fost la renovarea Ierusalimului. Când a venit a luat lucrarea și a zis „domnule inginer, nu putem să facem lucrarea pentru că nu avem matrie primă”, „ce nu aveți?”, „ulei de in”. Boierul a dat ordin. O sută de duble de in la Sterea – era un cumnat de-al lui, tot boier. A făcut douăzeci de vetre de ulei. Aici am apucat și eu: niște cazane mari, le-a fiert până a rămas la zece, pe jumătate, tata mi-a spus. Și s-a apucat de pictură. Tata, un fel de paznic, spunea „Ștefane, stau, când mă urc pe scenă și până când mă dau jos să nu vie nimeni să mă întrebe”. Ș îl întrebam „băi tată, când a făcut sfinții ăia, cum a făcut?”. Din pensulă și din minte. A venit pe urmă la plată și boierul a zis că uleiul e dat de el. Au mai mărit biserica cu o tindă. Sus a zis că biserica e mică, e făcut un loc pentru cor, ca la cinematograf. A venit și nu turnase cimentul la cofraj – el era arhitect, George Bolomvev – și i-a zis lui Mihalache, un antreprenor: „Băi Mihalache, ce-ai făcut tu aici? Rahat cu branză!”. „De ce?”, „Jos n-ai voie să torni, dai jos, îndrepți fiarele și pe urmă când o fi, nu torni până nu vin eu”.
Numele bisericii noastre este Adormirea Maicii Domnului pe 15 august. Boierul dăduse ordin la curte să îngrașe vitele ca pe 15 august să aducă delegație de la Patriarhie să umble în acte. E scris în limba latină că s-a sfințit pe 15 august 1853. Luase candelă, fel de fel de alea. Apoi au venit comuniștii și un vecin de-al meu, fost legionar, a luat în primire lăzile de la boier în care era tot ce trebuia pentru biserică.
Și clădirea din centrul Milcovățului care e lăsată în paragină era conacul lor?
Tot era al lor. S-a dărâmat tot. Când era vorba să fii bolnav, să îți moară o vită să se întâmple vreo nenorocire, te duceai la ei și te ajutau.
Unde au plecat când au plecat din Milcovățu?
La București, la 11 iunie, acolo era casa boierească.
Și ce ați făcut când au plecat după naționalizare?
Tata a rămas în continuare după ce au plecat ei. A luat grădina comunei și a fost în continuare grădinar.
Ce era în grădină?
Tot zarzavatul. Și la colectivizare, nu era cum e acuma, să ai cum am și eu solar acasă, ci avea un chioșc la poartă – le aducea la chioșc și de acolo luai ce aveai nevoie, roșii, ardei, varză tot tot tot.
Și dumneavoastră e ați făcut după plecarea boierilor?
Eu, în ‘49 am terminat la meșter și mi-a dat două lecții pe care le-am reținut. „Aurică, îți spun, meseriașul să măsoare de zece ori și să taie o dată”. A doua: „Să faci lucrul să-ți placă întâi ție și pe urmă clientului și clientul îți aduce el clienți”. Am lucrat, când am văzut că nu mai mergea meseria, am plecat la București. Acolo am fost în Militari, unde erau tirurile alea, la depozitul de piese auto. Până să plec la București am fost și gestionar de bufet acolo lângă mine doi ani de zile.
Cum vă distrați în sat când erați tineri?
Nu ne distram. Era doar hora în centrul satului. De Paște ieșeau domnișoarele cu flăcăii la horă. Părinții stăteau pe margine să își vadă ori feciorul, ori domnișoara.
Înainte Milcovățul se numea Rușii lui Asan. De unde provenea această denumire?
Acolo a fost o moară care mergea pe foc. Avea un coș făcut, pe care l-a dărâmat tata lui Paul și din cărămida aia a făcut la intrare în Clejani un arc de triumf. Rușii lui Asan, erau ruși prizonieri și Asan era turc, el era șeful. Turcul, când a luat comuna – știi unde a pus prima dată comuna noastră? – unde era grădina, acolo sus. Mi-a spus tata, n-am apucat-o. Acolo a fost întâi satul nostru și pe urmă s-a mutat încoace. Era mai aproape de Clejani.
Și din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când au venit rușii, nemții, ce amintiri mai aveți?
Da, tata era la grădină. Când a fost cu rușii atunci era să fiu mort. Eu apucasem de la grădină să vin acasă, dar n-am mai putut să trec: coloana de ruși trecea. În fine, mă întâlnesc cu cel care era om de serviciu la sfat, și în timpul ăla venise marfa unde e magazinul acum, la Mitică Bădescu. Au venit acolo mai mulți, cioca-boca, nu știu ce făceau și ne-au văzut rușii și ne-au luat să mergem la Bădescu acasă. Când am ajuns acolo, au rămas rușii afară și noi am zis „pe unde să ieșim mă?”. Pe la nea Vasile. Când am trecut pe acolo, rușii erau acolo, cineva luase caii boierului, și ne-au auzit. Știii cum treceau cartușele pe lângă urchile mele?! Așa ceva...!
Păi știați cine a luat caii?
Nu! Dar nu voiau să vedem, să nu dăm informații. Să vă mai zic. Rușii erau foarte „alcooliști”. Venau la sat, se dezbrăcau să le dai băutură (râde).
Păi și dumneavoastră aveți vreo cămașă de soldat rus acasă?
Nu (râde).
Nu le-ați dat de băut?
Nu (râde).
Când a fost cutremurul din 77? Ați fost aici?
Eram aici când a fost. Am simțit. Eu am avut televizor rusesc, când eram gestionar la bufet m-a costat 4200 de lei. L-am ținut până...
Casa a pățit ceva?
Nu.
Recapitulare. Primul dvs loc de muncă după plecare boierilor a fost ca gestionar la cooperativă, dup aceea ați plecat de acolo și ce s-a mai întâmplat?
Pe urmă am mai stat acasă și îmi făceam meseria și m-am angajat odată cu alți șaptesprezece oameni la fabrică la Metan la București. Eram navetist. Pe urmă am fost zece ani delegat de mașină, adică răspundeam dacă rămâne mașina în pană. Apoi am ieșit la pensie.
Și după ce ați ieșit la pensie ați mai practicat meseria?
Da. Făceam papuci și de bărbați și de damă, reparații. Mă apucasem de opinci. Am avut aparat de lipeam cizme. Pe urmă vârsta m-a prins, în 2001 am pierdut un băiat de 45 de ani care lucra cu mine, electrician.
