„Nu mai sunt ulițele alea pline de praf pe care alergam, în care mi se afundau picioarele până la gleznă”
Alexe Petruța Daniela este profesoară de limba și literatura română la Școala Gimnazială Letca Nouă. Lucrează în învățământ din 2009, până atunci fusese asistentă medicală timp de zece ani la spitalul din comuna Ghimpați, la cinci kilometri de Letca Nouă. Povestea ei a plimbat-o între orașul natal și București pentru ca, în final, originile ei să triumfe și să se transforme într-o adevărată pasiune.
Cum începe povestea dumneavoastră?
M-am născut aici în Letca Nouă. Am făcut grădinița, clasele primare și școala gimnazială în școala asta (n.r. – interviul a avut loc în Școala Gimnazială Letca Nouă). În clasa a IX-a am plecat și am făcut liceul Ion Maiorescu din Girugiu patru ani. Apoi, în București școala post liceală sanitară. După terminarea școlii m-am căsătorit în București și soțul meu, tot venind în vizită la Letca Nouă, s-a îndrăgostit de satul Letca Nouă și m-a adus înapoi în Letca Nouă, deși mie mi-ar fi plăcut să nu. Tineretul pleca atunci, era o migrație, așa, spre oraș. Ne stabilisem, soțul era bucureștean get-beget. Aveam apartament în București, stăteam foarte bine acolo. I-a plăcut foarte mult aici în sat, a venit în vizită de câteva ori și ne-am mutat...cred că avem vreo 20 de ani de când suntem înapoi în sat. Deci am stat foarte puțin în București, am fost pasageră. Acum îmi pare bine că m-am reîntors. Atunci am avut o perioadă așa de vreo două-trei luni în care am regretat că am plecat de la oraș. Când toată lumea pleca spre oraș, eu mă întorceam la țară. Dar acum nu-mi pare rău niciun pic că m-am întors.
Soțului îi lipsea partea de viață la țară?
Da, îi lipsea. Acum pentru nimic în lume n-ar mai vrea la București. Ne-am făcut o casă aici în sat.
El cu ce se ocupă?
E profesor de limba engleză.
Sunteți amândoi profesori.
Da.
V-ați mutat în casa părinților dumneavoastră?
Da, inițial în casa părinților mei și ulterior ne-am construit o altă casă. Avem doi copii și sunt amândoi studenți în București. Mai vin și ei din când în când, dar prea rar. Eu țin foarte mult la sat, la zonă, la obiceiuri, la oameni – de la copii, până la ultimul moș de pe stradă. Ei s-au rupt. Nu sunt așa legați. Când ne-am mutat din București ei aveau vreo șapte-opt ani. Deși în copilărie aici au stat până în clasa a VIII-a, nu prea sunt așa legați de sat cum suntem noi.
În perioada în care ați fost plecată de aici, s-au schimbat multe în sat? Când v-ați întors l-ați găsit schimbat?
Nu, foarte multe nu s-au schimbat.
Dar de când v-ați întors și până acum?
Da. Unele în bine, altele în rău. În bine că s-au făcut modernizări, normal. Lumea se schimbă, nu mai sunt ulițele alea pline de praf pe care alergam, în care mi se afundau picioarele până la gleznă. Modernizări din astea cu asfalt, cu iluminat publicat – mergi seara pe stradă ca în București. În rău, în sensul că s-au pierdut multe din tradițiile cu care eu am copilărit. Am un mini muzeu aici.
Unde?
La mine, în clasa mea. Am strâns acolo…Nu vreți să știți câți de zece am dat (râde). Am ladă de zestre și tot felul de obiecte tradiționale. Am adunat acolo ce-am avut și eu, ce-au mai adus și copiii de-acasă. Eu sunt pasionată de asta, dar nu am posibilități, nu am cu ce, nu am de unde, lumea nu mai are. Cine a avut, le-a aruncat.
De unde le-ați strâns?
De la copii, de la părinți.
Mai folosiți în mod curent vreunul dintre aceste obiecte din muzeu?
Nu. Acum sunt ligheane, oale... Sunt supărată că dacă le zic copiilor de preș – preșurile sunt alea de se țeseau în război, de cârpe – ei știu doar de mocete, de covorașe… Cum să nu știi? Ești de la țară, aici ne-am născut, aici am crescut! Nu trebuie să știm de preșuri? Eu încerc cu orice ocazie să le transmit asta și am avut Școala Altfel și cu ajutorul doamnei Spălățelu Ioana (n.r. – ajutor de nădejde din sat) și al unor femei mai în vârstă din sat am făcut o șezătoare între copii. Am dat mâna între generații. Asta a fost a patra sau a cincea ediție, al patrulea an în care am făcut asta. În primul an nu știau, m-au întrebat ce-i aia șezătoare. Ce se face la șezătoare? I-am chemat cu porumb, să curățăm porumb, să scărmănăm lână, ne și distrăm, mâncăm, ele au venit cu gogoși făcute. Nu pot să îi fac să citească, stau doar pe telefoane și atât. Șezătoarea a ajuns să le placă și anul ăsta am avut o idee – gătim românește. Și am făcut mâncare în curtea școlii la tuciuri, în ceaune din alea mari. Am făcut prune cu orez, cum se face aici, și fasole bătută la ceaun, ne-am îmbrăcat țărănește în costume naționale, eu am avut o fustă din aia de babă cu cojoace pe mine, cu basma, mese întinse în curtea școlii, ca la nuntă. Acuma cu obiectele, când le cer să mi le aducă trebuie să le zic și cum arată, că ei nu știu ce-i aia.
Ce amintiri v-au rămas întipărite în minte din copilăria dumneavoastră în Letca Nouă?
În fiecare zi îmi aduc aminte de ceva din copilărie, cum era, cum se făcea, cum mai e, cum se mai face. Am prins saltelele alea pline cu paie, avea bunica saltea de paie, mirosea a fân. Căpătâiul era din niște perne lungi țesute în război, cu flori pe ele. Îmi aduc aminte când zicea mama „în pat, toată lumea în pat că dau cu pământ pe jos!”. Era ghidușeala după lume când ne cățăram în picioare pe pat!
De ce dădeau cu pământ?
Să facă curățenie. Sâmbăta se făcea, că nu aveau dușumele, nu aveau nimic pe jos, era pământ. Seara se dădea cu pământ amestecat cu balegă și cu nisip ca să nu crape. Că dacă dădeau numai cu pământ se cojea tot. În pat aveau rogojini. Lumea era mult mai curată ca acuma. În fiecare sâmbătă dădeau cu var pe lângă sobă, pe urmă dădeau cu pământ, scuturau rogojinile, că nu erau pături, aveau din astea făcute de bărbați. Aveau expres război din ăla pus pe perete și cu papură și făceau rogojini late și veneau până la jumătatea peretului și puneau și pe jos și în pat. Era pat făcut cu țăruși și blănuri - dormeau doi la un cap și doi la un cap. Așa dormeau atunci.
